În anii ’40, într-o fostă mină din Munții Metaliferi, România intra în istoria Europei prin descoperirea celei mai mari pepite de aur extrase vreodată pe continent. Locul care a adus această descoperire este perimetrul aurifer Barza, situat în apropierea orașului Brad, județul Hunedoara – o zonă legendară pentru abundența de aur nativ, vizibil cu ochiul liber în minereu.

Aurul din adâncurile istoriei

Zăcămintele aurifere din Munții Metaliferi sunt exploatate de mii de ani, iar dovezile arheologice atestă activități miniere încă din perioada dacică și romană. Primele galerii subterane cunoscute datează din secolul al II-lea, în timpul dominației romane. La Roșia Montană și în Ținutul Bradului pot fi admirate și astăzi vestigii ale acelor vremuri – galerii săpate în stâncă, unelte miniere, inscripții și morminte romane.

Una dintre cele mai spectaculoase mărturii ale ingineriei miniere antice este galeria Treptele Romane de la Ruda-Barza, lungă de aproximativ 200 de metri. A fost redeschisă la finalul secolului al XIX-lea și s-a păstrat intactă până în prezent, inclusiv scările dăltuite în piatră de minerii romani.

În perioada interbelică, zona Bradului a cunoscut o nouă eră de glorie. Exploatările din perimetrul Barza – administrate de celebra Societate Mica – au produs peste 75 de tone de aur brut, echivalentul a circa 55 de tone de aur fin. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în anii ’50, producția anuală ajunsese la peste 2,5 tone de aur, ca urmare a extinderii exploatărilor de către Ministerul Afacerilor Interne, care controla atunci minele.

Documente declasificate ale Agenției Centrale de Informații a SUA indică faptul că întreaga producție de aur și argint a României din acea perioadă era trimisă către Uniunea Sovietică, în contextul relațiilor de vasalitate impuse de regimul comunist.

Rețeaua de galerii din perimetrul Barza însuma peste 500 de kilometri, iar în primele decenii ale comunismului, aproximativ jumătate dintre ele erau încă active. Cu toate acestea, începând din anii ’60, pe fondul epuizării treptate a celor mai bogate zone, producția de aur a început să scadă semnificativ, în ciuda modernizărilor tehnologice.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Zăcământul Musariu – perla auriferă a Bradului

Cea mai spectaculoasă descoperire a regiunii a fost zăcământul de la Musariu, considerat inima aurului din zona Barza. Situat în apropiere de Treptele Romane, Musariu se întindea pe o lungime de 2,5 kilometri, cu o lățime de 300 de metri și o înălțime a masivului aurifer de până la 750 de metri. Locul era deja faimos la începutul secolului XX pentru cantitățile impresionante de aur găsite la intersecțiile dintre filoane.

Descoperirea celei mai mari pepite de aur din Europa – al cărei nume a rămas legat de Musariu – a marcat apogeul unei regiuni care, de-a lungul mileniilor, a fost centrul neoficial al aurului european. De la daci și romani până la minerii secolului XX, aurul de la Brad a fost o resursă, o comoară și o legendă care încă fascinează.

„Zăcământul Musariu a fost unul dintre cele mai interesante zăcăminte din lume, caracterul său particular fiind determinat de procentul cu totul excepţional al aurului liber, din totalul aurului produs. Sunt foarte rare filoanele care să furnizeze minereu cu conţinut rentabil, fără a avea şi cuiburi de aur nativ vizibil. Aici, în zona filoanelor 20, 30 şi Ţipiş, la orizonturile – 120 de metri, la 6 decembrie 1947, s-a găsit o pepită de 53 de kilograme de aur masiv, într-o lentilă de minereu de o bogăţie excepţională.

După cum relatează cei care au avut ocazia să lucreze la extragerea aurului din asemenea puncte de concentrare, spectacolul oferit de natură era fantastic. Pare de necrezut că este posibilă prezenţa atâtor forme, în care imaginaţia găseşte asemănări izbitoare de flori, plante, insecte, animale sau obiecte create de mâna omului”, arăta geologul Grigorie Verdeş, potrivit Adevărul.

Câteva dintre pepitele de aur nativ extrase din zăcământul Musariu au fost păstrate și expuse la Muzeul Aurului din Brad, unicul de acest fel din Europa. Datorită formelor spectaculoase și inedite, unele dintre ele au primit denumiri sugestive, precum „Pana lui Eminescu”, „Balerina”, „Harta României”, „Feriga”, „Căţeluşul” sau „Răţuşca”.

Vedetele colecției sunt însă așa-numitele „șopârle din aur”, formațiuni naturale extrem de rare, evaluate la peste două milioane de euro. Acestea reprezintă nu doar o valoare geologică și estetică remarcabilă, ci și un simbol al bogăției subterane care a făcut celebră regiunea Bradului.

#AUR #descoperire #lac #Romania #zăcăminte

Schimbările climatice fac ca Pământul să devină treptat tot mai rotund, arată un nou studiu. Descoperirea este un semnal al schimbărilor climatice provocate de om, iar urmărirea formei Pământului poate ajuta la înțelegerea impactului real pe care îl au oamenii asupra calotelor glaciare, scrie antena3.ro.

Planeta noastră nu este o sferă perfectă. Din cauza mișcării de rotație, este ușor turtită la poli și bombată la mijloc. Noul studiu arată însă că Pământul se rotunjește într-un ritm tot mai accelerat, în mare parte din cauza schimbărilor provocate de topirea gheții de la poli.

Concluzia se aplică doar părții solide a planetei, pentru că oceanul continuă să se bombeze tot mai mult în zona Ecuatorului.

Studiul, publicat pe 9 septembrie în revista JGR Solid Earth, s-a bazat pe măsurători directe realizate prin sistemul global de navigație prin satelit (GNSS), pentru a urmări cum se schimbă forma planetei de-a lungul timpului. Deși oferă măsurători directe, sistemul are și limite.

De exemplu, există puține stații GNSS în apropierea Polului Nord și a Polului Sud și foarte puține în largul oceanelor, unde trebuie montate pe geamanduri.

Christoforos Kotsakis, profesor de geodezie la Universitatea Aristotel din Salonic, Grecia, a dezvoltat o nouă metodă de analiză a datelor GNSS, care surprinde mai bine schimbările de la suprafața planetei.

Cercetătorul a constatat că, între 2011 și 2015, polii s-au ridicat, iar bombarea de la Ecuator s-a redus, fiecare cu aproximativ un milimetru pe an. Pare puțin, având în vedere că diametrul Pământului la Ecuator este de aproximativ 12.756 de kilometri.

Schimbarea este însă mai mare decât cea din perioada 1997-2000, când Pământul se rotunjea cu aproximativ 0,5 milimetri pe an. Asta înseamnă că, de la un deceniu la altul, ritmul în care se rotunjește planeta crește cu 0,4 milimetri pe an.

Potrivit lui Kotsakis, fenomenul este provocat de topirea gheții de la poli, care reduce presiunea asupra scoarței terestre și îi permite acesteia să se ridice încet, la fel cum aluatul crescut revine la forma inițială după ce apeși cu degetul în el.
În același timp, masa tot mai mare din zona Ecuatorului apasă pe scoarță în acea regiune, reducându-i bombarea.

Există însă și o capcană: dacă luăm în calcul împreună partea solidă a Pământului și oceanul, planeta devine de fapt mai turtită, cu aproximativ 0,8 milimetri pe an, pentru că, pe măsură ce apa se deplasează dinspre poli, oceanul se bombează tot mai mult la Ecuator.

Această „greutate a apei” depășește efectul de rotunjire care are loc în roca de dedesubt.

Alte cercetări au arătat că aceste schimbări încetinesc și rotația Pământului.

Oamenii de știință urmăresc schimbările de formă ale Pământului și prin măsurători ale câmpului său gravitațional, care variază în funcție de masa fiecărei regiuni.

Kotsakis a constatat că datele GNSS și măsurătorile câmpului gravitațional nu se potrivesc perfect, ceea ce arată că forma planetei și câmpul ei gravitațional nu evoluează în perfectă sincronie.

Cele două metode pot fi însă folosite împreună pentru a urmări efectele majore ale schimbărilor climatice, în special topirea gheții din Groenlanda și Antarctica și mișcările variabile ale apei din oceane.