Președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, a declarat că a implementat o politică prea „dură” în domeniul imigrației, fapt ce a contribuit la înfrângere dură suferită în alegerile de la jumătatea mandatului.

Donald Trump a subliniat că agresivitatea deportărilor a reprezentat un factor direct în înfrângerea electorală a republicanilor din cursul săptămânii trecute. Acesta a transmis că operațiunile au afectat procentele republicanilor la urne întrucât au vizat atât infractorii periculoși precum și „oameni muncitori”.

„A fost și de folos, și dăunător. Am primit nota maximă pentru închiderea graniței. Dar am avut de pierdut, pentru că am luat în vizor și oameni care aveau locuri de muncă bune, a căror singură abatere, sau încălcare a legii, a fost faptul că au intrat ilegal în țară. Ei bine, o mare parte a țării consideră că acești oameni ar trebui expulzați. Iar o altă parte însemnată a țării crede că ar trebui să li se permită să rămână, dacă sunt oameni de treabă, care lucrează, de exemplu, în amenajări peisagistice, în hoteluri sau în alte domenii, și care, în unele cazuri, plătesc chiar și taxe. Cred că a fost o măsură prea dură”, a spus duminică Trump.

În urma rezultatelor din alegeri, președintele Trump a declarat că ar putea să lucreze cu democrații pentru stabilirea unui acord.

„Ideea ar fi să găsim o soluție. Și cred că e ceva, cred că e ceva chiar realizabil”, a mai spus liderul de la Casa Albă.

Deși a arătat deschidere pentru colaborare cu democrații, Trump l-a numit pe Stephen Miller, unul dintre principalii arhitecți ai politicii de imigrare, în funcția de șef de cabinet al Casei Albe.

Liderul senatorilor democrați, Chuck Schumer, a punctat acest fapt.

„Trump afirmă că măsurile sale dure în domeniul imigrației au mers prea departe. Se pare că soluția sa a fost să-l pună pe omul responsabil de acestea la conducerea Casei Albe. Asta nu înseamnă o corecție de direcție. Asta înseamnă o promovare”, a transmis acesta pe X.

Politica de combatere a imigrației ilegale a reprezentat una dintre prioritățile celui de-al doilea mandat al lui Trump, însă a și generat proteste din cauza conduitei abuzive a agenților responsabili. Tensiunile acumulate au generat proteste masive în marile orașe, culminând cu împușcarea mortală a doi cetățeni americani, Renee Good și Alex Pretti, în luna ianuarie.

Deși 58% dintre alegători au considerat că măsurile punitive au mers prea departe, republicanii păstrează o marjă restrânsă de încredere în rândul populației la gestionarea domeniului imigrației, conducând cu 43% la 41% în fața democraților.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Trump a vorbit despre rezultatul alegerilor într-un interviu acordat emisiunii 60 Minutes, difuzată duminică de CBS News. Întrebat cum explică înfrângerea republicanilor, președintele a enumerat mai multe motive, printre care absența sa de pe buletinele de vot, nemulțumirea alegătorilor față de unii candidați republicani și războiul din Iran.

„Nu le-a plăcut războiul. Nu le-a plăcut faptul că prețul benzinei a crescut”, a declarat Trump, explicând că americanii au asociat scumpirea carburanților cu războiul împotriva Iranului.

El a amintit că, în Iowa, benzina ajunsese la 1,85 dolari pe galon, înainte să crească la 3,50–4 dolari.

„Și există o antipatie puternică, incredibilă, față de Israel. Se pare că există o antipatie față de Israel”, a spus președintele american. Potrivit acestuia, războiul, prețurile la benzină și antipatia față de Israel sunt principalele motive ale rezultatului electoral.

Trump continuă să susțină că popularitatea sa personală nu s-a transferat asupra candidaților republicani pe care i-a sprijinit în campanie. El a menționat că a organizat aproximativ 30 de mitinguri în 28 de zile, la care au participat mii de susținători, dar alegătorii nu au votat în același mod pentru candidații partidului.

„Unii dintre ei nu s-au bucurat de simpatia electoratului”, a explicat președintele.

În același interviu, Trump a comentat și mesajul vicepreședintelui JD Vance, care a asociat înfrângerea republicanilor cu războiul din Iran și relația Washingtonului cu Israelul. „Nu sunt în dezacord cu el”, a spus Trump, dezvăluind că Vance l-a întrebat înainte de publicarea mesajului ce părere are. Președintele i-a răspuns să scrie ceea ce consideră.

Trump a precizat însă că vicepreședintele a omis un aspect important: dacă ar lua din nou decizia de a ataca Iranul. „Răspunsul meu este un da categoric, pentru că nu poți permite Iranului să dețină o armă nucleară”, a afirmat liderul de la Casa Albă.

El susține că decizia de a ataca Iranul va fi considerată una bună din perspectivă istorică, chiar dacă efectele sale nu sunt neapărat favorabile pe termen scurt.

Articolul Trump a găsit explicațiile eșecului electoral: Imigrația, războiul din Iran și scumpirea carburanților apare prima dată în Realitatea.md.

De la mărturiile supraviețuitorilor deportărilor romilor din Basarabia până la recunoașterea pe scena festivalurilor internaționale — documentarul readuce în atenție una dintre paginile mai puțin cunoscute ale istoriei regiunii. Filmul, născut în 2013 și premiat la Festivalul Internațional de Film Documentar CRONOGRAF, continuă să ducă poveștile supraviețuitorilor dincolo de granițele Republicii Moldova.

Documentarul moldovenesc urmărește drama deportării romilor din Basarabia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial prin mărturiile supraviețuitorilor și ale urmașilor acestora, completate de materiale de arhivă.

În centrul peliculei se află o întrebare care depășește istoria unei singure comunități: ce se întâmplă cu memoria unei tragedii atunci când vocile celor care au trăit-o sunt aproape pierdute? Răspunsul filmului este unul cinematografic, dar și moral: poveștile trebuie păstrate, documentate și transmise mai departe.

Filmul nu prezintă doar un episod din trecutul Basarabiei, ci deschide o discuție despre drepturile omului, persecuție, identitate și responsabilitatea de a păstra memoria victimelor.

Cum a început povestea documentarului „Prigoana din Basarabia” și ce v-a determinat să abordați tema deportării romilor?

Povestea filmului a început, de fapt, cu o revelație personală. Mult timp am crezut că Holocaustul era o tragedie care se întâmplase undeva departe de noi – în Germania, în Polonia, în alte țări europene. Apoi, un prieten din Ungaria mi-a vorbit despre calvarul evreilor români și moldoveni deportați în Transnistria. Am început să caut, să întreb, să citesc. Și am descoperit ceva care m-a tulburat profund: această istorie se întâmplase chiar lângă noi.

Mai mult decât atât, locuiam în Chișinău foarte aproape de ghetourile în care, în timpul regimului Antonescu, evreii și romii erau capturați și concentrați înainte de deportare.

Ca jurnalistă, aveam deja preocuparea de a căuta poveștile oamenilor despre care se vorbește prea puțin. Așa am ajuns și la Centrul Național al Romilor din Moldova, care ne-a ajutat să intrăm în contact cu supraviețuitorii romi și să înțelegem mai bine dimensiunea acestei tragedii.

Am mers personal în arhivele naționale din Chișinău și am petrecut săptămâni întregi documentând subiectul. Cu cât descopeream mai mult, cu atât îmi dădeam seama că există o istorie pe care noi, cei de astăzi, aproape că nu o cunoaștem.

În 1942, aproximativ 25.000 de romi au fost deportați din România în Transnistria, teritoriu aflat atunci sub administrație românească. Aproximativ jumătate dintre cei deportați erau copii, iar cel puțin 11.000 de oameni nu au supraviețuit foametei, frigului și bolilor, în special tifosului.

Dar, după un timp, cifrele au început să nu-mi mai fie suficiente. În spatele cifrelor am început să văd chipuri. Un copil care își vede tatăl împușcat. O femeie care aduce pe lume un copil fără medic, fără apă și fără ajutor. O mamă care încearcă să-și țină copiii în viață într-un loc în care foamea și boala deveniseră parte din fiecare zi.

Atunci am înțeles că nu putem face doar un film despre niște evenimente istorice. Trebuia să facem un film despre oameni. Împreună cu Centrul Național al Romilor, Nicolae Rădița, producătorul filmului și Sergiu Ene, co-regizor, am încercat să construim această punte între document și memorie. Eu am lucrat la scenariu și regie, iar Sergiu a avut un rol esențial în regie, imagine și montaj.

Nu am vrut ca noi să vorbim în locul comunității rome. Ne-am dorit ca romii să-și spună propria istorie, cu propriile cuvinte, prin propriile amintiri și propriile răni. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care filmul a rămas viu.

Astăzi, după mai bine de un deceniu, îmi dau seama că „Prigoana din Basarabia” a devenit mai mult decât un film. A devenit un tezaur de memorie al Republicii Moldova – pentru că păstrează pe peliculă voci pe care timpul nu le mai poate recupera.

Cât de dificil a fost să convingeți oamenii să vorbească despre o experiență atât de dureroasă, trăită în timpul războiului?

A fost, probabil, cea mai grea parte a filmului, și nu pentru că oamenii nu-și aminteau. Una dintre cele mai mari surprize pentru mine a fost să descopăr că mulți dintre supraviețuitori nu își povestiseră experiențele nici măcar propriilor copii, pentru că le era frică.

Frica de ură. Frica de discriminare. Frica de o nouă persecuție. Pentru unii dintre ei, deportarea nu era o amintire închisă într-un capitol de istorie. Era o traumă care încă trăia în ei. Unii se temeau că, dacă vorbesc despre ceea ce li s-a întâmplat, vor putea fi din nou persecutați sau deportați.

De aceea, accesul nostru la aceste familii nu a fost deloc simplu. Nu puteam apărea pur și simplu cu o cameră de filmat în curtea unui om și să-i cerem să-și deschidă sufletul. Am putut ajunge la ei datorită sprijinului membrilor comunității rome și al Centrului Național al Romilor.

Și apoi începea partea cea mai delicată: să câștigi încrederea unui om care urma să-ți povestească poate cea mai dureroasă perioadă din viața lui. Am ascultat femei rome povestind despre abuzuri sexuale și fizice, despre foame, despre frig, despre moarte, despre copii pierduți și familii destrămate.

Una dintre mărturiile care m-au urmărit cel mai mult este cea a lui Constantin Pleșca. Era copil când și-a văzut tatăl împușcat de soldații germani. Ce faci când un om îți spune așa ceva în fața camerei? Nu poți să regizezi o asemenea scenă, nu poți să o faci mai dramatică. Realitatea este deja mai puternică decât orice scenariu.

Au existat momente în care emoția femeilor pe care le ascultam în spatele camerei m-a copleșit. Și am înțeles atunci că rolul nostru nu era să provocăm lacrimi. Rolul nostru era să le oferim un spațiu în care să poată vorbi. Uneori, cele mai puternice momente ale filmului nu sunt cele în care oamenii plâng, sunt cele în care se opresc și tac, cum ar fi o pauză, o privire, un oftat, un chip care nu mai are nevoie de cuvinte. Acolo începe adevărata memorie.

Care a fost cea mai mare provocare în realizarea filmului – documentarea istorică, găsirea supraviețuitorilor, filmările sau procesul de a transforma aceste mărturii într-o poveste cinematografică?

A fost dificil să facem toate aceste lucruri în același timp. Dar cea mai mare provocare a fost să găsim echilibrul dintre ceea ce spun documentele și ceea ce își amintește omul.

Există încă puțini istorici și cercetători care au studiat în profunzime persecuția romilor în timpul regimului Antonescu. Există și discuții academice privind anumite date și interpretări. Tocmai de aceea, am vrut să fim foarte atenți să nu transformăm filmul într-o construcție bazată pe presupuneri. Am vrut să punem față în față trei lucruri: documentul, mărturia și memoria.

Am folosit imagini de arhivă, interviuri cu specialiști și am construit povestea în jurul amintirilor supraviețuitorilor. Mărturiile lor au fost puse în dialog cu documentele istorice și cu imaginile alb-negru ale trecutului, această combinație a dat filmului identitatea sa.

Romii au o tradiție orală extraordinar de bogată. Istoria lor s-a transmis generații întregi prin voce, prin familie, prin povestire. Dar ce se întâmplă când ultimii oameni care au trăit acele evenimente dispar? Dispare și vocea.

De aceea, astăzi privesc filmul altfel decât în 2013. Atunci vedeam un documentar, astăzi văd o arhivă vie, un tezaur în care au rămas vocile unor oameni pe care noi nu-i mai putem intervieva astăzi.

Una dintre protagoniste avea 92 de ani când am filmat-o. Încerca să-și amintească drumul deportării, locurile prin care trecuse, oamenii pe care îi văzuse murind. Camera lui Sergiu Ene nu intră agresiv în viața ei. Se apropie cu răbdare. Vedem casa modestă, lucrurile colorate, gesturile obișnuite ale unei femei în vârstă. Apoi camera ajunge la chipul ei. Și atunci se produce ceva extraordinar. Ridurile devin arhivă. Ochii devin document. Tăcerea devine mărturie.

O altă supraviețuitoare, Zinaida Preda din Soroca, povestește despre lupta cu păduchii și tifosul, despre încercarea disperată de a se curăța, scuturând hainele pe rug. Sunt detalii aparent mici, dar tocmai aceste detalii fac istoria reală. Nu mai vorbim despre „victime”, vorbim despre oameni care au încercat să supraviețuiască unei lumi care le luase aproape totul.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

De la „CRONOGRAF” la festivaluri internaționale: Ce reacții ați primit din partea publicului internațional? A existat vreo reacție care v-a surprins sau v-a emoționat în mod deosebit?

Cea mai emoționantă reacție este, paradoxal, una foarte simplă: „Nu am știut că această poveste a existat”. Atunci simți că filmul și-a găsit rostul. „Prigoana din Basarabia” a fost premiat la CRONOGRAF în 2013, când a primit distincția pentru cel mai bun documentar național. Pentru noi, a fost o recunoaștere importantă acasă, dar filmul a rămas ani de zile aproape uitat într-un raft.

„Aveam un disc vechi care începea să se prăfuiască, și într-o zi m-am uitat la el și m-am întrebat: „Oare povestea aceasta chiar trebuie să rămână acolo?” Am simțit că trebuie să întreprind ceva. Am început să revăd materialele, să reeditez anumite secvențe, să actualizăm filmul la cerințele circuitului festivalier internațional și să pregătim versiunea în limba engleză – „The Exile from Bessarabia”. Și aici a început o a doua viață a filmului”, spune Natalia Ghilașcu.

În 2026, producția a primit noi recunoașteri în Statele Unite și Europa, printre care Award of Merit la Documentaries Without Borders International Film Festival, Special Jury Award la Germany International Film Festival, Best Human Rights Film la Chicago Women Film Fest și Best Historical Film la Berlin Indie Film Festival.

Documentarul a ajuns sa fie proiectat și la Woodstock Museum Film Festival, în Saugerties, New York pe 3 septembrie.

„M-a impresionat enorm faptul că organizatorii au dorit o copie DVD pentru prezentare și că filmul a fost apreciat de membrii juriului. Dar mai mult decât premiile m-a impresionat faptul că povestea Moldovei a început să fie ascultată de oameni care nu știau nimic despre ea.

Am primit reacții emoționante din partea diasporei noastre din Statele Unite. Pentru mulți dintre moldovenii și românii plecați peste hotare, faptul că un film realizat în Moldova ajunge să fie prezentat în festivaluri americane a fost o bucurie aparte. Iar pentru mine există un moment simbolic pe care nu-l voi uita: în 2013, filmul era premiat în Moldova. În 2026, aceeași poveste ajunge la New York. Au trecut mai bine de 13 ani, si totuși, vocile din film încă vorbesc. Asta mi se pare extraordinar, filmul nu a îmbătrânit. Noi am îmbătrânit. Martorii au îmbătrânit. Dar memoria lor a rămas vie”, spune Natalia Ghilașcu.

Pe 21 august documentarul a fost prezentat la Festivalul Internațional al Libertății din South Carolina, după ce a fost selectat în etapa finală a concursului.

Pe 11 octombrie, echipa va ridica Trofeul de Onoare pentru acest film, în Marea Britanie, la Festivalul Activiștii Fără Hotare, iar pe 18 octombrie un alt Trofeu de onoare din Santa Monica, California la Festivalul Constientizarii.

„Aceste proiecții confirmă recunoașterea internațională continuă a filmului de către o instituție culturală din Statele Unite. Proiecția a oferit publicului american ocazia de a descoperi un capitol mai puțin cunoscut al istoriei Europei de Est prin intermediul unui documentar dedicat memoriei istorice și drepturilor omului”, spune regizoarea fimului.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Dacă ați realiza astăzi filmul de la zero, după mai bine de un deceniu de la prima versiune, ce ați face diferit?

Aș sta mai mult cu protagoniștii filmului, aș reveni la ei mai des, aș merge împreună cu ei în locurile despre care ne-au povestit, dintre Nistru și Bug, și desigur, aș filma mai multe detalii din viața lor, mai multe fotografii, obiecte, case, locuri și povești de familie.

Atunci eram concentrată pe realizarea filmului. Astăzi sunt mult mai conștientă de faptul că filmam împotriva timpului. Supraviețuitorii erau deja foarte în vârstă, iar unele dintre vocile pe care le-am înregistrat atunci nu mai pot fi auzite astăzi decât în film. Și acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat. Uneori nu realizezi un documentar doar pentru publicul de astăzi, îl realizezi pentru cineva care îl va privi peste 20, 50 sau 100 de ani.

Aș acorda astăzi și mai multă atenție arhivării digitale, restaurării, subtitrării și distribuirii internaționale. Mă gândesc inclusiv la forme noi prin care această memorie ar putea ajunge la generația tânără – poate prin animație, printr-o serie educațională sau prin tehnologii noi, inclusiv instrumente AI. Dar aici sunt prudentă. Nu vreau ca tehnologia să înlocuiască adevărul.

Poate să-l ajute să ajungă mai departe, dar vocea supraviețuitorului trebuie să rămână în centru. Nu aș înlocui mărturia unui om cu o reconstrucție spectaculoasă, si nu aș încerca să fac povestea mai dramatică. Realitatea a fost suficient de dramatică.

Poate aceasta este una dintre marile lecții pe care mi le-a dat cinematografia documentară: nu trebuie întotdeauna să inventezi emoția. Uneori trebuie doar să creezi liniștea în care adevărul să poată fi auzit.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj urmașilor celor deportați, dar și generațiilor care nu au cunoscut această istorie, care ar fi acela?

Să nu lase memoria să moară! Asta le-aș spune urmașilor celor deportați. Întrebați-vă părinții, întrebați-vă bunicii, scoateți fotografiile din sertare, înregistrați-le vocile și întrebați-i despre lucrurile despre care poate au tăcut o viață întreagă. Pentru că într-o zi poate fi prea târziu.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari tragedii ale istoriei: nu doar că oamenii mor, ci că uneori mor și poveștile lor odată cu ei. Generației tinere i-aș spune să nu privească Holocaustul romilor ca pe o pagină îndepărtată dintr-un manual, așa cum a privit-o eu din școală.

În spatele fiecărei cifre este un om, iar în spatele celor aproximativ 25.000 de deportați din spațiul românesc sunt familii. În spatele celor care nu s-au mai întors sunt copii, părinți, frați, surori. Iar în spatele fiecărei mărturii există o întrebare pe care trebuie să ne-o punem și astăzi: cum ajunge o societate să accepte ca un grup de oameni să fie considerat mai puțin important decât altul?

De aceea, memoria nu este doar despre trecut, este despre prezent si despre viitor. Pentru mine, „Prigoana din Basarabia” nu este doar un film despre romi. Este un film despre memorie, demnitate, frică și curajul de a vorbi. Este despre o generație care a supraviețuit și care, din cauza fricii, a dus uneori această durere în tăcere până la sfârșitul vieții.

Filmul este și despre noi, cei care am avut privilegiul de a-i asculta. Astăzi, când mă uit în urmă, mă gândesc că poate nu noi am salvat poveștile lor, poate că ei ne-au încredințat nouă o parte din memoria lor, ca să o ducem mai departe.

De aceea consider „Prigoana din Basarabia” un tezaur pentru Moldova, nu pentru că este un film premiat, nu pentru că a ajuns în festivaluri din Europa și America, ci pentru că în el au rămas vocile unor oameni care astăzi nu mai pot vorbi.

Și acesta este lucrul cel mai valoros pe care îl poate face cinematografia documentară: să transforme timpul în memorie. Adevărata călătorie a filmului a început în momentul în care un supraviețuitor s-a așezat în fața camerei și a spus: „Asta mi s-a întâmplat mie.” De atunci, povestea nu mai aparține doar lui, ne aparține tuturor. Cât timp cineva o va privi, o va asculta și o va transmite mai departe, acei oameni nu vor fi uitați.

Articolul „Prigoana din Basarabia” – filmul care a dus vocile unei generații la festivaluri internaționale apare prima dată în Realitatea.md.

Deportările staliniste au urmărit nu doar eliminarea elitelor locale, ci și distrugerea credinței. Declarația aparține președintelui Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova, Alexandru Postica, și a fost făcută în cadrul dezbaterii publice „Crucea de martir și memoria neîmplinită ale deportărilor staliniste”, organizată de Agenția de presă IPN. Potrivit lui Alexandru Postica, represiunea sovietică a vizat subordonarea totală a populației prin lichidarea liderilor comunităților, persecutarea clerului și înlocuirea reperelor identitare cu ideologia comunistă.

Alexandru Postica a explicat că una dintre țintele regimului sovietic a fost religia, întrucât aceasta reprezenta un pilon al identității comunităților locale. Potrivit lui, pe lângă deportarea și executarea clericilor, autoritățile au desfășurat o amplă campanie de distrugere a religiei.

„Scopul deportărilor a fost și distrugerea religiei. Mai puțin se vorbește despre campania de încercare de ateizare a societății, în condițiile în care societatea era profund religioasă. Pe lângă faptul că au fost executați preoții sau exilați în Siberia, au fost distruse și lăcașele de cult, care au fost transformate de cele mai multe ori în depozite. Scopul era să determine populația să nu creadă în nimic altceva decât în existența unui singur partid”, a explicat președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova.

Potrivit lui, deportările au fost completate de alte politici represive, inclusiv de foametea organizată din anii 1946-1947, care, în opinia sa, a fost folosită pentru a forța populația să accepte colectivizarea și pentru a slăbi rezistența oamenilor în fața regimului.

„Foametea organizată în 1946-1947 a fost o decizie pentru a determina toată populația care dispunea de anumite bunuri să între în așa-numitele colhozuri. Seceta, dar și taxele impuse de autorități au dus la dezumanizarea societății. Sovieticii au avut nevoie de dezumanizare pentru a gestiona mai bine masele conform propriilor principii”, a menționat Alexandru Postica.

Președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova a subliniat că represiunile sovietice au urmărit înlocuirea valorilor fundamentale ale societății cu ideologia totalitară.

„Valorile societății de până la ocupație erau neamul, țara, credința. După ocupația din 1940 este evident că asemenea valori nu mai erau potrivite pentru un regim totalitar. Anume pentru aceste valori deportații au fost martirizați. Pentru neam, pentru țară și pentru credință” a mai spus Alexandru Postica.

Dezbaterea publică „Crucea de martir și memoria neîmplinită ale deportărilor staliniste” este ediția a 63-a din ciclul de dezbateri „Impactul trecutului asupra proceselor de consolidare a încrederii și păcii”. Agenția IPN desfășoară acest ciclu cu sprijinul Fundației germane Hanns Seidel.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Alexandru Postica: Scopul deportărilor a fost distrugerea elitelor și a religiei apare prima dată în Realitatea.md.

Premierul demisionar Alexandru Munteanu a fost omis de două ori în contextul ceremoniei de comemorare a victimelor deportărilor staliniste din 6 iulie. Deși se afla în primul rând, alături de președinta Maia Sandu și președintele Parlamentului Igor Grosu, numele său nu a fost menționat la prezentarea oficialilor, iar ministrul Culturii, Cristian Jardan, spune că va verifica ce s-a întâmplat, scrie NewsMaker.md.

„Doamnelor și Domnilor, salutăm prezența conducerii de vârf a țării: președinta Republicii Moldova, doamna Maia Sandu și președintele Parlamentului Republicii Moldova, domnul Igor Grosu”, a declarat prezentatorul, deși premierul demisionar se afla alături de cei doi oficiali.

Aproximativ zece minute mai târziu, după discursul susținut de Maia Sandu, prezentatorul a revenit asupra listei invitaților și a spus: „Ne bucurăm să îl salutăm printre invitați și pe prim-ministrul Republicii Moldova, domnul Alexandru Munteanu, și pe ministrul Culturii, domnul Cristian Jardan”.

Potrivit sursei citate, aceasta este a doua omisiune în doar câteva zile. Pe 3 iulie, chiar în ziua în care Alexandru Munteanu și-a anunțat demisia, Ministerul Culturii a publicat invitația oficială la ceremonia de comemorare fără a include numele premierului demisionar în lista oficialilor participanți.

Solicitat de NewsMaker să comenteze situația, ministrul Culturii, Cristian Jardan, a declarat că nu știe cum s-a produs omisiunea și că va verifica circumstanțele.

„Nu știu, nu am văzut asta. Eu am vorbit inclusiv și cu echipa. Bun, au fost multe evenimente în ultima perioadă. Nu cred că s-a făcut ceva intenționat. O să verific”, a declarat Jardan.

Amintim că Alexandru Munteanu și-a anunțat demisia pe 3 iulie, la scurt timp după o întrevedere cu președinta Maia Sandu. În mesajul prin care și-a anunțat plecarea, acesta a scris că a ales să demisioneze „în momentul în care a înțeles că nu-și mai poate exercita mandatul în acord cu principiile și convingerile sale”.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul De ce a fost omis numele lui Munteanu la ceremonia de comemorare a victimelor deportărilor? Reacția ministrului Culturii apare prima dată în Realitatea.md.

Deportările staliniste nu au fost un episod întâmplător de cruzime, ci „crime planificate” cu scopul de a distruge elitele și orice formă de rezistență a populației, a declarat președinta Maia Sandu. Declarațiile au fost făcute luni, 6 iulie, la ceremonia de comemorare a victimelor celui mai mare val al deportărilor staliniste.

„Întrebarea care ne macină an de an când comemorăm victimele deportărilor este de ce s-a comis o asemenea crimă împotriva poporului nostru? De ce a trecut Moldova printr-o suferință atât de nedreaptă? Prezentam vreun pericol? Nu. Bunicii și străbunicii noștri erau niște oameni gospodari, cu frică de Dumnezeu, dornici să-și crească copiii în pace și să aibă grijă de gospodăria și comunitatea lor, cum știau ei mai bine, să-și cânte doinele, să-și danseze horele, să-și plângă morții și să-și sărbătorească nunțile în voia lor. Anume, această verticalitate identitară deranja puterea sovietică”, a declarat șefa statului.

„Ei voiau ca toți să stea în genunchi. Regimul sovietic nu suporta demnitatea și libertatea popoarelor și în mod sistematic încerca să ne distrugă. Operațiunile de deportări din 1941, 1949, 1951, a peste 62.000 de oameni, nu au fost un episod accidental de cruzime, erau crime planificate în cele mai mici detalii, cu liste minuțioase, calendare de execuție, totul cu scopul de a distruge elitele noastre și orice formă de rezistență”, a spus președinta.

Șefa statului a îndemnat societatea să vorbească mai des despre deportările staliniste și să păstreze vie memoria victimelor.

„Să vorbim mai mult și mai des despre deportări nu este doar o datorie morală față de oamenii care au fost deportați și față de cei care au supraviețuit acestei tragedii naționale. Avem responsabilitatea istorică nu doar în fața neamului nostru, ci și în fața întregii Europe, să spunem lucrurilor pe nume. Aceasta este fața adevărată a ocupației sovietice”, a declarat Maia Sandu.

În discursul său, președinta a făcut și o paralelă între deportările organizate de regimul sovietic și războiul din Ucraina.

„Iar istoria se repetă sub ochii noștri. Ce-a făcut odată puterea sovietică le face Rusia lui Putin azi ucrainenilor”, a menționat șefa statului.

Anual, pe 6 iulie, în Republica Moldova este marcată Ziua victimelor reabilitate ale represiunilor politice din perioada 1917–1990. În această zi sunt comemorate victimele celui de-al doilea și celui mai amplu val al deportărilor staliniste din Basarabia și nordul Bucovinei, fiind adus un omagiu tuturor celor care au avut de suferit în urma represiunilor regimului sovietic.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Mărturiile deportărilor: „La nici 7 ani am fost dusă în Siberia”. Povestea cutremurătoare a Margaretei Spânu-Cemârtan

Articolul Maia Sandu: Deportările nu au fost un episod întâmplător de cruzime. „Aceasta e fața adevărată a ocupației sovietice” apare prima dată în Realitatea.md.

La doar șase ani, Margareta Spânu-Cemârtan a fost urcată într-un vagon pentru vite și deportată în Siberia, împreună cu familia sa, în timpul celui mai mare val al deportărilor staliniste din Basarabia. Astăzi, la 77 de ani de la tragedia din iulie 1949, femeia își amintește calvarul prin care a trecut și spune că nimic nu poate reda suferința trăită de zecile de mii de oameni smulși din propriile case.

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, familia sa locuia la marginea satului Mihăilenii Vechi, din fostul județ Bălți. Credeau că vor fi ocoliți, însă soldații sovietici au ajuns și la ei.

„Noi trăiam la marginea satului. Se auzeau câinii, strigăte și bocete. Stăteam liniștiți, că știam că la noi nu poate să vină, că nu aveam niciun motiv, dar au ajuns și la noi. Ne-au luat și ne-au dus la gara din Bălți. Am stat toată ziua fără mâncare și fără apă. Seara ne-au încărcat pe toți în vagoane”, povestește femeia.

Drumul spre Siberia a durat aproape trei săptămâni. În fiecare vagon erau înghesuite nu mai puțin de 80 de persoane.

„Lângă mine, pe poliță, a decedat o femeie. Patru zile a rămas acolo, până când doi soldați au luat-o de mâini și de picioare și au aruncat-o într-un șanț, lângă calea ferată. Din toate vagoanele cobora câte un mort”, își amintește Margareta Spânu-Cemârtan

Familia a fost deportată în regiunea Kurgan, într-un cătun izolat din Siberia.

„Nu era nicio fântână. Oamenii luau apă dintr-un iaz unde se spălau oamenii și animalele. A doua zi, bărbații noștri au săpat o fântână. Rușii ne strigau „dușmani ai poporului”, „boieri”, „burghezi”. Ne spuneau direct: „Nu v-am adus aici să trăiți. Vă lichidăm””, relatează fosta deportată.

Anii petrecuți în exil i-au schimbat viața pentru totdeauna. Când s-a întors acasă, nu mai vorbea limba română.

„Când am venit acasă, nu mai știam niciun cuvânt în limba română. Casa noastră era distrusă. Am vrut să intrăm în casa bunicii, dar nu ni s-a dat voie. Am rămas în drum, lângă fântână, și nu știam ce să facem”, spune ea.

La finalul mărturiei, Margareta Spânu-Cemârtan afirmă că tragedia deportărilor nu poate fi redată în totalitate.

„Nu poate reda niciun film artistic, niciun roman ceea ce am trăit. Milioane de oameni au fost lichidați ca să se construiască comunismul. Și unde este el?”, se întreabă femeia.

În perioada 6-9 iulie 1949, în cadrul operațiunii „Sud”, peste 35.700 de oameni, dintre care aproape 12.000 de copii, au fost deportați forțat în Siberia și alte regiuni îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice. Operațiunea rămâne cea mai amplă deportare organizată pe teritoriul actual al Republicii Moldova.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

77 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste. Republica Moldova comemorează victimele regimului sovietic

Articolul Mărturiile deportărilor: „La nici 7 ani am fost dusă în Siberia”. Povestea cutremurătoare a Margaretei Spânu-Cemârtan apare prima dată în Realitatea.md.

La 85 de ani de la primul val al deportărilor staliniste din Basarabia și Bucovina de Nord, premierul Republicii Moldova a transmis un mesaj de comemorare a victimelor represiunilor sovietice și a dezvăluit că propria familie a fost marcată de această tragedie.

„Bunelul meu, tatăl tatălui meu, a fost deportat. Nu am avut șansa să-l cunosc. S-a întors acasă grav bolnav, după ani de suferință și muncă forțată, și a murit mult prea tânăr”, a scris Alexandru Munteanu.

Potrivit acestuia, asemenea istorii se regăsesc în mii de familii din Moldova și continuă să fie transmise din generație în generație. Premierul a subliniat că deportările staliniste au reprezentat „o crimă împotriva unor oameni nevinovați” și o încercare de a distruge comunități, identități și destine.

„Trebuie să ne cunoaștem istoria și să o transmitem mai departe copiilor noștri. Vorbind despre aceste tragedii, înțelegem mai bine cât de prețioase sunt libertatea, demnitatea și dreptul fiecărui om de a trăi în siguranță”, a menționat acesta.

În mesajul său, șeful Guvernului a îndemnat la păstrarea vie a memoriei victimelor represiunilor staliniste și a subliniat că amintirea celor deportați obligă societatea să construiască un viitor în care asemenea tragedii să nu se mai repete.

Primul val al deportărilor staliniste a avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la un an după ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Premierul își amintește de bunelul deportat în Siberia. „Nu am avut șansa să-l cunosc” apare prima dată în Realitatea.md.

Alexandru Munteanu a relatat public despre bunicul său, deportat de către autoritățile sovietice în regiunea Murmansk. Șeful Executivului a precizat că nu a reușit să îl cunoască, deoarece acesta s-a întors acasă foarte bolnav și s-a stins din viață tânăr.

Premierul a povestit istoria familiei sale în contextul comemorării primului val de deportări staliniste de pe actualul teritoriu al Republicii Moldova. În context, oficialul a invitat cetățenii în Piața Marii Adunări Naționale, la expoziția „Teroarea de stat în Moldova sovietică. Amploare, victime și făptași”.

„Îndemn toți colegii, pe noi toți aici la Guvern și pe toți cetățenii să viziteze această expoziție împreună cu familiile, fiindcă asta este istoria noastră. Istoria dureroasă. Dar trebuie să o cunoaștem. Memoria înseamnă să înțelegem cât de prețioase sunt libertatea, demnitate, democrația în general”, a spus șeful Guvernului.

Primul val de deportări din Basarabia s-a desfășurat în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Zeci de mii de localnici au fost ridicați atunci și duși în regiuni din Siberia sau Kazahstan.

Articolul Munteanu, dezvăluiri despre bunelul deportat în Murmansk: Nu l-am cunoscut. S-a întors bolnav și a murit foarte tânăr apare prima dată în Realitatea.md.

Comuniștii au boicotat în Parlament minutul de reculegere dedicat victimelor deportărilor staliniste. Fracțiunea nu s-a ridicat în picioare, pentru a le onora memoria.

În timp ce colegii lor deputați s-au ridicat în picioare, reprezentanții Partidului Comuniștilor din Legislativ au rămas așezați în fotoliu pe toată durata minutului de reculegere.

Un minut de reculegere a fost păstrat marți în ședința plenară a Parlamentului, în memoria victimelor primului val de deportări staliniste de pe teritoriul actual al Republicii Moldova. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 30.000 de oameni au fost scoși din propriile case, urcați în vagoane de marfă și duși la mii de kilometri depărtare.

În context, Igor Grosu a anunțat că și în acest an se va organiza expoziția tematică din Piața Marii Adunări Naționale. Totodată, în premieră, un eveniment similar va avea loc la Bălți.

Articolul STOP CADRU Comuniștii au boicotat în Parlament minutul de reculegere dedicat victimelor deportărilor staliniste apare prima dată în Realitatea.md.

Șaptesprezece cetățeni ai Republicii Moldova au fost deportați de pe teritoriul Poloniei în doar șapte zile. S-a întâmplat în perioada 2–8 martie, când autoritățile poloneze au deportat în total aproape 200 de cetățeni străini, potrivit Gărzii de Frontieră a Poloniei.

Dintre cei 17 moldoveni, 12 au fost nevoiți să plece pe cont propriu, după ce au primit ordin de părăsire a țării. Alți cinci au fost deportați forțat de către autorități.

Motivele variază: unii dintre cei vizați au antecedente penale pentru furt, conducere în stare de ebrietate, tulburarea ordinii publice sau utilizarea unor documente false. Alții sunt suspectați de implicare în rețele de trecere ilegală a frontierei.

Moldovenii nu sunt singurii afectați, 44 de ucraineni au fost deportați forțat în aceeași perioadă, iar alți 19 ucraineni și 19 belaruși au primit ordin de plecare voluntară.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul 17 cetățeni moldoveni, deportați din Polonia în decurs de o săptămână apare prima dată în Realitatea.md.

Autoritățile poloneze vor deporta 57 de cetățeni ucraineni după incidentele de la concertul lui Max Korj de la Varșovia. Potrivit declarației lui Donald Tusk, în total vor fi deportate 63 de persoane după tulburările care au avut loc duminică pe Stadionul Național din Varșovia.

Incidentul a fost marcat de aprinderea de artificii pirotehnice de către unii spectatori, precum și de desfășurarea unui drapel al organizației OUN-UPA, ceea ce a creat tensiuni și a condus la intervenția autorităților poloneze.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Polonia anunță că va deporta 57 de cetățeni ucraineni după incidentele de la concertul lui Max Korj de la Varșovia apare prima dată în Realitatea.md.

Autoritățile sovietice au provocat haos și violență socială în Basarabia prin deportări, folosindu-le ca mijloc de intimidare și control al populației. Scenele dramatice din timpul ridicărilor forțate au avut rolul de a inocula cetățenilor frică și supunere pentru a supraviețui. Declarațile au fost făcute de invitații emisiunii „Consens Național” de la Rlive TV.

Zinaida Bolea, doctoră habilitată în psihologie de la Universitatea de Stat din Moldova, consideră că deportările au fost o strategie prin care puterea sovietică a înlăturat elitele locale, făcând loc unor lideri loiali regimului, care să impună un nou discurs și o nouă ordine în comunități.

„Populația a fost manipulată în baza diferențelor socio-economice, iar sintagmele dușman al poporului, culac, chiabur au fost gândite și introduse ca să intensifice rivalitatea socială și economică. S-a mers pe ideea că sunt exploatatori, că i-au exploatat pe ceilalți, că nu se raportează cum se cuvine la noile valori socialiste și încurcă la construirea „societății ideale”. Toate acestea pentru a-i speria pe cei care nu erau inspirați de ideea înscrierii în colhoz”, a menționat Zinaida Bolea.

Istoricul Ion Varta a spus că ținta deportărilor din iulie 1949 au fost țăranii înstăriți care se opuneau colectivizării. După ce au fost deportate peste 35 de mii de persoane, rezistența a slăbit, iar impactul a fost vizibil, menționează istoricul.

„În primăvara anului 1949, circa un sfert din gospodării țărănești erau incluse în gospodării colective. Era foarte greu pentru un țăran să accepte ca toate bunurile agonisite în sudoarea frunții să fie date așa numitului colhoz. Era o rezistență foarte înverșunată. Dar deportarea a băgat frica în oase și, în debutul lunii noiembrie, peste 80 la sută din gospodăriile țărănești erau deja în colhoz. Oamenii au înțeles că dacă nu acceptă politicile sovietice și așa numita colectivizare îi așteaptă calea Siberiei”, a adăugat Ion Varta.

După anexarea Basarabiei, în iunie 1940, autoritățile sovietice au folosit deportările drept o unealtă de control și intimidare a populației băștinașe. Zeci de mii de oameni au fost deportați în Siberia și Kazahstan în trei valuri din anii 1941, 1949 și 1951. Printre „dușmanii poporului” ridicați peste noapte au fost preoți, funcționari, învățători, țărani înstăriți, intelectuali și alte elemente antisovietice.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Puterea sovietică a folosit deportările pentru a controla populația prin haos și teroare, declarație la RLIVE TV apare prima dată în Realitatea.md.

În perioada 6-9 iulie 1949, 35.144 de basarabeni au fost treziţi în toiul nopţii, urcaţi în maşini militare şi deportaţi în vagoane de tren. Operaţiunea, numită de sovietici „SUD”, a vizat peste 8000 de bărbați, 14.000 de femei, 11.000 de copii.

Agenția Națională a Arhivelor a publicat listele tuturor celor deportați, inclusiv numărul eșaloanelor și vagoanele în care locuitorii Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești de atunci au fost deportați. Datele cuprind și informații despre cei care au murit pe drum, dar și despre bebelușii născuți în trenuri.

„În comparație cu deportarea din 12-13 iunie 1941, pentru cea din 1949 avem date pentru 99% din deportați. Am rezerve în ceea ce privește folosirea expresiei „al doilea val al deportărilor”, întrucât sugerează un fenomen natural, ceea ce nu a fost nicidecum. Din contra, a fost rezultatul unei politici de stat bine plănuite și realizate minuțios, ca un plan de război. Nu întâmplător s-a numit operațiunea SUD”, consideră șeful Agenției Naționale a Arhivelor, Igor Cașu.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Informațiile pot fi descărcate în format pdf, iar datele despre fiecare persoane pot fi identificate în funcție de nume, anul nașterii sau localitate de baștină.  Listele pot fi accesate pe pagina web a Agenției Naționale a Arhivelor. În același timp, specialiștii avertizează că ar putea exista probleme de acces din cauza suprasolicitării, iar datele pot fi descărcate și din sistemele de stocare de tip cloud, accesând linkul înserat.

Articolul „Operațiunea SUD” din iulie 1949: Cum poți afla eșalonul și vagonul în care ți-au fost deportate rudele? apare prima dată în Realitatea.md.

În Moldova sunt 6300 de victime ale represiunilor politice. Declarația a fost făcută de președintele Asociației foștilor deportați și deținuți politici, Alexandru Postica.

Liderul organizației non-guvernamentale a precizat la RLIVE TV că, numărul lor, totuși este mai mare. Motivul este că unele persoane nu știu care sunt formalitățile, iar altele – ignoră procedura.

„Potrivit datelor oficiale care au fost furnizate de către Casa Națională de Asigurări Sociale, la evidență, cei care primesc compensații sunt 6300 de victime a represiunilor politice, care au statutul acesta documentat prin legitimații.

Dar aici trebuie să fim atenți, fiindcă pe lângă aceste 6300 de persoane, mai sunt și altele, cu siguranță. Mii de persoane care nu au întocmit actele respective, posibil nu cunosc despre această posibilitate, ori ignoră, pentru că am avut și asemenea cazuri”, a spus Postica.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Pe 6 iulie, se comemorează victimele celui de-al doilea val de deportări ale basarabenilor. În 1949, peste 35.000 de persoane care locuiau pe actualul teritoriu al Republicii Moldova au fost ridicați și duși forța în Siberia sau Kazahstan, iar averea le-a fost confiscată.

Sovieticii au organizat trei operațiuni de deportări în masă din Moldova: în iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951.

Articolul VIDEO În Moldova sunt doar oficial 6300 de victime ale represiunilor politice. Numărul lor real este mai mare apare prima dată în Realitatea.md.

În Republica Moldova sun comemorate victimele celui de-al doilea val de deportări. staliniste. Conducerea țării a mers la „Trenul Durerii”, pentru a aduce omagiu persoanelor supuse represiunilor sovietice.

Președinta Maia Sandu a punctat, în contextul evenimentului, că oamenii deposedați de toată averea și exilați în Siberia sau Kazahstan, nu au cerut vreodată răzbunare. Potrivit șefei statului, aceste persoane au vrut adevăr și statul trebuie să îl ofere.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

„Destinul fiecărei victime este o lecție de omenie și demnitate. Cei deportați nu au cerut niciodată răzbunare. Au cerut adevăr. Și e datoria noastră să le oferim acest adevăr. Prin recunoaștere, prin educație, prin păstrarea vie a amintirilor. Timp de decenii, aceste suferințe au fost ascunse, trecute sub tăcere, tratate cu indiferență de cei care ar fi trebuit să le aducă în fața societății”, a transmis președinta.

În perioada 6-9 iulie 1949, 35.144 de basarabeni au fost treziţi în toiul nopţii, urcaţi în maşini militare şi deportaţi în vagoane pentru vite în Siberia și Kazahstan. Operaţiunea, numită de sovietici „SUD”, a vizat peste 8000 de bărbați, 14.000 de femei și 11.000 de copii.

Articolul Maia Sandu, mesaj în memoria victimelor deportărilor: Nu au cerut niciodată răzbunare. Au cerut adevăr apare prima dată în Realitatea.md.

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, peste 35.000 de basarabeni erau deportați și duși în Siberia. Operațiunea regimului sovietic viza mai mult de 8000 de bărbați, 14.000 de femei, 11.000 de copii.

Deportările au afectat zeci de mii de oameni, careu au rămas fără averea agonisită o viață în Basarabia și au fost duși în Siberia sau Kazahstan. Oamenii exilați erau considerați „dușmani ai poporului” sau „elemente sociale periculoase”.

Unii dintre ei au reușit să revină peste ani, pe când alții au murit pe drum sau au rămas să își petreacă somnul de veci departe de casă. Pe cei care se stingeau în condițiile inumane din trenurile marfare în care erau urcați pur și simplu îi aruncau militarii în păduri sau în șanțuri.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Istoricii afirmă că deciziile privind represiunea erau luate de liderii partidului și guvernului sovietic și erau acceptate la cel mai înalt nivel, personal de Stalin și un cerc restrâns de asociați. Represiunile urmau să insufle frica populației de guvernarea sovietică și să deznaționalizeze poporul.

Sovieticii au organizat trei operațiuni de deportări în masă din Moldova: în iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951, iar pe lângă asta au provocat și foame organizată în Basarabia. Victime ale represiunilor au devenit în primul rând intelectualii, profesorii, elita vremii, oamenii politici care au colaborat cu partidele românești, clericii, reprezentanții anumitor confesiuni sau etnicii, dar și țăranii considerați bogați.

Articolul Operațiunea „Sud” a sovieticilor: În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, peste 35.000 de basarabeni erau duși în Siberia apare prima dată în Realitatea.md.

O expoziție care elucidează adevărul istoric despre fenomenul deportărilor este găzduită de Biblioteca Națională a Republicii Moldova (BNRM). Prin mărturiile supraviețuitorilor Gulagului și ale descendenților acestora, în contextul Zilei comemorării victimelor stalinismului, marcată pe 6 iulie, sunt prezentate istorii despre exilurile regimului stalinist.

Cu genericul „Sub semnul exilului: deportările din Basarabia”, expoziția prezintă lucrări documentare și memorii din colecțiile Bibliotecii Naționale. Sunt expuse amintirile Eufrosiniei Kersnovski, boieroaică din Soroca, deportată în Siberia în 1941. Femeia a muncit din greu timp de 19 ani la tăiat pădure și la extragerea minereului de nichel.

Vizitatorilor le vor fi prezentate mai multe cărți cu memorii semnate de supraviețuitori ai Gulagului, precum „Invitații în iad” de Dumitru Crihan sau „Stalin mi-a furat copilăria” de Boris Vasiliev, notează IPN. Margareta Cemârtan-Spânu relatează în „Siberia de acasă” despre copilăria petrecută în Rusia, de una singură, fără părinți.

La Bibliotecă sunt expuse și volumele „Arhivele Memoriei” și „Exercițiul memoriei”, care redau procesul de recuperare și valorificare istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSSM și conțin cercetări realizate în localitățile din nordul Republicii Moldova.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Vernisajul include și cele mai noi ediții apărute, lansate pe parcursul anului 2024: Gogu Zinovii, Maria – „Basarabia și Transnistria în Gulagul sovietic: Deportări și muncă forțată”, Alexei Marinat – „Eu și lumea”, Nicolae Negru – „O progenitură dușmană”, Serafim Saka – „Basarabia în Gulag”.

„Documentele expuse sunt o contribuţie importantă la cunoaşterea tragediei basarabenilor, deportaţi abuziv de regimul totalitar-bolşevic, venit cu forţa armelor în Basarabia, documente veritabile ce confirmă caracterul inuman al stalinismului”, transmit reprezentanții Bibliotecii.

Expoziția poate fi vizitată până pe 3 august, în spațiul expozițional de la etajul al II-lea al blocului central, situat pe strada 31 August 1989, nr. 78A.

Începând cu anul 1990, la data de 6 iulie, în Republica Moldova este marcată Ziua comemorării victimelor stalinismului. Este o zi care amintește de deportările ce au urmat anexării Basarabiei de către URSS — o consecință directă a Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat în 1939.

Articolul Tragedii Basarabene: Amintirile boieroaicei Kersnovski și ale altor deportați în Siberia, expuse la BNRM apare prima dată în Realitatea.md.

Are peste 80 de ani și o memorie care nu poate să ierte. În 1949, Tecla Cemîrtan avea doar șapte ani, când a fost ridicată de soldații sovietici și trimisă în Siberia, împreună cu familia. Tot drumul umilinței, în vagoane pentru marfă, au îndurat sete, foame și batjocură, scrie nordnews.md. 

„Într-o bună dimineață, un huit [n.r. – vuit] de mașină și câinii se auzeau în sat, gălăgie mare, lătrau tare. La un moment dat, au intrat și pe la noi, îmbrăcați voenîe [n.r. – în uniformă militară] și mâca voia să mă ascundă, să nu mă ia, și m-a dat [n.r. – tăinuit] în niște buruiene. A venit un voienîi [n.r. – militar], m-o luat de după cap și m-a azvârlit [n.r. – aruncat] în mașină și acolo mi-a cântat cucul.”, afirmă Tecla Cemîrtan, fostă deportată.

Din mașina militarilor sovietici, laolaltă cu ceilalți, au fost suiți în tren, la gara din Șoldănești. Au urmat două săptămâni de coșmar, în condiții inumane.

„În tren nu era nimic pe jos. Erau vreo doi moșnegi, din Domulgeni, aveau un sac de făină și dormeau pe acest sac. Restul deja cum îi prindea vremea, cine în picioare, cine culcat, cine în genunchi. Sus, era aninată [n.r. – agățată] o căldare cu apă. În timpul cât mergea trenul, căldarea se clătina, țineai pumnul și îți udai gura. Mâncare, nici de vorbă nu era. În ungher, în vagon, fusese niște așternuturi mai mari, puse de niște femei. Acela era veceul. Și acolo, când am ajuns în Șamurino, într-un barac [n.r. – baracă] ne-o descărcat, așa la ruși se numea toată clădirea. Noaptea am fost descărcați acolo și am stat toată noaptea sub prispă. Dimineața a venit unul, îi ziceau toți Proharenco, acesta era numele lui, dar prenumele … doar Dumnezeu știe cum îl mai chema. După aceea, ne-am mutat la o fermă de stat. Cu un an înainte de a veni [n.r. – în Moldova], de la curent electric s-a aprins baracul acela [n.r. – baraca aceea]. Au ars patru familii. S-a întâmplat totul pe 3 iunie, până acum țin minte. Am rămas toți cu chelea [n.r. pielea].”, declară Tecla Cemîrtan, fostă deportată.

O noapte au stat în acea clădire arsă. Din fericire, niște oameni le-au adus o căruță cu ce aveau nevoie, ca să poată supraviețui. Mai târziu, familia Teclei Cemîrtan s-a mutat într-o altă baracă.

„Ne-au dus în barac nou [n.r. – baracă nouă]. Pereții erau din lemn, sus [n.r. – tavanul] era din scândură. Apoi ne-au dat cheia: „Вот тебе ключ. Заходи!” [n.r. – „Iată cheia, intră”]. Am intrat noi cu toții acolo. Nici așternut, nici pat, nici masă, nici lingură, nici strachină, nimic nu era, și noi cu pielea, cu hainele celea de la „gumanitarcă” [n.r. – din ajutorul oamenilor].”

„Cel mai strașnic [n.r. – groaznic] a fost că acolo de noi își băteau joc toți: „Moldovan baran”, din „baran” [n.r. – berbec] moldoveanul nu ieșea. Așa eram noi acolo…

– Des vi se adresa așa?

– Permanent, rușii obraz n-au, ei n-au „sovesti” [n.r. – rușine] deloc. Ei sunt „nastoiașie” [n.r. – adevărați] porci. Acolo din „moldovan baran” nu ieșeai. Mai pe scurt, nici nu te aveau de om. Ei, cum s-ar zice în rusă, „izdevalisi” [ n.r. – își băteau joc] de noi. Unde te duceai, trecere nu mai aveai. Când începuse să apară pâinea și stăteam în rând, atunci [n.r. – rusul] mergea, te trăgea, se așeza el în loc și tu tăceai, stăteai deoparte. Noi acolo cuvânt n-am avut. Nu ne socoteau de oameni. Iată cum era… Bine nu era. Nu știu, dacă va mai fi bine pe pâmănt.”

„Când au început să ne permită să primim „posîlci” [n.r. – colete], atunci mâca, mama mamei mele, trimitea colete cu cireșe uscate, perje uscate. Eu vedeam perje numai când am venit în Moldova, acolo [n.r. – în Siberia] le vedeam numai pe cărți desenate, vedeam perje numai pe desen.”, zice Tecla Cemîrtan, fostă deportată.

Potrivit sursei citate, puținele fotografii din acea vreme păstrează o durere care nu trece.

„Aceasta este prima poză, care a fost când ne-am dus [n.r. – au fost deportați], e tare veche. Ea [n.r. – poza] a fost trimisă de mama mea, mamei ei. Aici, pe dos [n.r. verso] scrie „Dragă mamă”. Însă eu în limba aceasta nu citesc, în chirilică. Iată aceștia noi ne-am dus, aceasta este familia, care ne-a ridicat [n.r. – deportat]… Părinții și trei copiii.Aceasta este „podruga” [n.r. – prietena] mea de la școală. Gulerul acesta mare a fost adus de la „gumanitarcă” din Șamurino. Cu paltonul acesta, dacă se îmbrăca fratele, se ducea el la școală. Dacă mă trezeam eu mai dimineață, mă îmbrăcam și mă duceam eu la școală. ”, transmite Tecla Cemîrtan, fostă deportată.

Drama familiei lor e cu atât mai cutremurătoare, întrucât au fost trimiși în Siberia în locul altora, care au dat bani, ca să scape.

„Un moș de-al lui tata, care avea tot aceeași familie, a venit la noi, se punea în genunchi, săruta pământul și cerea iertare de la tata și zicea: „Măi, Zaharia, te rog, iartă-mă, că trebuia eu să mă duc. Însă, am vârât bani și te-ai dus tu”.Noi am fost săraci, săraci și au murit, care au avut de murit. Eu nu-s bogată, tot îs săracă. Ei [n.r. – familia moșului] erau mai bogați și primarul cela care era s-a „învârtit” cu dânșii și atunci când a venit „spisocul” [n.r. – lista] să ne ridice [n.r. – deporteze] și s-a învârtit, căci tatăl era Zaharia Plămădeală, iar el – Ștefan Plămădeală. Au schimbat numele, acela [n.r. – moșul] era bogat și a rămas, iar noi, săraci, ne-o dus [n.r. – deportat].”, spune Tecla Cemîrtan, fostă deportată.

Mătușa Tecla are șase nepoți și cinci strănepoți, care îi bucură zilele.

„Acesta este album de la 80 de ani. Toți au venit [n.r. – în ospeție]. Aici sunt eu și ei toți. Aceasta este sora, din 11 copiii, a rămas sora și eu. Aceasta este nora din Tiraspol. În acea zi, ei mi-au făcut o surpriză, eu eram la biserică. Veneam cu o femeie de la biserică, și mă gândeam: „Ce se aude gălăgie la mine în poartă, da’ n-are cine veni.”, indică Tecla Cemîrtan, fostă deportată.

Albumul de familie îi adună pe toți – și pe cei care sunt, dar și pe cei plecați.

„E fratele, noi ne-am dus la o nuntă și aici vornicelul ne întâlnește. Aici [n.r. – pe poză] e mama mea, aici e fina mea, sora, care a decedat, eu, fratele, care e mort și, aici, e soțul meu, cu pălăria. Mă mângâi și eu seara, când mă uit la acestea [n.r. – poze]. Părintele când a venit, s-a uitat aici, mi-a zis: „Parcă e în altar”… Acela e nepotul de la Tiraspol, sus.”, relevă Tecla Cemîrtan, fostă deportată.

Tecla Cemîrtan duce această povară și speră ca nimeni să nu mai treacă vreodată prin ce i-a fost ei dat să îndure.

„Bucurie am, dar totuși din suflet amărăciunea aceea nu mai iese, n-o mai scoate nimeni.Uneori, îmi aduc aminte, stau singură și plâng. Plâng câte oleacă, apoi îmi trece și apoi iar [n.r. – plâng]. Nu mă ajută nimic, dar nu pot… Sufletul acesta are și el… jale multă am tras. Înmormântările câte… părinții mi-au murit, socrii mi-au murit, nănașii mi-au murit, bărbații [n.r. soții] mi-au murit, frații și surorile, am rămas doar eu cu aiștea [n.r. nepoții și strănepoții]. „L-am îngropat” pe Stalin, dar dacă „l-aș îngropa” și pe Putin, pot să mor și eu. Niciodată n-o să uit, niciodată, niciodată…”, conchide Tecla Cemîrtan, fostă deportată.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Astăzi va fi inaugurată expoziția de vagoane din PMAN „Teroarea de stat în Moldova sovietică”

Articolul VIDEO Povestea unei familii care a trăit calvarul deportărilor în Siberia: „Niciodată n-o să uit!” apare prima dată în Realitatea.md.

În Piața Marii Adunări Naționale din Capitală va fi inaugurată expoziția dedicată victimelor deportărilor staliniste. Represiunile au deveni una dintre cele mai crude tragedii ale secolului XX. În toiul nopții, oameni simpli: țărani, profesori, preoți, erau smulși din casele lor și trimiși în Siberia sau Kazahstan. Femei, copii, bătrâni: zeci de mii. Fără proces, fără vină. Doar pentru că aveau pământ, animale sau curajul de a gândi liber.

Au fost trei valuri de deportări, care au rupt familii, au curmat destine și au distrus comunități întregi. Drumul spre exil a durat săptămâni, în vagoane de marfă, fără apă și mâncare. Mulți n-au ajuns niciodată la destinați. Cei care au supraviețuit au fost forțați să muncească în colhozuri, în geruri cumplite, la mii de kilometri de casă.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

• De ce aceste evenimente au fost ascunse sau ignorate zeci de ani în istorie?
• Cum a fost afectată Basarabia din punct de vedere social și economic după aceste deportări?
• Ce rol a avut frica în consolidarea regimului sovietic după deportări?

Căutăm răspuns în cadrul emisiunii „Realitatea te privește” de la RLIVE TV, joi, 3 iulie, începând cu ora 20:00. Invitații jurnalistei Valentina Ursu sunt istoricul Octavian Țîcu care a vizitat în cadrul unui proiect regiunea Tiumeni, epicentrul deportărilor din 1949, unde au fost duse peste 2000 de familii de moldoveni, și Alexandru Postica – președintele Asociației foștilor deportați și deținuți politici.

Articolul Realitatea te privește: Rolul deportărilor staliniste din Basarabia și cum au influențat represiunile localnicii apare prima dată în Realitatea.md.

Expoziția dedicată memoriei victimelor deportărilor staliniste va fi inaugurată sâmbătă, 6 iulie curent, în Piața Marii Adunări Naționale. Aici vor fi amplasate două vagoane. În primul vor fi expuse documente, fotografii, obiecte personale și cărți care ilustrează suferința deportaților. În cel de-al doilea vagon va fi prezentat conținut multimedia despre deportări, transmite IPN.

Purtătorul de cuvânt al Guvernului, Daniel Vodă, a declarat că acest demers are scopul de a păstra vie memoria evenimentelor tragice din trecutul Republicii Moldova.

„Este vorba despre memoria noastră colectivă, despre istorie și modul în care ne construim inclusiv viitorul. Guvernul inaugurează expoziția care se numește „Teroarea sovietică în RSS Moldovenească”, în Piața Marii Adunări Naționale”, a subliniat Daniel Vodă.

Programul va fi completat de o serie de evenimente culturale. Duminică, 6 iulie, la ora 20:30, va avea loc un flashmob cu participarea actorilor Teatrului Național „Mihai Eminescu”, în cadrul căruia vor fi aprinse lumânări în memoria victimelor deportărilor. Sunt planificate și proiecții de filme, spectacole de teatru și alte activități tematice.

Expoziția itinerantă, ajunsă la cea de-a treia ediție, va putea fi vizitată zilnic până pe 27 iulie. Publicul va avea acces gratuit între orele 9:00 și 21:00, iar specialiști în istorie vor ghida vizitatorii.

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, regimul sovietic a deportat zeci de mii de oameni, inclusiv femei, copii și bătrâni, pe care i-a dus în Siberia, în lagăre de concentrare, iar averile le-au fost confiscate. Se estimează că cel puțin 11 mii de familii – în total peste 35 mii de persoane au fost deportate în așa-numita „Operațiune Sud”, scopul căreia a fost deportarea unui număr mare de oameni considerați „dușmani ai poporului” sau „elemente social-periculoase”.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul În Piața Marii Adunări Naționale va fi inaugurată expoziția dedicată victimelor deportărilor staliniste apare prima dată în Realitatea.md.

Se pare că spusa cronicarului Neculce „Pământul nostru este așezat în calea tuturor răutăților”, sentință datată cu secolul al XVIII -lea, nu și-a pierdut, din păcate, din actualitate. Ne gândim în acest sens la cele trei valuri de deportări, forme de represiuni politice practicate  cu multă cruzime de către Stalin și ticăloșii săi mai întâi în URSS în timpul colectivizării, apoi ca forme de „epurare” a noilor teritorii (Basarabia și Bucovina de Nord) ocupate de Uniunea Sovietică în 1940 și, respectiv, 1944, scrie editorialistul Anatol Moraru într-un articol publicat pe Nordnews.ro.

Primul val de deportări în RSS Moldovenească s-a întâmplat în noaptea (ora 2.00)  dintre 12 și 13 iunie 1941.  Bărbații au fost despărțiți de familii și trimiși în GULAG, iar femeile, copiii și bătrânii în Siberia și Kazahstan. Drumul spre destinațiile neciunoscute deportaților a durat două – trei săptămâni. Nenorociții au fost încărcați câte 70-100 de persoane în vagoane pentru vite fără hrană și apă. Erau alimentații cu peste sărat și li se dădea doar câte 200 de grame de apă potabilă. Asta pe timp de vară cu călduri insuportabile. Nu e de mirare că mulți nu au supraviețuit acestor condiții inumane și cadavrele lor erau aruncate în camp ca să devină pradă animalelor sălbatice. Se estimează că numărul celor deportați în  primul val este de  peste 22.000 de persoane,  iar după alte surse, numărul lor ar fi fost de 24.360. După cum bine se știe, listele cu cetățenii deportați au fost întocmite de NKVD, conform denunțurilor făcute de activiștii băștinași. Erau vizați gospodarii satelor sau persoanele care au colaborat cu administrația românească.

Al doilea val de deportări s-a produs între 5 și 6 iulie 1949, fiind considerată drept “cea mai mare deportare a populației din Basarabia”.  Se preconiza să fie deportate în Kazahstan și în regiunile Altai,Tomsk, Tiumeni și Kurgan peste 40 de mii de persoane. Acest val de deportări urmărea, ca finalitate, să urgenteze intrarea în colhoz, de frică, a celor rămași la vetrele lor. Până la urmă, au fost deportați peste 35 de mii de oameni. Scenariul de groază s-a repetat și de această data: deportații au fost transportați tot în vagoane pentru vite în condiții sălbatice. Mai trebuie menționat că averile deportaților au revenit colhozurilor, ofițerilor nkvdiști sau, ca și în cazul primului val, cozilor de topor locale.

Al treilea val de deportări a fost organizat între 31 martie și  1 aprile 1951  și a vizat persoane cu apatenență religioasă – în special pe Martorii lui Iehova. Au fost deportate în Siberia 2 617 persoane.

Deportările, în opinia lui Anatol Moraru, pot fi considerate o formă de blocare, dacă nu de anulare a viitorului unei comunități. E o tragedie care li s-a întâmplat și altor popoare din URSS: cecenilor, tătarilor din Crimeia, lituanienilor, letonilor, estonienilor, ucrainenilor etc.

Se pare că această formă de înfricoșare a populației și-a atins efectul, mai mult, are efectul unei bombe cu efect întârziat.  Pentru că atunci când deportezi, ucizi crema unei națiuni, sarea unui pământ, ea, comunitatea, rămâne decapitată. Astfel, chiar dacă cei cărora le-a fost băgată frica în oase de NKVD -ul lui Stalin sunt de mult sub luturi, mulți dintre urmașii lor rămân a fi persoane care își doresc cu tot dinadinsul să ajungă iarăși sub cizmă rusescă.

Mă gândesc la cei care sărbătoresc în fiecare an cu pietate eliberarea sau Ziua Victoriei, pentru că, zic ei “so slezami na glazah”: nu trebuie să uităm de sacrificiul celor care ne-au eliberat. Bine, domnilor, de ce nu înțelegem  că “eliberatorii” ne-au adus foamete, deportări, deznaționalizare, aflare într-o închisoare a popoarelor, ceea ce a fost în fond URSS.

Mă gândesc la nulitățile din spațiul basarabean,care doar oameni politici nu sunt: Dodon, Șor, Chicu, Vlah, Stoianoglo, Tkaciuk și alți ticăloși de calibru, care, aflați în solda Kremlinului, fac tot posibilul ca R. Moldova să se întoarcă în “imperiul răului”. Adevărata elită a unei comunități se străduie s-o călăuzească spre bunăstare, stabilitate, pace, libertate și nu spre modelul de țară coruptă, agresoare, înapoiată tehnologic, în care sunt neglijate libertățile omului, cum e Rusia lui Putin.

Mă gândesc la preoții ce fac parte din Mitropolia Moldovei, slujitori ai bisericii care uită că lăcașurile   sfinte au fost închise la ordinul Moscovei, că multe fețe bisericești au fost prigonite, deportate sau împușcate tot de nkvdiștii din URSS. Ei sunt plătiți cu bani de la Putin nu ca să spună adevărul lui Dumnezeu, ci să  mintă enoriașii și să-i îndemne să voteze cu dușmanii de secole ai acestui popor. Nu știu dacă există păcat mai mare pe lumea aceasta.

Mă gândesc și la rătăciții care preferă să trăiască în mizerie, nelibertate, ticăloșie, să deteste modelul European, pentru că a fi robul cuiva este mai aproape de îngusta lor înțelegere a lumii în care trăiesc.

Tragica lecție a deportărilor ar trebui să ne învețe să iubim libertatea, să avem puterea de a merge spre Lumină, să facem diferența între oamenii care ne vor binele și cei care ne vor în continuare buni doar să le pupam cizmele.

Adevărat zice marele Nicolae Iorga: “Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”.

Articolul OPINII Anatol Moraru: Deportările trebuie să ne învețe să iubim libertatea apare prima dată în Realitatea.md.

Pe 28 iunie, la Chișinău, începând cu ora 10:00, va avea loc Congresul Național al Memoriei, organizat de Consiliul Memoriei. Congresul urmărește consolidarea culturii memoriei în R. Moldova, aliniată la valorile europene ale adevărului istoric, demnității umane și democrației.

Evenimentul care va avea loc la Palatul Republicii își propune să evidențieze importanța și actualitatea Planului de acțiuni pentru 2025–2028 privind promovarea culturii memoriei victimelor represiunilor comise de regimul totalitar-comunist pe teritoriul R. Moldova în perioada 1917–1989.

La eveniment vor participa supraviețuitori și descendenți ai victimelor deportărilor și represiunilor politice, reprezentanți ai autorităților publice locale și centrale, cadre didactice, cercetători, reprezentanți ai instituțiilor muzeale și organizațiilor non-guvernamentale, diplomați și reprezentanți ai Misiunilor diplomatice în Moldova.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Potrivit estimărilor Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova, în Moldova sunt între 750.000 și 800.000 de oameni care au avut de suferit în urma atrocităților regimului comunist. Din cele 800.000 de oameni, 400.000 reprezintă oficial doar victime ale Foametei (1946-1947) și alți 220.000 constituie numărul celor refugiați.

Articolul Congresul Național al Memoriei, la Chișinău: Cine va participa apare prima dată în Realitatea.md.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la ferestrele a zeci de mii de basarabeni se bătea cu armele. Oamenii erau scoși din propriile case și încărcați în mașini, împreună cu toată familia. Unora li se arăta o hârtie în care scria că vor pleca în Siberia. Altora nici măcar nu li se explica ceva.

Considerați de regimul sovietic dușmani ai poporului, intelectualii vremii, reprezentanții anumitor etnii sau confesiuni religioase, membri ai partidelor politice românești erau duși la gară, încărcați în vagoane pentru vite și trimiși la mii de kilometri de casă.

Listele celor care urmau să fie ridicați de puterea sovietică se întocmeau haotic, fără ștampile, avize sau aprobări. Unii au suferit pentru că s-au scris denunțuri pe numele lor. Pe alții îi considerau culaci, deoarece aveau câteva vaci și niște saci de grâu în pod. Sau pentru că apropiații lor au reușit să treacă Prutul până când armata lui Stalin a instituit controlul asupra Basarabiei.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Oamenii au avut la dispoziție cel mult două ore ca să adune 10 kilograme din ce au agonisit o viață. Dacă erau lucruri de preț, soldații le însușeau fără scrupule. Autoritățile sovietice au pregătit din timp vagoanele marfare în care au încărcat moldovenii și i-au transportat  în condiții inumane spre puncte finale – Siberia sau Kazahstan.

Bătrâni, copii, tineri, gravide, mame cu bebeluși au fost nevoiți să supraviețuiască în spații insalubre și să suporte calvarul lagărelor de muncă, dar nu au uitat de unde li se trag rădăcinile.

După deportările din iunie 1941, au urmat alte două valuri, fiind distruse sute de mii de vieți.

Deportații care mureau pe drum, erau aruncați din tren în Taiga. Mulți basarabeni și-au găsit somnul de veci pe meleaguri străine. Iar cei care au reușit să revină acasă și să își reabiliteze numele, au trebuit să o ia de la început. Nimeni nu le-a întors averea muncită ani la rândul și furată într-o noapte.

Gospodăriile lor erau transformate în grădinițe, case de cultură, puncte medicale, școli sau erau date colhozului, ca să depoziteze cereale ori să adăpostească animale.

Deportările au provocat destrămarea identității naționale, sărăcirea populației și instaurarea fricii față de putere. Despre ororile și nedreptățile comise a început să se vorbească abia peste decenii.

Autoritățile își amintesc, de regulă, despre victimele deportărilor de câteva ori pe an, în zile de comemorare. În 2025, alocația pentru victimele reabilitate ale represiunilor politice constituie 1250 de lei. Această sumă pare infimă, dacă o raportăm la suferințele prin care au trecut toți acești oameni, bătuți de soartă și de guvernarea lui Stalin.

Articolul Briefingul Zilei: Deportările din 1941, care au știrbit identitatea românească a basarabenilor apare prima dată în Realitatea.md.

Deportările din 1941 au reprezentat începutul calvarului pentru mii de basarabeni. Oamenii au fost duși la mii de kilometri de casă, deposedați de avere și impuși să muncească în lagăre de concentrare.

Realitatea a adunat mai multe relatări ale victimelor primului val de deportări, care a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Oamenii au povestit în diferite interviuri cum au fost luați de acasă, încărcați în trenuri marfare și duși în Siberia sau în Kazahstan.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Unii dintre ei au văzut moartea cu propriii ochi în trenurile ororii. Oamenii care se stingeau din viață în condiții insuportabile erau pur și simplu aruncați pe marginea căii ferate sau în pădure, povestesc supraviețuitorii represiunilor.

Femeile gravide nășteau în drum spre destinația, iar bătrânii doar se rugau. Militarii le spuneau doar că nu vor mai reveni cândva acasă. Sărăcia, munca grea și condițiile inumane în care erau nevoiți să trăiască a lăsat amprente pentru mulți dintre ei.

Articolul VIDEO Mărturii până la lacrimi ale victimelor deportărilor din 1941. „O băbuță a murit. Au aruncat-o în hindichi” apare prima dată în Realitatea.md.

Primul val al deportărilor staliniste a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Zeci de mii de oameni din Basarabia și de la nordul Bucovinei au fost urcați în trenuri marfare și duși cu forța în Siberia și Kazahstan, majoritatea – așa-numiți „culaci”, preoți, intelectuali și membri de partid. Mulți nu au supraviețuit condițiilor dure, iar familiile lor au fost separate și tratate inuman.

Ca urmare a unei înțelegeri între Hitler și Stalin, Uniunea Sovietică a anexat regiunea între Prut și Nistru. Sub presiunea Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, România cedează Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Pe teritoriile ocupate, puterea sovietică începe o campanie de epurare, teroare și represiuni fără precedent. Cei considerați periculoși au fost ridicați și trimiși în lagăre de muncă forțată – GULAG, în cele mai îndepărtate regiuni din URSS, transmite IPN.

Calvarul a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la ora 02.30, momentul care a intrat în istorie ca începutul primului val de deportări staliniste din Basarabia. În primul val, au fost deportate aproape 22 de mii de persoane din 3470 de familii.

Listele deportaților erau întocmite cu numeroase abateri – scrise de mână, fără ștampile sau fără aviz oficial de la vreo instituție de stat. Au fost deportați cei mai activi reprezentanți ai populației locale – primari, ofițeri, moșieri, comercianți, polițiști, intelectuali și familiile lor.

Deplasarea cu trenul a durat până la trei săptămâni și a decurs în condiții inumane, în plină vară: fiecărui deportat îi reveneau câte 200 de grame de apă pe zi și doar peşte sărat de mâncare. La fiecare oprire a trenului, în câmp erau aruncate cadavre, care, fie erau îngropate sumar, fie erau lăsate drept hrană pentru animale.  Cei care ajungeau la destinație erau repartizați să muncească în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești.

O țintă predilectă a deportărilor o reprezentau cei care s-au refugiat în Basarabia și care au venit din alte regiuni ale URSS, ferindu-se de puterea sovietică. Capii familiilor erau trimiși în GULAG, căruia extrem de puțini au supraviețuit. Familiile le-au fost deportate în Siberia ori în stepele din nordul Kazahstanului. De altfel, unul din scopurile deportărilor a fost să populeze teritoriul Siberiei.

Deportările au provocat destrămarea comunităților, sărăcirea satelor și instaurarea unei stări de frică și neîncredere, ceea ce a afectat profund structura socială și identitară a regiunii. Mulți ani la rând, nimeni nu avea voie să vorbească despre tot ce s-a întâmplat.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

După deportările din iunie 1941, au urmat încă două valuri de deportări în masă din Moldova.

Cel din 5-6 iulie 1949 a fost calificat drept o ofensivă economică, deoarece oamenii trimiși în Siberia erau mai mult sau mai puțin înstăriți. Valul spiritual-ideologic a fost al treilea, pe 31 martie-1 aprilie 1951.

Deși datele sovietice arătau că, în perioada 1941-1951, au fost deportate aproape 70 de mii de persoane, numărul lor a fost cu mult mai mare, afirmă istoricii din Republica Moldova.

Articolul 84 de ani de la primul val al deportărilor staliniste apare prima dată în Realitatea.md.