„Oare n-are neamul meu demnitate, oare n-a mai rămas acolo în sufletul nostru măcar câteva grame de onoare? Atât de ieftini am devenit?”. Artistul Vali Boghean își adresează mai multe întrebări într-o postare publicată pe pagina de Facebook care vine să transmită un mesaj emoționant în ajun de alegeri parlamentare anticipate, care urmează să se desfășoare duminică, 11 iulie curent. Mai mult, în primul rând, abordează „dacă trebuie oare să se implice în viața politică sau mai bine să-și caute de treabă, să nu riște să-și supere și piardă din public”.

„M-am gândit de multe ori dacă este corect sau nu să am o poziție clară față de situația politică din țară și concluzia la care am ajuns e că în afară de artist și responsabilitatea pe care o port față de voi, publicul meu, în primul rând sunt om și vreau să trăiesc cu demnitate”, a scris Vali Boghean.

Artistul a mai dat de înțeles că „un urlet” s-ar rupe din interiorul său și nu ar cânta la nunți, corporative sau concerte electorale, pentru că nu va putea trece cu vederea, „când văd cum am ajuns să ne vindem demnitatea pe pomene electorale”. „Oameni care trăiesc fără apă caldă, fără canalizare, fără salarii, fără medicamente, fără drumuri, oameni care ani de zile au fost sclavi, purtați pe drumuri și batjocoriți, tratați ca niște fiare sunt gata să se bată pentru câteva pomene electorale, sunt gata să voteze orice li se cere pentru niște copeici aruncate pe jos. Să creadă în toate poveștile pe care le spun unii concurenți despre care se știe că sunt niște hoți obraznici, niște potlogari, care sug fără milă și din diasporă și din cei rămași acasă, care mimează suferința când au nevoie și cerșesc mila pe la porți”.

„Oare n-are neamul meu demnitate, oare n-a mai rămas acolo în sufletul nostru măcar câteva grame de onoare? Atât de ieftini am devenit? Oare câteva kg de produse aruncate peste gard și câteva sute de lei dați pe sub poartă, oare sperietorile electorale vechi *ca papucii lui Lenin* fac mai mult decât viitorul nostru și al copiilor noștri, decât o viață în siguranță aici? Oare chiar atât de orbi să fim?”, a scris în aceeași postare Vali Bogean.

La final, a îndemnat moldovenii să meargă la votare. „Neamul meu merită ceva mai bun!”

#alegeri #Vali Boghean

Talka Sada, un tată dintr-un sat sărac din regiunea Terai din sudul Nepalului, străbate munții afectați de inundații în căutarea fiului său, dispărut în urma dezastrului provocat de revărsarea râului Bhotekoshi pe 26 august.

Vinod, fiul lui Sada, în vârstă de 19 ani, lucra ca muncitor la o centrală hidroelectrică din districtul Rasuwa, zona cea mai grav afectată de inundații, relatează publicația Al Jazeera.

Tânărul se afla acolo de o lună, efectuând munci ocazionale precum amestecarea cimentului. Ultimul contact telefonic dintre tată și fiu a avut loc cu o zi înainte de catastrofă. De atunci, Vinod și alți patru tineri muncitori, cu vârste între 17 și 19 ani, au dispărut fără urmă. „Nu vă pot spune cât de mult plânge soția mea. Și eu sunt în durere profundă și nu știu ce să fac”, a declarat Sada, ștergându-și lacrimile.

Bărbatul a plecat în căutarea fiului alături de fratele său Îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri, Talka Sada a pornit într-o călătorie istovitoare alături de fratele său, în speranța de a-și găsi fiul. Cu un rucsac gri pe umeri și o pungă portocalie care îi servește drept pelerină de ploaie, bărbatul a străbătut deja sute de kilometri, cheltuind cei 2.000 de rupii nepaleze (aproximativ 13 dolari), bani împrumutați cu dobândă ridicată. „Am împrumutat bani ca să vin din Saptari până aici. Plătesc o dobândă de 20 de rupii pentru fiecare 100 de rupii împrumutate”, a spus el.

Călătoria a început cu un drum de nouă ore cu autobuzul până în capitala Kathmandu, unde Sada a verificat toate spitalele din oraș în căutarea fiului său printre supraviețuitori sau pe listele celor decedați. Însă fotografiile și cadavrele recuperate erau de multe ori greu de recunoscut, fiind descompuse sau mutilate. Neavând nicio veste despre Vinod, Sada a pornit pe jos spre districtul Nuwakot, aflat la aproximativ 60 km distanță de Kathmandu, mai aproape de centrala unde lucra fiul său.

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți, trecând pe drumuri distruse și prin sate acoperite de noroi și resturi. În Trishuli, un mic oraș de pe drum, Sada și fratele său au plătit 1.500 de rupii pentru o noapte la un han, primind în schimb o porție modestă de orez. „Dacă mai trebuie să stăm aici încă o noapte, nu-mi va mai rămâne niciun ban să mă întorc acasă”, a spus el.

Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență

În căutarea lor disperată, Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență, fiind respinși de la morgi și taberele militare organizate pentru a ajuta victimele dezastrului. Tatăl își explică această atitudine prin discriminarea etnică cu care se confruntă comunitatea sa.

Originar din comunitatea marginalizată Musahar, Sada crede că statutul său de Madhesi și bariera lingvistică sunt motivele pentru care autoritățile îi ignoră rugămințile.

„Suntem săraci. Ne consideră Madhesi și bihari. Nu putem vorbi fluent nepaleza, de aceea doar ne resping și ne trimit de la un loc la altul. / Chiar dacă este un cadavru, avem dreptul să-l vedem. Ne-am înregistrat numele peste tot, la secțiile de poliție, la taberele militare. Dar nimeni nu ne ajută”, a spus Sada printre lacrimi.

Autoritățile nepaleze, copleșite de amploarea crizei, susțin că depun toate eforturile pentru a ajunge la victime și a le oferi sprijin. Totuși, frustrările și sentimentul de neputință sunt evidente printre cei afectați.

„Nu pot vorbi cu el. Nu-i aud vocea. Așa că toți sunt cu inimile frânte acasă”, a spus Sada, referindu-se la durerea familiei sale.

Stările lui Sada alternează între speranță și disperare Pe măsură ce orele trec fără nicio veste, stările lui Sada alternează între speranță și disperare.

„Fiul meu este tânăr. Muncește zilnic. Este agil. Sigur ar fi putut să meargă sau să fugă undeva”, spune el cu o licărire de speranță. Dar imediat, vocea i se frânge. „Nu mai am speranță. Dacă Vinod ar fi fost în viață, cu siguranță ar fi sunat de undeva, chiar dacă doar să bea apă”.

Cu toate acestea, renunțarea nu este o opțiune pentru tatăl devastat. El și fratele său se pregătesc să-și continue drumul către centrala hidroelectrică unde lucra fiul său.