În ciuda consensului european privind apărarea, incertitudinea încă predomină. În timp ce mulți lideri europeni văd că umbrela de protecție a SUA scapă, mulți oficiali americani insistă că tarifele sale pentru servicii au fost neglijate mult prea mult timp, spune Marco Vicenzino expert geopolitic, potrivit evz.ro.
Europa vrea să-și întărească apărarea
Într-un discurs de referință, prim-ministrul Donald Tusk a spus că Polonia trebuie să ia în considerare toate opțiunile pentru a se confrunta cu o lume mai periculoasă, chiar și dobândirea capacităților de arme nucleare.
Recentul val de inițiative îndrăznețe de apărare din Europa s-ar putea dovedi prea puțin, prea târziu pentru calendarul accelerat al lui Trump privind Ucraina, care ajunge într-o fază decisivă.
Cu toate acestea, încă nu este prea târziu pentru a porni într-o modernizare întârziată a capacităților de apărare ale Europei, care necesită fonduri masive.
Planul istoric al lui Merz de a elimina constrângerile fiscale ale Germaniei de-a lungul deceniilor pentru a urmări cheltuieli robuste pentru apărare stabilește un precedent puternic și presiune asupra altora din Europa să urmeze exemplul, atât la nivel național, cât și la nivelul UE.
Apărarea Europei costă. Și nu puțin
Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a propus deja relaxarea regulilor blocului pentru a permite împrumuturi mai mari în scopuri de apărare. Macron salută astfel de mișcări cu un sentiment de justificare, în calitate de avocat de lungă durată pentru o mai mare autonomie europeană în apărare. În ciuda retoricii sale colective asupra Europei, avertismentul nespus al lui Macron este că Franța ar trebui să conducă acuzația.
În ciuda unui consens european în curs de dezvoltare cu privire la cheltuielile cu apărarea, întrebările mai ample includ cum să finanțeze și să aloce astfel de fonduri, ce procent din bugetele naționale trebuie alocat, ce state vor participa și ar trebui să includă achiziția de arme și țări din afara UE.
Acesta va fi probabil finanțat prin impozite și datorii și, eventual, prin reconfigurarea unor resurse existente. Deși majoritatea țărilor europene respectă 2% din venitul național din apărare impus de NATO, noile realități geopolitice și presiunea lui Trump vor necesita o creștere între 3 și 3,5%.
Până acum, Polonia este o excepție. De la invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, Polonia și-a crescut cheltuielile pentru apărare de la aproximativ 2% din PIB la aproximativ 5%. Rivalitatea de-a lungul secolelor cu Rusia continuă să se afle în luarea deciziilor. Deși alții din Europa s-ar lupta să urmeze exemplul, necesitatea poate declanșa schimbări istorice, adesea în moduri considerate anterior imposibile.
Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!
Unele state membre ale UE care promovează neutralitatea sau un sentiment pro-rus
Alocarea responsabilă a fondurilor pentru apărare va necesita o punere în comun eficientă a resurselor printr-o achiziție comună sporită și o mai mare interoperabilitate pentru a preveni suprapunerea și a reduce ineficiența. Cu toate acestea, ne așteaptă provocări politice – și potențial juridice.
În timp ce Germania dorește ca rearmarea Europei să includă membri din afara UE, cum ar fi Regatul Unit, Norvegia și Turcia, poziția de lungă durată a Franței a fost aceea de a menține cheltuielile de apărare în bloc – în special pentru sectorul armamentului francez.
Există riscul ca o cale de mijloc încurcată, hibridă să poată rezulta, care să favorizeze un consens politic mai mare decât eficiența militară.
În plus, unele state membre ale UE care promovează o neutralitate mai mare sau un sentiment pro-rus, cum ar fi Ungaria și Slovacia, pot renunța la cheltuielile colective ale UE pentru apărare. O „coaliție a celor dispuși”, inclusiv unele state din afara UE, precum Marea Britanie, este probabil să prevaleze în orice consolidare istorică a apărării.
Cu evoluții geopolitice în mișcare rapidă, Uniunea Europeană și vecinii selectați au nevoie de o conducere colectivă mai mare, pragmatism și luare rapidă a deciziilor – care este adesea complicată de constrângerile instituționale existente ale blocului. Alternativa este lăsată în urmă într-o nouă eră a politicii marii puteri care modelează secolul XXI.
