Reactorul experimental de fuziune nucleară KSTAR din Coreea de Sud, supranumit și „soarele artificial”, a reușit să mențină plasma la temperaturi de fuziune timp de 102 secunde, stabilind un nou record și apropiind cercetătorii de obiectivul producerii unei surse de energie curate și aproape inepuizabile, transmite Antena 3 CNN.

Potrivit Korea Institute of Fusion Energy (KFE), performanța reprezintă un pas important în reproducerea pe Pământ a procesului care alimentează Soarele. Pentru a obține rezultatul, inginerii au utilizat materiale îmbunătățite, capabile să reziste la temperaturi extreme și să mențină stabilitatea reacției pentru o perioadă mai îndelungată.

Recordul nu este important doar prin durata sa. Cercetătorii au reușit să mențină reactorul în așa-numitul „mod de înaltă confinare”, în care câmpurile magnetice țin particulele de plasmă compactate și stabile, condiție esențială pentru obținerea energiei prin fuziune.

Echipa KSTAR a modernizat componentele care gestionează plasma folosind tungsten, un material capabil să suporte temperaturi uriașe. Aceste elemente protejează reactorul de plasma care atinge aproximativ 100 de milioane de grade Celsius, de aproape șapte ori mai mult decât temperatura din nucleul Soarelui.

Specialiștii subliniază că viitoarele centrale de fuziune vor trebui să funcționeze continuu și să producă energie în mod constant, nu doar pentru câteva secunde. În acest context, cele 102 secunde reprezintă o dovadă că tehnologia poate deveni suficient de stabilă pentru utilizarea practică.

Cu toate acestea, energia de fuziune comercială rămâne încă un obiectiv îndepărtat. Reactorul KSTAR nu produce deocamdată electricitate, ci este folosit pentru testarea și perfecționarea tehnologiilor necesare viitoarelor centrale.

Cercetătorii sud-coreeni și-au propus acum o nouă țintă: menținerea reacției timp de 300 de secunde. În paralel, laboratoare din întreaga lume încearcă să rezolve provocări esențiale, inclusiv dezvoltarea unor materiale care să reziste ani la rând în condiții extreme și a unor sisteme capabile să genereze mai multă energie decât consumă.

Potrivit experților, rezultatul obținut de KSTAR demonstrează că fuziunea nucleară se apropie treptat de nivelul de stabilitate necesar pentru a deveni o sursă reală de energie, care într-o zi ar putea reduce dependența lumii de combustibilii fosili.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

#inventie #soare artificial

Talka Sada, un tată dintr-un sat sărac din regiunea Terai din sudul Nepalului, străbate munții afectați de inundații în căutarea fiului său, dispărut în urma dezastrului provocat de revărsarea râului Bhotekoshi pe 26 august.

Vinod, fiul lui Sada, în vârstă de 19 ani, lucra ca muncitor la o centrală hidroelectrică din districtul Rasuwa, zona cea mai grav afectată de inundații, relatează publicația Al Jazeera.

Tânărul se afla acolo de o lună, efectuând munci ocazionale precum amestecarea cimentului. Ultimul contact telefonic dintre tată și fiu a avut loc cu o zi înainte de catastrofă. De atunci, Vinod și alți patru tineri muncitori, cu vârste între 17 și 19 ani, au dispărut fără urmă. „Nu vă pot spune cât de mult plânge soția mea. Și eu sunt în durere profundă și nu știu ce să fac”, a declarat Sada, ștergându-și lacrimile.

Bărbatul a plecat în căutarea fiului alături de fratele său Îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri, Talka Sada a pornit într-o călătorie istovitoare alături de fratele său, în speranța de a-și găsi fiul. Cu un rucsac gri pe umeri și o pungă portocalie care îi servește drept pelerină de ploaie, bărbatul a străbătut deja sute de kilometri, cheltuind cei 2.000 de rupii nepaleze (aproximativ 13 dolari), bani împrumutați cu dobândă ridicată. „Am împrumutat bani ca să vin din Saptari până aici. Plătesc o dobândă de 20 de rupii pentru fiecare 100 de rupii împrumutate”, a spus el.

Călătoria a început cu un drum de nouă ore cu autobuzul până în capitala Kathmandu, unde Sada a verificat toate spitalele din oraș în căutarea fiului său printre supraviețuitori sau pe listele celor decedați. Însă fotografiile și cadavrele recuperate erau de multe ori greu de recunoscut, fiind descompuse sau mutilate. Neavând nicio veste despre Vinod, Sada a pornit pe jos spre districtul Nuwakot, aflat la aproximativ 60 km distanță de Kathmandu, mai aproape de centrala unde lucra fiul său.

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți, trecând pe drumuri distruse și prin sate acoperite de noroi și resturi. În Trishuli, un mic oraș de pe drum, Sada și fratele său au plătit 1.500 de rupii pentru o noapte la un han, primind în schimb o porție modestă de orez. „Dacă mai trebuie să stăm aici încă o noapte, nu-mi va mai rămâne niciun ban să mă întorc acasă”, a spus el.

Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență

În căutarea lor disperată, Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență, fiind respinși de la morgi și taberele militare organizate pentru a ajuta victimele dezastrului. Tatăl își explică această atitudine prin discriminarea etnică cu care se confruntă comunitatea sa.

Originar din comunitatea marginalizată Musahar, Sada crede că statutul său de Madhesi și bariera lingvistică sunt motivele pentru care autoritățile îi ignoră rugămințile.

„Suntem săraci. Ne consideră Madhesi și bihari. Nu putem vorbi fluent nepaleza, de aceea doar ne resping și ne trimit de la un loc la altul. / Chiar dacă este un cadavru, avem dreptul să-l vedem. Ne-am înregistrat numele peste tot, la secțiile de poliție, la taberele militare. Dar nimeni nu ne ajută”, a spus Sada printre lacrimi.

Autoritățile nepaleze, copleșite de amploarea crizei, susțin că depun toate eforturile pentru a ajunge la victime și a le oferi sprijin. Totuși, frustrările și sentimentul de neputință sunt evidente printre cei afectați.

„Nu pot vorbi cu el. Nu-i aud vocea. Așa că toți sunt cu inimile frânte acasă”, a spus Sada, referindu-se la durerea familiei sale.

Stările lui Sada alternează între speranță și disperare Pe măsură ce orele trec fără nicio veste, stările lui Sada alternează între speranță și disperare.

„Fiul meu este tânăr. Muncește zilnic. Este agil. Sigur ar fi putut să meargă sau să fugă undeva”, spune el cu o licărire de speranță. Dar imediat, vocea i se frânge. „Nu mai am speranță. Dacă Vinod ar fi fost în viață, cu siguranță ar fi sunat de undeva, chiar dacă doar să bea apă”.

Cu toate acestea, renunțarea nu este o opțiune pentru tatăl devastat. El și fratele său se pregătesc să-și continue drumul către centrala hidroelectrică unde lucra fiul său.