Anastasia Condruc
pentru Moldova.org
E anul de glorie 2005 și, pentru prima dată în istorie, Moldova participă la Eurovision. Țin minte perfect momentul când i-am văzut pe Zdubi pe scenă – inima mea bătea mai tare ca toba bunicăi de la Văleni. Abia ieșeam din bezna anilor ‘90 și, poate pentru prima dată, ne simțeam și noi… europeni, admiși la o masă, pe picior aproape egal, cu țările civilizate. De atunci ne uităm la Eurovision când cu pieptul umflat de mândrie, când rușinați, printre degete, de parcă am trimite soli de pace la negocieri intergalactice, nu artiști la un concurs de melodii pop.
Recunosc, în ultimii ani, poate și pentru că nu e neapărat un concurs de muzică, ci mai degrabă de show, am desconsiderat Eurovisionul. Cum ne permitem să irosim atâtea resurse pe o invenție care nici măcar nu produce artă în „adevăratul sens al cuvântului”? Artiștii care dezvoltă cariere de succes după Eurovision sunt mai degrabă o excepție, decât o regulă. Cum putem, într-o lume care nu are suficientă pâine, să ne lăsăm atât de îmbătați de acest circ? Și restul criticilor mi se păreau valide: țările vecine se votează una pe alta, concursul e foarte politizat și aproape toate melodiile sună de parcă au fost compuse în același laborator, în care se găseau aceleași câteva instrumente.
16 ani mai târziu, Eurovisionul din 2021 m-a găsit plictisită pe canapea, în plină pandemie, când cele mai efervescente discuții cu prietenii se întâmplau pe messenger. Am urmărit toată finala concursului și am bârfit cu o plăcere absolută toți participanții cu câteva prietene într-un chat. Într-o lume în care eram cu toții, împreună, foarte singuri, cu un viitor tulbure în față, am simțit că dezbaterile înflăcărate despre cea mai bună prestație la Eurovision ne-au unit, ne-au dat un motiv să ne scriem „salut, ai văzut asta?”, au creat un spațiu pentru exaltare și bucurie. Eurovision a devenit nu doar o distracție plăcută, ci una necesară. Bine, ca să fiu sinceră până la capăt, spun cu mâna pe inimă că în resuscitarea interesului meu pentru concurs un rol important a jucat și trupa câștigătoare de anul trecut, Måneskin, care au avut un cântec pe gustul meu și o prezență, sexy, rebelă și vie.
Azi văd concursul cu alți ochi. Politizarea lui nu mi se pare un defect, ci o calitate, o posibilitate pentru țări să-și cânte bucuria sau durerea, așa cum a făcut Ucraina în 2016 cu piesa „1944”. Marea Britanie a obținut cele mai puține puncte după Brexit, dar și după ce a trimis trupe în Irak, în 2003. De asemenea, cum credeți, ce țară va lua cele mai puține puncte în 2022? Începe cu „R” și se termină cu „usia”.
