„În Slujba Țării”, 243 de pagini. Prin mijloace specifice, folosind un truc învățat din anii ’90 când voiam să primesc „Evenimentul Zilei” direct înante de a ajunge la difuzare, am primit un exemplar. Am citit primele 100 de pagini aseară înainte de culcare. Ce părere am?

Este o carte interesantă, dar nu te ține cu sufletul la gură. Este povestea unui om, a unui militar, intrat în politică. Scrisă normal, fără emfază, fără merite exacerbate. O poveste care îl definește pe Nicolae Ciucă, în povestea satului, a bunicilor, periplul între diversele garnizoane. Aici este partea de forță a acestor amintiri. Este o lume aparte, cu o viață dură, în care perspectiva morții bântuie fiecare cotlon sufletesc. Dar pe care a ales să o continue.

Ce mi-a atras atenția a fost faptul că a vrut să intre la liceul militare în ciuda sfaturilor familiei. Că a ales o viață plină de privațiuni în mod conștient, având un exemplu de militar în familie. Dar asta mai curând ar fi trebuit să-l descurajeze, așa cum a încercat și tatăl lui, care voia să-l vadă la un liceu energetic.

Cartea lui Ciucă. Primele întâmplări de adolescent

Pot alege o parte preferată? Mi-a plăcut momentul în care și-a cunoscut soția, când era la liceul militar, iar povestea înfiripării relației de dragoste în ciuda gardului de sârmă care-i despărțea, are un farmec aparte.

Spun asta, pentru că prima parte a cărții are o originalitate interesantă. Descrie ce înseamnă o viață de militar. Este o viață care pentru Nicolae Ciucă a început la 14 ani și s-a terminat după 40 de ani. Când a intrat în politică.

Am citit-o curios să văd dacă a scris-o el. Am scris suficient de multe cărți de interviuri cu personalități politice ca să-mi dau seama dacă este autentică sau nu. Concluzia? În primul rând este în mod evident o carte scrisă de el pentru că limbajul este unul direct, proprii unui militar. Bineînțeles că asta nu exclude intervenția unui ghostwriter care a umblat la anumite pasaje. Dar repet, modul în care este folosit timpul verbului, descrierea emoțiilor, succint, dar personal, îmi arată că nu a intervenit pana inspirată a unui scriitor de romane siropoase. Așa a simțit, așa a scris, rezervat, dar cald.

Un exemplu de mărturie sufletească

Prima întâlnire cu viitoarea soție, în 1983.

«Puțin după ora două a apărut. „De unde știai că am ajuns deja?” am întrebat-o. „Văd că drumul în oraș la unu!” a răspuns ea, râzând. Și de unde erai sigură c-am să vin direct aici, îmi venea s-o întreb, dar n-am mai zis nimic. Din clipa aceea am știut că între noi s-a înfiripat un sentiment de afecțiune pe care l-am apărat amândoi și l-am amplificat, iată, până astăzi, după mai bine de patruzeci de ani.

Pe prietena mea o chema Maria Cristina (n.n. viitoarea soție). Țara noastră se numește atât de frumos Grădina Maicii Domnului. Mă gândesc, păstrând proporțiile, că familia mea poate fi socotită, într-un anume fel, o grădină a Maicii Domnului. Pe bunica, mama tatălui meu, o chema Maria. Pe soția mea o cheamă Maria. Și, în ordinea firească a lucrurilor, pe nepoata noastră o cheamă tot Maria. Atâtea Marii care mi-au dat viață, mi-au însuflețit viața și, iată, mi-au alinat viața. Atâta doar că pe străbunica o chema Anastasia și, pentru a închide cercul, pe nepoata mea, pe numele întreg, o cheamă Anastasia Maria. O familie frumoasă, cu atâtea Marii, încât am putea spune cu sufletul împăcat că Sfânta Maria este apărătoarea noastră, se roagă pentru noi, păcătoșii, acum și-n ceasul morții noastre.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Dintre cele două nume ale soției, îl folosim în casă pe cel de Cristina, ceea ce face, pentru noi, din sărbătoarea Crăciunului o dublă sărbătoare.

Să nu anticipăm. Suntem, încă, în 1983, abia ne-am cunoscut, nici măcar n-am avut curajul s-o țin de mână. Cum nu puteam vorbi nestingheriți peste gardul școlii, am ales ca formă de comunicare bilețelele pe care le strecuram la repezeală printre ochiurile plasei de sârmă. Pentru tinerii de azi, obișnuiți cu Messenger-ul Facebook-ului, modul nostru de comunicare poate părea înduioșător. Mai aproape de nopțile albe ale lui Dostoievski decât de vremurile de azi. Poate că tocmai modul în care s-a născut prietenia noastră, fragilitatea acelei relații, dată de constrângerile pe care trebuia să le depășim, a făcut ca sentimentele să ne reziste în timp.»

Scrie și despre campaniile din Afganistan și Irak? Are un program prezidențial? Vorbește despre familie, despre PNL? Da, dar vă las să descoperiți singuri.