Interpretul de muzică ușoară Iulian Caranfil a încetat din viață pe 23 ianuarie 2025, la două zile de la împlinirea a 80 de ani. Un artist modest, dar de o valoare certă, cunoscut drept primul interpret al piesei „Melancolie” a lui Petre Teodorovici. S-a născut în 1943 în satul Pîrjota, raionul Rîșcani, a învățat la Colegiul de Construcții, apoi la Colegiul de Muzică, a evoluat în mai multe ansambluri, a fondat câteva colective – „Sonor” și „Florar”, a predat arta vocală și scenică. Cei care vor să-și ia rămas bun de la Iulian Caranfil o pot face duminică, în Sala de ceremonii funerare de la Cimitirul Sfântul Lazăr, după care regretatul artist va fi înmormântat, precum i-a fost dorința, la Cimitirul catolic din sectorul Centru al capitalei.
Articol scris de Veta Ghimpu-Munteanu, preluat de la Radio Moldova
Ne-a părăsit Iulian Caranfil, un artist modest, dar de o valoare inestimabilă, cunoscut drept primul interpret al piesei „Melancolia” de Petre Teodorovici. Viața sa a fost marcată de greutăți, dar și de realizări extraordinare. Crescut la orfelinat, și-a construit destinul prin talent, muncă și perseverență, devenind o figură emblematică a muzicii și dansului din Republica Moldova. Deși lovit de tragedii personale, Iulian Caranfil a rămas mereu modest, binevoitor și devotat cântecului și Chișinăului, orașul său de suflet.
Modest, retras, fără pretenții, cu zâmbetul pe buze – așa a mers prin viață, deși viața i-a fost una grea și plină de drame.
A crescut, după decesul părinților, la orfelinatul din Bardar. X clase însă le absolvă în satul Pârjota, raionul Râșcani. Se angajează pe post de mecanic de cinema la Palatul de Cultură din raion. Avea o pasiune – dansul. Mereu urmărea prin geam, cu mare interes, repetițiile ansamblului de dans, până a fost observat de conducătoarea grupului și a fost invitat în colectiv. În scurt timp, grație abilităților pe care le avea, a devenit prim solist al ansamblului și a obținut locul întâi la un concurs republican.
Cineva din juriu s-a interesat cine este acest băiat talentat și, când li s-a spus că a crescut la Casa de copii, i-au propus să meargă la studii la Chișinău. Astfel, Iulian Caranfil a ajuns să-și vadă realizat visul. Studia la Colegiul de Construcții, iar după ore se ocupa cu dansul. După anul patru de studii, a fost înrolat în armata sovietică și a ajuns la Königsberg, unde a fost repartizat la dezminare. Și aici a trecut o grea experiență, fiind pus în primele rânduri când mergeau pe câmpurile minate, aflând că este din orfelinat și știind că, în caz de se întâmplă ceva cu el, nimeni nu îl va mai căuta. Numai un noroc îl salvează: unitatea avea nevoie de un mecanic de cinema pentru clubul garnizoanei. Aici Iulian organizează și un ansamblu de dansuri cu care are mare succes. După serviciul militar, se întoarce la Chișinău, la Colegiul de Construcții. Cu o lună înainte de examenele de absolvire, vede în ziar un anunț despre concursul de admitere la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, la proba canto. Erau 25 de pretendenți pe un loc, iar Iulian trece cu brio examenele. Studiază alături de Ion Suruceanu și Nicolae Glib.
După absolvirea Colegiului, trece concursul în formația de estradă a Mariei Codreanu. Fiind începător, Iulian deschidea orice evoluare a colectivului, iar Maria Codreanu ieșea în final. A fost printre primii care a cântat la deschiderea Palatului Național. Cu ansamblul Mariei Codreanu, a mers cu concertele prin toată Cehoslovacia. În 1977, Maria Codreanu trece cu traiul și activitatea la Moscova, iar Iulian Caranfil se transferă în ansamblul „Contemporanul” al lui Mihai Dolgan. Aici, cerându-i-se noi cântece, îl roagă pe Petre Teodorovici să-i scrie ceva. Alege singur versurile lui Grigore Vieru („Melancolie”) și i le prezintă compozitorului. Timp de o noapte, ei reușesc să compună acest cântec.
Peste o săptămână, „Contemporanul” întreprinde un turneu la Magadan, dar, în drum, se oprește la firma „Melodia” de la Moscova, unde ansamblul a înregistrat câteva cântece, printre care și „Melancolia” cu Iulian Caranfil. Petre Teodorovici, care era la firma Melodia, aflând că Sofia Rotaru este și ea la Moscova, o invită și-i arată acest cântec, pe care aceasta îl înregistrează. Până să ajungă „Contemporanul” cu turneul la Magadan, acest cântec răsuna deja cu vocea Sofiei Rotaru.
Iulian Caranfil n-a avut niciodată pretenții că el a fost cel pentru care s-a scris această piesă și că a fost primul care a lansat-o. Așa era firea lui. L-am cunoscut într-o plecare frumoasă la Praga, unde l-am admirat pe scenă, cu câtă abilitate și plasticitate se mișca discret și frumos în același timp, și cum cânta. Era foarte modest și retras. În viață, la fel a fost, chiar dacă ascundea dramele prin care a trecut. În 1986, într-un accident pe Marea Neagră, îi moare soția și fiul, astfel rămânând singur, singurel pe lume. Dar… niciodată nu s-a jeluit, chiar dacă avea o pensie mizeră, el spunea că îi ajunge. Îi plăcea libertatea, cântecul și viața.
„Trăiesc în Chișinău. Mă plimb des pe lângă lacul din Valea Morilor, prin Centru. Am avut norocul să văd multe țări și orașe, dar casa mea este și va fi Chișinău”, spunea într-un interviu Iulian Caranfil.
Așa ni-l vom aminti mereu, într-o minunată formă fizică, mereu aranjat și binevoitor cu toată lumea.
Adio, cântecului nestins al „Melancoliei”, adio, Iulian Caranfil.
