„Limba română este numele corect al limbii noastre!”. Acest mesaj a fost transmis de către fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, în discursul său istoric din 27 aprilie 1995, în ședința în plen a Parlamentului. După mai multe runde de consultări cu lingviștii, Mircea Snegur a decis să înainteze Legislativului propuneri de modificare a unor articole din Constituție referitoare la denumirea limbii de stat.

Mesajul istoric al lui Mircea Snegur din 27 aprilie 1995

Domnule Preşedinte al Parlamentului, Doamnelor şi domnilor deputaţi, Onorată asistenţă,
Stimaţi compatrioţi, suntem martorii unor transformări fundamentale ale vieţii noastre, evoluţie firească care, începând cu 27 august anul trecut, este reglementată de către Legea Supremă a Societăţii şi a Statului – Constituţia Republicii Moldova.

Acest răstimp, deşi încărcat de greutăţile şi încercările binecunoscute, a demonstrat, o dată în plus, că opţiunea fermă şi clară a poporului ţării noastre este năzuinţa lui de a edifica un stat de drept, în care pacea civică, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii, dreptatea, pluralismul politic sunt considerate valori supreme. Voinţa comună de a realiza acest sacru deziderat se bucură de sprijinul comunităţilor europeană şi mondială. Faptul ca atare ne insuflă încredere şi optimism, dar ne şi obligă, totodată, ca în această perioadă dificilă să dăm dovadă de corectitudine şi răbdare, de cumpătare, calm şi raţiune.

Un astfel de comportament este necesar permanent, dar mai ales acum, în preajma examinării de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a cererii Republicii Moldova de admitere în acest organism, acum când avem şansa reală de a ne include cât mai curând şi mai activ în circuitul valorilor umane şi materiale ale ţărilor continentului european, în vastul lor proces de colaborare şi integrare.

Fără doar şi poate, frumoasa şi dorita perspectivă ne îndeamnă să privim evoluţia de până acum a reformelor democratice la noi prin prisma exigenţelor şi scării de valori ale democraţiei. Utilizând aceste principii vizavi de recentele evenemente de la Chişinău, am spune următoarele.

Greva, declanşată în luna martie, curent, de către tineretul studios şi de corpul didactic ca formă de apărare a intereselor profesionale, este o acţiune prevăzută de articolul 45 al Constituţiei cu titlul „Dreptul la grevă”.

De fapt, prin această manifestaţie paşnică în viaţa noastră cotidiană şi-a anunţat prezenţa încă un element propriu societăţii democratice. Spre regretul nostru însă, greva dată nu poate servi drept exemplu, drept dovadă concludentă că în Republica Moldova segmentele vieţii democratice se statornicesc prin respectarea strictă a legii. Fiind organizată de una dintre cele mai dotate părţi a societăţii (profesori şi studenţi), dar cu anumite încălcări ale legislaţiei în vigoare, ea s-a transformat, de la bunînceput, mai mult într-o acţiune politică, astfel încât mitingurile greviştilor au servit drept tribună preelectorală unor cunoscute personalităţi politice.

După cum se ştie, aceste deformări au fost constatate şi comentate în zilele cu pricina şi de către dl Miguel Angel Martinez, Preşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se afla în vizită la Chişinău.

Domnilor deputaţi,

Sunt bine cunoscute discuţiile, polemica, dar şi diversele speculaţii, ce au loc de mai bine de un an în jurul denumirii limbii oficiale de stat, mai exact – pe marginea articolului 13 al Constituţiei ţării.

Evident, grevele studenţilor, liceenilor şi profesorilor doar au atras atenţia, o dată în plus, asupra existenţei problemei legate de denumirea limbii în articolul 13. Până la aceasta a fost hotărârea Parlamentului din 28 iulie 1994, prin care, cu o zi înainte de adoptarea Constituţiei, s-a solicitat opinia Academiei de Ştiinţe a Moldovei privind folosirea glotonimului „limba moldovenească”. Apoi a urmat decizia Prezidiului Academiei de Ştiinţe, din 9 septembrie 1994, prin care s-a propus modificarea alineatului întâi din articolul 13 al Constituţiei în redacţia „Limba de stat (oficială) este limba română”. În perioada dată s-au desfăşurat simpozioane, conferinţe ştiinţifice, în cadrul cărora au fost adoptate decizii similare unanime referitoare la denumirea limbii oficiale în Constituţia ţării. Mai mult ca atât, în virtutea binecunoscutelor premise, problema denumirii limbii de stat în Republica Moldova se internaţionalizează.

Se naşţe deci fireasca întrebare: când şi de ce a apărut această problemă în societate?

Este bine ştiut faptul că doar câţiva ani în urmă noţiunea de limbă română era folosită drept singura ce denumea limba noastră în circuitul cotidian: acte oficiale ale Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului, documente şi formulare ale ministerelor, departamentelor, organizaţiilor şi întreprinderilor, fără a mai pomeni de învăţământ, literatură, presă, audiovizual. Aceeaşi formulă a figurat drept denumire a limbii de stat în primul proiect de Constituţie a republicii, elaborat de o comisie autoritară, în fruntea căreia am avut ocazia şi onoarea să mă aflu. Nu-mi amintesc să fi fost cineva care a pus la îndoială sau a contestat acest lucru…

Cum să nu ne mire, să nu ne pună în gardă faptul că atunci, poate în perioada cea mai complicată din viaţa social-politică a republicii, când conştiinţa majorităţii populaţiei mai era dominată masiv de ideologia vechiului regim, se manifesta totuşi înţelegere şi chiar unitate în problema dată, iar astăzi, în al patrulea an de afirmare a ţării noastre ca stat independent, ne-am pomenit că denumirea limbii de stat (oficială) în Constituţie este mărul discordiei în societate?

De unde a apărut acest rău al confruntării încrâncenate între grupuri, partide şi chiar între pături sociale, care s-au situat pe poziţiile separării şi contradicţiilor caracteristice fracţiilor Parlamentului precedent?

Când s-a produs această îndepărtare între oamenii care, şi în ’89, şi în ’90, şi în ’91, erau frământaţi de aceleaşi probleme majore ale societăţii, erau solidari în apărarea intereselor supreme ale poporului?

Din diversele răspunsuri cunoscute, care s-au dat la aceste întrebări, aş alege unul care mi se pare mai aproape de adevăr. El aparţine domnului deputat Alexandru Moşanu şi este formulat într-un amplu interviu publicat în cotidianul „Adevărul” din 17 februarie 1993. Iată conţinutul acestui răspuns (citez): „Cei care au spus „Unirea – acum!” ne-au făcut rău. Pentru că, dimpotrivă, acest lucru a avut un efect invers… A radicalizat şi a îndepărtat o parte din oameni”.

Dacă acesta este un adevăr, atunci de ce ne-am teme să spunem lucrurilor pe nume şi să răspundem la întrebările ce apar imediat după această afirmaţie:

Cine sunt cei care ne-au făcut rău?
Care este efectul invers?
Cine de cine a fost îndepărtat, cine şi din ce cauză s-a radicalizat?
Un evident efect invers l-a constituit scindarea categorică a fostului Parlament în legătură cu lansarea lozincii Unirii care, în decembrie 1991, a avut drept consecinţă constituirea „Consiliului Naţional al Unirii” cu participarea mai multor deputaţi de la Chişinău, scindare care a stopat procesul de elaborare şi adoptare a cadrului legislativ şi, până la urmă, a condus la alegerile anticipate ale noului Parlament.

Pe de altă parte, a fost format grupul celor 136 de deputaţi din fracţiunile parlamentare „Viaţa Satului”, „Conciliere” şi „Deputaţii independenţi”, grup care a cerut confirmarea prin votul întregului popor a Independenţei declarate doar de Parlament.

Timpul a arătat că atunci cei 136 de deputaţi au avut perfectă dreptate, dar, fiind blocaţi de Prezidiul fostului Parlament, n-au reuşit să-şi vadă realizată iniţiativa. Sondajul Sociologic „La sfat cu poporul”, din 6 martie anul trecut, a demonstrat cu prisosinţă că un referendum pentru confirmarea actului de declarare a Independenţei i-ar fi lipsit pe liderii separatismului din estul ţării de principala lor armă ideologică sperietoare, ar fi condus la evitarea escaladării conflictului armat impus în primăvara-vara anului 1992, ar fi exclus, bineînţeles, şi amplificarea celorlalte efecte inverse ale sus-pomenitei lozinci.

Aceasta însă nu a avut să se întâmple. S-a scindat nu numai fostul Parlament. S-a divizat însăşi societatea. Lozinca unirii, care, de fapt, nu a fost altceva decât o provocaţie politică, i-a făcut, din păcate, să alunece pe poziţii extreme chiar şi pe renumiţi savanţi şi oameni de creaţie, unii dintre ei fiind aduşi până în situaţia de a se dezice public de o parte din teritoriul republicii – raioanele din stânga Nistrului.

A urmat apoi o puternică campanie propagandistică de intimidare, discreditare şi batjocorire a ceea ce-i este propriu moldoveanului: numele pe care îl poartă, ţara în care astăzi trăieşte, felul în care vorbeşte. Cum numai n-au fost numiţi moldovenii, cu cine numai nu au fost comparaţi! „Moldoban”, „moldoivan”, „animal care nu poate ieşi din cuşcă”, „turmă”, „bobor moldovenesc”, care trăieste în „ţarc de 4 milioane”, în „două stâni şi trei judeţe”, „Moldivania”, „aberaţie istorică”, „ţară a bâlbâiţilor”, a „alcoolicilor”, a „spânilor”, „stătuleţ independento- suverano-moldovano-moldovenesc”, „copil mort”– acestea sunt doar câteva “perle”, din vocabularul cunoscuţilor pretinşi părinţi ai naţiunii. Oare nu tocmai acestea sunt semnele nu numai ale pericolului, ci ale însăşi autonimicirii noastre, despre care ne avertiza măiestrul Ion Druţă?

Iată în ce constau rădăcinile revoltei fireşti a moldovenilor, revoltă care nu s-a lăsat aşteptată mult atunci când li s-a lezat demnitatea de om, când au fost jigniţi fără niciun temei. Ea, revolta firească, s-a amplificat zi cu zi, căpătând amploare deosebită în campania electorală pentru desemnarea noului Parlament, astfel ca, până la urmă, prin intermediul deputaţilor, să- şi găsească expresie în articolul 13 al Constituţiei.

Este lesne de înţeles că noţiunea de „limbă moldovenească” din acest articol ţine nu atât de un temei ştiinţific, cât de unul politic, fiind, dacă vreţi, o replică hotărâtă la campania de înjosire şi discreditare a moldovenilor.

Aş dori să închei acest capitol cu ceea ce am spus şi un an în urmă: multe, prea multe sunt jertfele aduse de strămoşii noştri pe altarul firavei noastre libertăţi, ca să nu însuşim şi de această dată lecţiile istoriei. Să ne lăsăm, oare, atât de uşor striviţi de roata istoriei numai pentru faptul că unii vor s-o învârtească mai repede, iar alţii – s-o oprească? S-au poate că e timpul să ne suflecăm mânecile ca să aşezăm cu grijă şi sârguinţă piatră cu piatră la temelia casei Binelui şi Prosperităţii noastre, lăsându-i în plata Domnului pe cei care nu au altă meserie decât să dea năvală de a-şi scrie numele pe ele?

Domnilor deputaţi,

Seria de consultări pe care am iniţiat-o cu reprezentanţii învăţământului public şi ai Academiei de Ştiinţe (pedagogi, şefii direcţiilor de învăţământ din raioane, oraşe şi municipii, profesori universitari, specialişti din Ministerul Învăţământului, academicieni) a demonstrat clar că realizarea practică a prevederilor articolului 13 al Constituţiei ce ţine de denumirea limbii oficiale de stat nu poate avea loc fără modificările de rigoare, pe care le propune ştiinţa lingvistică.

Este limpede că cei aproape 80 de mii de pedagogi şi profesori care activează în întregul sistem de învăţământ din ţară au cunoştinţele şi convingerile lor privitoare la denumirea limbii şi, fireşte, poziţiile date nu sunt şi nu pot fi altele decât cele exprimate în cadrul numeroaselor simpozioane, conferinţe ştiinţifice ce au avut loc în ultimul an la această temă. Mai mult ca atât, în susţinerea actualei formulări a denumirii limbii de stat în articolul 13 al Constituţiei în ultimii ani nu a avut loc nicio conferinţă, niciun simpozion ştiinţific al specialiştilor în materie.

Felul nostru de a vorbi, de a scrie, ca şi orice altă activitate umană, este obiectul cercetărilor ştiinţifice, mai precis – al ştiinţei lingvistice. Aceste cercetări se fac nu numai în Moldova, nu numai pe continentul nostru.

Ştiinţa lingvistică a demonstrat demult că noi, moldovenii, avem felul nostru de a vorbi, avem propria vorbire populară, care este grai moldovenesc. El reprezintă secţiunea aceluiaşi sistem de graiuri din stânga şi din dreapta Prutului şi face parte din subdialectul moldovenesc al dialectului dacoromân.

Ştiinţa lingvistică demonstrează că vorbirea noastră, graiul nostru moldovenesc constituie doar una din varietăţile întregului glotic care are un singur nume generic – „limbă română”. Limba română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scrise. Acestea sunt noţiuni binecunoscute în întreaga lume şi ar fi o mare eroare dacă nu ar fi şi la noi însuşite în şcoli, licee, instituţii, universităţi, academii.

Deci, păstrându-ne coloritul, originalitatea, specificul, accentul şi frumuseţea graiului nostru moldovenesc, purificându-l şi îmbogăţindu-l, noi, folosind imensul tezaur al vocabularului limbii şi literaturii române, nu avem decât să învăţăm a vorbi şi a scrie o limbă cultă, literară care se numeşte limba româna.

Oare această tendinţă firească a oricărui neam şi popor de a vorbi şi a scrie o limbă cultă poate fi străină voinţei neamului şi poporului nostru, cum încearcă unii să prezinte lucrurile? Oare părinte să fie acela care-şi doreşte ca fiul său să nu cunoască mai multe ca el? Oare, făcând atâtea, din puţinul pe care ni-l putem permite în condiţiile precare de astăzi, pentru dezvoltarea şi funcţionarea altor limbi vorbite pe teritoriul ţării, avem dreptul să ferecăm în formule greşite, să sărăcim propriul nostru grai, propria noastră limbă?

Vă invit, domnilor deputaţi, să răsfoiţi textele stenogramelor cu alocuţiunile dumneavoastră de acum patru-cinci ani. Vă asigur, veţi descoperi cu plăcere că noi toţi, cu greu, dar totuşi, din an în an, învăţăm a vorbi şi a scrie mai corect. Aceasta s-a putut întâmpla doar datorită evoluţiei spre bine a mediului lingvistic în viaţa noastră cotidiană, şi nu fără însuşirea şi respectarea normelor limbii române, inclusiv cu ajutorul dicţionarelor de limbă română pentru diverse domenii, care sunt prezente astăzi pe masa fiecărui elev, student, profesor, specialist.

Putem noi oare să ne imaginăm că multitudinea de lucrări, miile de dicţionare pot fi retipărite şi numite aşa cum prevede articolul 13 din Constituţie? Ce ne facem cu miile de manuale de limbă română tipărite deja, a căror utilizare este stopată de acelaşi articol 13? Cum vom edita manuale având pe copertă titlul „Limba moldovenească”, dacă cunoscuţii autori ai acestora nu doresc să le semneze?

Se vehiculează ideea cum că schimbând denumirea limbii de stat în actuala Constituţie pierdem statul, pierdem republica, independenţa… Nu este adevărat! Denumirea limbii oficiale, se ştie, nu este obligatorie şi pentru numele statului, poporului. În peste 50 de ţări ale lumii limba oficială, limba vorbită este engleza, în peste 20 – spaniola, în circa 30 – franceza.

Domnilor deputaţi,

Acestea fiind spuse, înaintez Parlamentului republicii următoarele propuneri:

Prima. În conformitate cu articolele 73 şi 141 ale Constituţiei Republicii Moldova, Vă prezint spre examinare şi aprobare următorul proiect de lege:

LEGE privind modificarea articolelor 13 şi 118 din Constituţia Republicii Moldova

Parlamentul adoptă prezenta Lege.

Art.1. – Alineatul (1) al art.13 din Constituţia Republicii Moldova se modifică şi va avea următorul conţinut:

„(1) Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română”.

Art.2. – Alineatele (1) şi (2) din articolul 118 se vor da într-o nouă redacţie:

„(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. (2) Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret”.

Art 3. – Prezenta Lege intră în vigoare la data publicării. Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova.

În conformitate cu articolul 141 al Constituţiei Republicii Moldova, vă prezint concomitent avizul pozitiv al Curţii Constituţionale din Republica Moldova referitor la prima mea propunere.

A doua propunere. Întrucât se preconizează ca Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite să fie perfecţionată, consider raţional ca proiectul de lege ce se elaborează în acest scop să includă definiţiile şi reglementările respective despre noţiunea, folosirea şi ocrotirea graiului moldovenesc ca parte indispensabilă a limbii române.

Anume despre ocrotirea graiului moldovenesc, şi nu despre existenţa a două limbi am vorbit mai bine de un an în urmă, în cadrul Congresului „Casa noastră – Republica Moldova”, dar, din păcate, n-am fost auzit şi n-am fost înţeles. Iată de ce îmi permit să citez din acel discurs:

“Poporul nostru vrea să trăim cu fraţii români în bună-înţelegere, aşa cum le şade bine neamurilor. El vrea cu farmecul graiului său să vorbim aceeaşi limbă, cu propria voce şi melodie a fluierului său să cântăm aceeaşi doină, cu frumuseţea hainei sale să dansăm aceeaşi horă, cu învăţătura istoriei drepte a neamului său de moldovean să citim aceeaşi carte. Astfel să ne păstrăm reciproc originalitatea, şi nu cu sfială, ci cu demnitate, fără a risipi nimic din ce-i este propriu, din ce este etern moldovenesc, să fim şi de acum înainte ca fraţii şi la bine, şi la rău, astfel ca să putem munci cu spor ogorul său, să putem îngriji cu sârguinţă casa sa.”

Domnilor deputaţi,

Dacă recunoaştem că Academia de Ştiinţe a Moldovei este cel mai prestigios for ştiinţific al ţării, care realizează şi coordonează politica ştiinţifică în domeniul cercetărilor fundamentale, dacă ne-am angajat să respectăm drepturile şi libertăţile omului consfinţite şi apărate prin Legea Supremă a Societăţii şi a Statului – Constituţia care, prin alineatul (1) al articolului 33, stabileşte că libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată, şi creaţia nu este supusă cenzurii,

dacă tindem spre o participare activă la procesul de integrare şi colaborare europeană şi dorim, prin aceasta, să fim recunoscuţi şi înţeleşi de către forurile ştiinţifice internaţionale de pe continent şi din întreaga lume,

dacă vrem să demonstrăm lumii că posedăm maturitatea civică şi politică necesară pentru a ne soluţiona paşnic una dintre cele mai sensibile şi delicate probleme a societăţii,

Vă îndemn să susţineţi şi să votaţi proiectul de lege prezentat. Prin acest vot să trecem împreună răscrucea blestemată, vorba lui Ion Druţă, spre care am fost împinşi până acum, să o trecem cu bărbăţie şi demnitate pentru ca, după cum mai spunea măiestrul, energia umană a întregului neam să nu se mai ducă pe vânt.

Vă invit să ascultăm şi sfatul unui alt pământean al nostru, unul dintre cei mai iluştri savanţi lingvişti contemporani din lume, profesorul Eugen Coşeriu, originar din Mihăileni, Râşcani, cunoscător în profunzime al principalelor limbi moderne şi clasice, profesor de Limba română, Lingvistică generală, indoeuropeană, romanică, spaniolă în mai mult de 30 universităţi, membru de prestigiu, preşedinte al diverselor societăţi lingvistice, membru al diferitelor academii (inclusiv din Chişinău) şi instituţii academice din Europa, Asia şi America, „doctor Honoris Causa” a 17 universităţi din lume, inclusiv Universitatea de Stat din Moldova.

Referindu-se la problema legată de denumirea limbii în Constituţia ţării noastre în cadrul celui de-al cincilea Congres al Filologilor Români, ce a avut loc în iunie trecut la Iaşi şi Chişinău, domnul Eugen Coşeriu a spus:

“Tocmai dacă respectăm acest Parlament, suntem datori să-l considerăm de bună-credinţă, doritor de a stabili şi a promova adevărul şi doritor de a respecta identitatea etnică şi culturală a poporului băştinaş şi majoritar din republică, cel puţin în măsura în care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare conlocuitoare; şi avem datoria să-l ferim de riscul de a se acoperi de ridicol şi ocară în faţa istoriei”.

Este nu numai un sfat pentru Parlamentul nostru. E şi o lecţie de comportament, de respect al unui savant faţă de parlamentari. Sunt sigur că, dacă ultrapatrioţii de pe la noi însuşeau şi urmau această lecţie, nu avea loc nici confuzia legată de articolul 13.

Domnilor deputaţi,
Onorată asistenţă,
Stimaţi concetăţeni,
Am convingerea că, la fel ca şi mine, atât Dumneavoastră, cât şi întreaga societate dorim ca astăzi, odată cu prezentarea proiectului de lege pentru operarea unor modificări în Constituţie, să punem capăt confruntărilor lipsite de orice sens pe marginea temei date, să întoarcem această regretabilă filă din istoria noastră şi să o facem onest, fără alai şi manifestări zgomotoase.

În situaţia noastră concretă, nu vor exista nici învingători, nici învinşi. Adevărul este că noi toţi, în loc să facem cel mai simplu şi important lucru – să învăţăm a vorbi şi a scrie corect, am pierdut amar de vreme pentru ca să demonstrăm unul altuia ceea ce, de fapt, nu are nevoie de dovadă.

Suntem în frumoasele şi înălţătoarele sărbători ale învierii, ale Sfintelui Paşti. Domnul să ne ajute să fim la înălţimea exigenţelor ce ni le dictează viaţa pentru prosperarea ţării şi a noastră a tuturor.

Dorindu-Vă sărbători fericite, Vă mulţumesc pentru atenţie şi înmânez Preşedintelui Parlamentului mesajul şi documentele repsective în problema abordată.”

Sursa: ”Labirintul destinului. Memorii”, Vol.6 de Mircea Snegur.