Viorel Burlacu, un nume cunoscut în muzica și cultura basarabeană, și-a deschis inima într-un interviu cu Zina Bivol, unde a vorbit despre curajul de a pleca de la Chișinău la București, despre prietenia profundă cu regretatul Iurie Sadovnic și despre lupta lui continuă pentru bunătate și sens. Interviul integral va fi difuzat duminică, la 21:00, la RLIVE TV.
Viorel Burlacu, între muzică, prietenie și dorul de acasă
„Nu pot să mă laud, dar pot și să mă laud”, spune cu zâmbet amar Viorel Burlacu, artistul care a ales să plece dintr-un oraș unde era iubit și cunoscut, pentru a o lua de la capăt într-un București plin de provocări. La fel ca spectacolul său intitulat „De la zero”, Burlacu și-a început viața din nou – cu un studio de înregistrări, o școală de arte și visuri mari, dar asumate. „Ajunsesem plafonat. Simțeam că mă țin lucrurile pe loc,” mărturisește el. „Am avut nevoie de o schimbare profundă.”
În spatele zâmbetului cald și al glasului blând, Viorel Burlacu ascunde un trecut marcat de pierderi și suferință. Relația cu legendarul Iurie Sadovnic a fost una profundă, încărcată de înțelepciune, dar și de durere. „Nu am intuit că se va sinucide,” spune artistul cu ochii înlăcrimați. „Dar i-am știut durerea.”
Timp de 20 de ani, cei doi au cântat, au compus, au trăit muzica împreună. Dar cel mai valoros cadou primit de la Sadovnic nu a fost o melodie, ci o lecție de viață: să prețuiești fiecare clipă și să lupți pentru ceea ce contează cu adevărat.
Viorel Burlacu nu a fost niciodată doar un artist. A fost profesor, mentor, om al comunității. Generații întregi de studenți de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice și-l amintesc ca pe un om implicat până la detaliu, mereu prezent, mereu cald. „Voi erați dragi. Asta conta. Nu timpul, nu oboseala.”
Întrebat dacă bunătatea lui a fost un avantaj sau un dezavantaj, răspunde simplu: „Viața oricum trece. Important e ce faci cu ea. Eu am ales să mă dăruiesc.”
Ceea ce face povestea lui Viorel Burlacu atât de emoționantă nu este doar curajul lui artistic, ci și umanitatea cu care privește lumea. El nu luptă doar pentru păstrarea identității naționale, ci pentru o comunitate de suflete bune, oriunde s-ar afla ele: la Chișinău, la București sau la capătul lumii.
„Am reușit doar un sfert din cât mi-am dorit,” spune el cu o sinceritate dezarmantă. Dar poate că adevărata măsură a reușitei nu stă în cifre, ci în urmele pe care le lași în inima oamenilor. Într-o lume grăbită, Viorel Burlacu rămâne un om rar: artistul care cântă cu sufletul și trăiește cu inima deschisă.
„Am lipsit eu.” – Viorel Burlacu, despre familie, despărțire și sensul vieții
În cadrul videocastului „Fii cu Zina Bivol”, Viorel Burlacu a vorbit despre una dintre cele mai delicate și definitorii perioade ale vieții sale – despărțirea de familia pe care o arătase public ani la rând, cu mândrie și dragoste. „Eu nu m-am așteptat niciodată și nici pe departe nu a fost în capul meu divorțul. Dar uite că în 2021 a venit și momentul acesta”, spune el cu sinceritate și o seninătate care trădează un drum lung, interior, parcurs între timp.
„Am lipsit eu”, recunoaște Viorel Burlacu, fără să caute vinovați în afară. Un om al dăruirii și muncii neîncetate, și-a investit toată energia în proiecte artistice, în ajutorul dat altora, în visuri mari, fără să-și mai lase loc pentru el însuși sau pentru echilibrul de acasă.
Un moment aparte din interviu a fost povestea emoționantă a înfierii lui Eugen – un băiat bolnav, aflat în fază terminală, care a devenit parte din familia lui Viorel Burlacu. „Nu am întrebat pe nimeni dacă e de acord. Am primit un apel și am știut că trebuie să-l ajut. Era un om. Atât.” A fost un gest de viață, făcut din inimă, fără planuri sau calcule.
Într-un context în care „personalitățile mari au crescut în case mici”, Viorel Burlacu pune la îndoială valorile societății moderne. Pentru el, grandoarea nu înseamnă spațiu sau confort, ci suflet, unitate, simplitate. A trăit cu soția și copiii într-o cameră de 14 metri pătrați și nu s-a plâns – „era foarte unită viața atunci.”
Când este întrebat cum îl vede pe Dumnezeu, răspunde simplu: „Nu ca pe o ființă. Ci ca pe o putere care ne cuprinde pe toți – cu bine și cu rău, cu toate borțele din sufletul nostru.”
Un om care a salvat copii, care a căzut și s-a ridicat, care a pierdut dar a înțeles, Viorel Burlacu își continuă drumul cu demnitate. Iar cel mai frumos lucru pe care l-a spus poate fi lecția noastră: „Mi-am promis să nu mai trăiesc nicio clipă cu de-a sila. Nicio clipă în zadar.”
Viorel Burlacu, despre regretele tăcute și puterea discretă a unei familii simple: „Uneori binele încurcă…”
Artistul a vorbit cu o emoție profundă despre viața de familie, sacrificii și nevoia de a fi un sprijin nevăzut pentru copiii săi. Departe de luminile scenei, el recunoaște cu vulnerabilitate că nu a oferit întotdeauna confortul material pe care și l-ar fi dorit pentru cei dragi, dar a făcut tot posibilul să le ofere libertate, educație și exemple de caracter.
„În mod direct, nu mi-au reproșat… dar în suflet, eu am simțit. Când vezi că ceilalți trăiesc ‘normal’ și tu… trăiești altfel…”, mărturisește el cu o tăcere care spune totul. Iar despre partenera sa de viață, Rodica, vorbește cu o profundă recunoștință: „Am fost cea mai rea persoană pentru ea. O femeie nu ar trebui să rabde așa ceva… și totuși ea a rămas.”
Cuvintele lui nu vin dintr-o nevoie de scuze, ci dintr-o asumare matură, a unui bărbat care a trecut prin viață cu bune și rele, fără să-și închidă ochii în fața adevărului. „Nu mai vreau să schimb nimic. Eu știu ce am greșit. Și știu ce n-am greșit.”
Dincolo de căință, se vede clar și mândria blândă pentru copiii lui – toți diferiți, dar cu rădăcini comune în valori, artă și curaj. „Eu am încercat să-i implic în tot ce ține de scenă, de creație… Nu doar eu, și Rodica. Dar știi… uneori, nici asta nu contează…”, spune el.
Povestea lui Viorel Burlacu nu e despre eșecuri sau succese. E despre omenie, despre cum viața te învață să prețuiești tăcerile dintre reproșuri, răbdările dintre furtuni și iubirea care nu se strigă, ci se simte. E despre un om care a căzut, s-a ridicat, a greșit, a iubit — și care continuă să meargă mai departe, cu inima deschisă.
