Reducerea dimensiunii Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), decisă în timpul administrației Trump, a determinat publicația The Economist să abordeze în mai multe articole eficiența ajutoarelor externe. Unul dintre titluri a fost elocvent: „Ajutoarele nu pot face țările sărace bogate. De zeci de ani, oficialii promit creștere economică. De zeci de ani, au eșuat.”
Cu toate acestea, publicația recunoaște că sprijinul pentru sectoare vitale precum alimentația, sănătatea și educația rămâne justificat. Însă, apare o întrebare firească: „Dacă aceste ajutoare sunt atât de esențiale, de ce guvernele locale nu le finanțează? De ce este nevoie de un guvern străin pentru a acoperi aceste nevoi vitale?”
Răspunsul, afirmă experții, ar putea fi explicat prin conceptul de „fungibilitate a banilor”, adică posibilitatea ca o resursă financiară să fie ușor înlocuită sau redirecționată către alt scop. Ilustrarea acestui principiu este făcută printr-o metaforă simplă: un copil cere bani pentru cărți, dar cumpără o jucărie. „În efect, am finanțat jucăria, nu cartea”, explică autorul articolului.
Același principiu ar fi permis, spun cinicii, ca guvernul Indiei să achiziționeze un portavion, folosind banii economisiți prin ajutoarele USAID destinate cumpărării alimentelor pentru populație. „Guvernul deja avea bani pentru hrană, dar când SUA a donat cereale prin programul ‘Food for Peace’, fondurile au fost redirecționate către alte cheltuieli.”
Această fungibilitate devine evidentă, mai spun experții, atunci când un ajutor extern este suspendat, iar guvernul continuă proiectul din alte surse. Un exemplu actual este Filipine, unde Departamentul Educației a transmis: „DepEd a reafirmat angajamentul de a susține inițiativele cheie din educație, în ciuda suspendării temporare a proiectelor USAID în valoare de 94 de milioane de dolari.”
În ciuda bunelor intenții, rezultatele ajutoarelor internaționale sunt dezamăgitoare. „Banca Mondială și FMI au concluzionat că granturile și împrumuturile nu au stimulat creșterea economică”, notează The Economist. Charles Kenny de la Center for Global Development rezumă: „Nu există nicio țară care să fi crescut cu adevărat datorită ajutoarelor.”
Motivul? Consilierii agențiilor internaționale nu știu cu exactitate ce funcționează. De aceea, recomandările sunt adesea vagi și greu de implementat. În plus, interesele elitei locale pot bloca reformele. „Liderii naționali sunt mai preocupați să rămână la putere decât să urmeze sfaturile primite, oricât de bune ar fi.”
Articolul încheie cu o ilustrație amar-ironică a contrastului dintre viața unui oficial filipinez în SUA și confortul de acasă. După o vizită în care a fost nevoit să gătească, spele și respecte regulile, revine în luxul unei vieți protejate de realitățile cetățeanului de rând. A doua zi, acest oficial se întâlnește cu reprezentanți USAID, care îi spun: „Dacă veți urma sfaturile noastre, Filipine va deveni o țară dezvoltată, la fel ca SUA.”
