Vitalie Ciobanu
pentru Europa Liberă
În ultimul timp discuțiile despre riscurile de securitate pentru Republica Moldova au început să domine agenda publică. Se vorbește despre nevoia unei înzestrări robuste a forțelor armate. Cu un război în proximitate, clasa politică de la guvernare și tot mai mulți cetățeni au înțeles că un stat viabil nu poate exista fără o armată puternică. În consecință, se speră ca deschiderea extraordinară pe care o manifestă aliații europeni în ce privește întărirea sectorului național de apărare să fie fructificată la maxim.
Cel mai probabil, Moldova nu va urma calea Ucrainei, nu va depune cerere de aderare la NATO – e un subiect prea nou, insuficient asimilat de populație, ba chiar întâmpinat cu ostilitate și mefiență, o atitudine care-și are originea în perioada sovietică, atunci când Alianța Nord-Atlantică era un fel de „ucigă-l toaca”. Mai vine însă și dintr-o veche mentalitate de lăturași, de popor obișnuit să fie obiectul, victima istoriei, martorul ei pasiv și neputincios.
La Chișinău există un Birou de informare NATO, dar activitatea sa e foarte palidă, nu răzbate în mass-media, nici măcar la Televiziunea Publică unde de mult era cazul să se inițieze niște emisiuni pe acest subiect. Nu s-a făcut nimic.
„Sfânta neutralitate”, impusă de ruși după războiul din 1992, le-a ținut moldovenilor, cum se spune, și de saț, și de cald, iar azi, când acest statut nu-i apără de riscul unei agresiuni rusești, Republica Moldova realizează că e complet nepregătită să deschidă discuția despre NATO. A rămas blocată într-o viziune desuetă, fără legătură cu realitatea.
Refrenul obsedant „să nu-i provocăm pe ruși” s-a dovedit complet greșit. Rușii sunt de mult „provocați”. Și s-ar mulțumi doar dacă Moldova ar abandona cursul proeuropean sau… nici măcar atunci. Putin vrea să refacă imperiul rus – a spus-o în mai multe feluri, de mai multe ori. A îmbrățișat sintagma „russkii mir” și a inclus și Moldova în sintagmă, cu binecuvântarea patriarhului Kiril. Ce iluzii mai poți avea?
Nu cumințenia moldovenilor a ținut Rusia departe, ci distanța fizică, lipsa unei frontiere comune. Față cu această realitate, Moldova ar fi trebuit să urmeze exemplul Țărilor Baltice, și ele foste republici sovietice, care au devenit membre NATO, dacă conflictul transnistrean nu ar fi descurajat și inhibat din start orice pornire în această direcție.
„Neutralitatea” Republicii Moldova, convenabilă Moscovei, a plodit nu doar vulnerabilități militare, ci și o administrație defectă, o justiție aservită politic, o economie slabă, sugrumată de monopoluri. Or, aderarea la Alianța Nord-Atlantică înseamnă nu doar protecție militară, ci și dezvoltare pe toate planurile.
Într-o țară NATO investitorii vin cu mai multă încredere, pentru că statul de drept funcționează. Într-un stat NATO raiderii și devalizatorii bugetului public stau la închisoare, nu organizează proteste în centrul capitalei, sfidând o țară întreagă, nu împroașcă venin din exilul lor „aurit” asupra unei guvernări care încearcă să scoată acest stat de sub patronajul Rusiei.
Republica Moldova ar fi trebuit să se preocupe de consolidarea capacității sale de apărare la fel cum s-ar fi cuvenit să se îngrijească de independența ei energetică. Șantajul rusesc cu gazele face parte din războiul hibrid al Moscovei împotriva lumii libere. Gazprom e mai degrabă numele unei „divizii economice” a Kremlinului, nu o companie care derulează contracte în care ambele părți își respectă cu strictețe angajamentele.
Partida rusofilă de la Chișinău se opune consolidării forțelor armate, așa cum nu vrea să audă nici de surse alternative de energie, marșează pe demagogia neutralității, neparticipării, neimplicării. „Nu ne trebuie nouă armată, nu e războiul nostru. Să stăm cuminți în banca noastră, să nu supărăm Rusia.”
E o retorică destul de răspândită în Republica Moldova. O vehiculează oamenii prost educați, manipulați de propaganda rusească, obișnuiți să consume doar informații care se pliază pe orizontul lor de așteptare, pe nostalgiile lor sovietice și pe „cultura de masă” rusă.
Dezinformarea vizează inducerea unei percepții eronate asupra unui lucru simplu: cine e agresorul și cine e victima în Ucraina? O parte însemnată din electorat, votanții formațiunilor pro-ruse, consideră chiar și după șapte luni de război că de vină sunt „fasciștii de la Kiev”, nu Putin, care apără Rusia de „lucrarea satanică” a Occidentului.
Mentalitatea etatistă, sărăcia, gândirea secvențială, incapacitatea de a lega cauzele de efecte sunt abil speculate de Partidul Șor. Investigații ziaristice recente au sos la iveală modalitățile de finanțare ale acestui protest, care pornește de la premise false și nu duce nicăieri. Organizatorul lui, penalul Ilan Șor, are un scop foarte precis: să scape de justiție, să se întoarcă într-un stat în care nu va avea de răspuns pentru furturile sale.
Dar ce au de câștigat oamenii din corturi? Ce are de câștigat Republica Moldova? Ce perspective i se deschid în față? Spre ce „zări luminoase” o vor îndrepta Șor, Platon, Plahotniuc? Cum vom mai sta cu aderarea la Uniunea Europeană? Într-o zi banii negri se vor termina și „magicianul” care gesticulează nervos în transmisiuni video, chemând la răsturnarea actualei puteri, se va „evapora”, așa cum a și apărut, dacă nu-l vom vedea în sfârșit pe banca acuzaților, pe el și pe ceilalți farsori.
Rezumând: înzestrarea armatei la standarde moderne, statul de drept, educația și informarea corectă sunt esențiale pentru siguranța națională a Republicii Moldova și n-ar trebui să existe niciun fel de ezitări în a le pune în practică.
