În disperarea de a-și păstra job urile și crezul profesional, dar mai ales pentru a-și înțelege audiența, și astfel și propria menire profesională, jurnaliștii americani, unii cu zeci de ani de experiență, s-au întrebat ce mai înseamnă astăzi news, pornind de la preferințele consumatorilor de media, cum și în ce fel o informație este definită și percepută de audiență ca fiind știre, („What is news, anyway? Is a tweet a news”?), scrie Sergiu Toader.
Așa a apărut news ness, concept explicat pentru prima dată într-un articol scris în 2020 de două tinere cercetătoare în jurnalism și comunicare (Stephanie Edgerly și Emily K Vraga). Produs al media hibridă din zilele noastre, news ness se referă la modul în care doar audiența stabilește ce este o știre, nu jurnaliștii sau editorul șef care supervizează sumarul zilei.
Dacă acceptăm că democrația nu poate exista în afara conceptului de news, pentru că fundamentul ei, al democrației, este dat, pe de o parte, de participarea civică a unui public bine informat, iar pe de altă parte, informarea publicului este premisa participării lui coerente, atunci vom înțelege de ce news, adică știrile, sunt în primul rând un concept al democrației, al politicului, și de-abia apoi un gen jurnalistic. Din aceste considerente, cele două cercetătoare au analizat news ness în contextul profesional al genurilor jurnalistice (cum deosebești știrea sau reportajul față de news ness), unde s-ar încadra noul produs atât în practica jurnalistică, dar și în studiul audienței, cum se raportează news ness la fake news sau la presa partizană (partisan motivated reasoning).
Media, singura industrie în care consumatorii au devenit ei înșiși producători
Nu este doar o dezbatere academică, este și politică, despre cum plăsmuirile unor generații care își creează propriile narative afectează și influențează votul, dar și una profesională, despre lupta pentru supraviețuire în singura industrie în care consumatorii au devenit ei înșiși producători, „au furat” mijloacele de producție și tehnologia acestora, dar nu neapărat și knowledge ul. Consecințele sunt uluitoare; în primul rând, la nivelul acordului fin despre noi înșine; toți am devenit „jurnaliști” si fiecare are propriul adevar, postăm, scriem, fotografiem, filmăm, intrăm live, intervievăm, apoi difuzăm public “mărgica” noastră care, iată, dintr-o dată, capătă relevanță, doar pentru că este vizibilă. La ea aderă alți „simpatizanți” și astfel se construiește o insulă de adevăr acceptat de comunitatea din care facem parte, indiferent că are la bază doar opinii sau doar fake uri. Cu sau fără discernământ, dar în mod sigur fără filtre profesionale, azvârlim în lume orice ne trece prin cap. De ce? Pentru că putem, pentru că avem tehnologia, avem acces la distribuție și, mai ales, pentru că am rupt lanțul tradițional, clasic, emițător/receptor. Cred ca pânã si Marshall McLuhan, o minte care ma fascineazã si astazi, ar fi surprise de dimensiunea si de profunzimea acestei “simple” inversari.
Nimeni în istoria umanității nu a reușit vreodată să controleze atâtea minți, așa cum o fac astăzi algoritmii din social media
Acum receptorii sunt înlănțuiți în rețele și au devenit o forță mult mai mare decât cea a emițătorilor, care sunt obligați astfel să preia mesajele celor în folosul cărora lucrau. Noii receptori/emițători sunt mai puternici, mai vizibili și mai relevanți cu filmulețele lor despre pisici și accidente casnice decât multe redacții tradiționale laolaltă. Doar prin volum, receptorii nu numai că au devenit emițători, dar și decidenți ai conținutului și ai news ului. În al doilea rând, în zgomotul și haosul creat de inversarea rolurilor, adevărul nu se mai distinge de fals, opinia de faptă și evidența de aparență. În loc să dețină lied ul informației, jurnaliștii de astăzi sunt obligați să devină mai degrabă reactivi, să detecteze falsul și să repare news ul umplut de atâta ness. Doar jurnaliștii foarte inteligenți și foarte talentați mai reușesc astăzi să aibă și să ofere publicului o agendă profesională cât de cât credibilă, onestă și congruentă cu interesul general. Însă răul fundamental, marea ticăloșie este făcută de giganții tech, cei care angajează și plătesc regește minți iscusite pentru a le controla și a le prosti pe ale altora; pe de o parte „fură” conținutul original, al jurnaliștilor, iar pe de altă parte, adulmecă feedback ul audienței și, într-o catastrofală spirală a prăbușirii jurnalismului traditional și a democrației, lasă algoritmii să aleagă și să decidă la ce anume tip de conținut au acces utilizatorii, în funcție de „comportamentul” (past behaviour ) fiecărui abonat, ignorând complet realitatea factuală. Nimeni în istoria umanității nu a reușit vreodată să controleze atâtea minți, așa cum o fac algoritmii din social media. Care manipulează și controlează total comportamentul uman. Profesorul Stuart Russell, de la University of California, Berkeley, unul dintre cei mai respectați oameni de știință în domeniul inteligenței artificiale, spune că „nici măcar cei mai ticăloși dictatori ai lumii, ca Stalin, Hitler și Kim Ir Sen, nu au reușit să exercite un asemenea control așa cum o fac algoritmii. Și, spune același profesor, drama este că acești algoritmii nu sunt reglementați legal”.
Noii emițători de mesaje si de conținut sunt cei care dau cu degetul pe ecran întruna, care obosesc dacă citesc texte mai lungi de două/trei minute, care cred ca Pământul e plat, Putin un erou și Hamas o organizație politică
Mecanismul reîmpachetării informației a fost devoalat cu mulți ani în urmă. Toate industriile mari și lipsite de onestitate, ca industria media, farmaceutică sau a cărnii, de exemplu, nu fac altceva decât să amestece doar un strop de materie primă, cu puțină apă si tone de conservanți, ca apoi sa vândă din aceleași ingrediente refolosite și de proastă calitate, un produs complet nou. În noua paradigmă a jurnalismului de rețea, social media, cum i-ar spune unii, rețeta este construcție, deconstrucție, reconstrucție. Problema este că noul narativ este scris și propagat în întregime de o audiență din ce în ce mai puțin calificată, mai putin inteligentă, superficială, adeptă a conspirațiilor și cu un nivel intelectual redus. Ei sunt noii emițători de conținut, receptorii țintă preferați de algoritmi, idioții din toată lumea cu drept de vot și voce publică. Ei sunt aceia care astăzi remodelează structura redacțiilor, discursul jurnaliștilor și comportamentul liderilor politici; ei sunt „degetalii”, cei care dau cu degetul pe ecran întruna, care obosesc dacă citesc texte mai lungi de două/trei minute, care cred ca Pământul e plat, Putin un erou și Hamas o organizație politică. Și tot ei, degetalii, sunt controlați de algoritmi; pentru că sunt predictibili și dependenți de rețea. Naivii care credeau că internetul eliberează și că social media va înlocui ziarele, radioul și televiziunea probabil că nu realizează nici acum adâncimea dezastrului. Puțini autori (Ben Elton, scriitor, regizor) o descriu în dimensiunea ei reală: „The internet was supposed to liberate knowledge, but in fact it buried it, first under a vast sewer of ignorance, laziness, bigotry, superstition and filth and then beneath the cloak of political surveillance. Now cyberspace exists exclusively to promote commerce, gossip and pornography. And of course to hunt down sedition. Only paper is safe. Books are the key. A book cannot be accessed from afar, you have to hold it, you have to read it.”
Unii autori consideră că declinul intelectual al audienței de astăzi este legat de apariția telefoanelor mobile, a gadget urilor digitale și a ecranelor care țin mințile captive. Într-un cutremurător reportaj, The Terrible Costs of A Phone-Based Childhood, publicat în The Atlantic, psihologi de prestigiu demonstrează ravagiile adicțiilor de ecran, mai ales printre adolescenți. Degetalii sunt din ce în ce mai tineri și mai bolnavi; începând cu 2005-2010, rata sinuciderilor a crescut cu 48% în rândul celor cu vârste cuprinse între 10 și 19 ani, iar a depresiilor și a stărilor de anxietate cu 50%. Din rândul lor, unii votează pentru prima dată în acest an, crucial pentru noua lume în care urmează să trăiască. Confuzia lor o antrenează și pe cea a jurnaliștilor care, presați de schimbarea modelului de business și de structura audienței, oricum nu prea știu cum le va arata profesia mâine sau dacă ea va mai exista.
Dar se pare ca diavolul de-abia se ivește, inteligența artificială deja este prezentă în unele redacții și lucrează cu sârg. New York Times a și angajat de curând un editor șef al AI care să coordoneze proiectul. Primele declarații sunt ca și statusul jurnalismului din zilele noastre…”so, don’t expect too much detail today about what we’re working on – I don’t even know yet” – Zach Seward, editorial director of AI Initiatives – New York Times
Dezbaterea despre news ness ca produs media este mult mai nuanțată decât o pot reda eu în acest text, însă doar simpla lui menționare face ca răspunsul la întrebarea “what is news anyway?” să se simplifice. Asta nu înseamnă că dintr-o dată ne-am luminat, că o informație despre decolteul unei mondene nu va fi considerată știre față de o inițiativă parlamentară, de exemplu, pentru a ocroti viermii de mătase, dar măcar ne va spune ce este news pentru audiența noastră, indiferent dacă viermii de mătase au început marșul lor spre cucerirea decolteului.
În partea a doua a acestui text, pe care o voi publica la sfârșitul săptămânii viitoare, voi încerca să descriu cum noua structură a audienței afectează redacțiile, cum audiența a prăbușit TVR ul neozeelandez (TVNZ) și l-a obligat să se restructureze profund, dar și despre succesele unora de a se adapta noului context și despre consecințele aplicării inteligenței artificiale în jurnalismul contemporan. Asta și numai dacă feed back ul dumneavoastră o va permite, pentru că, nu-i așa, receptorii sunt noii emițători!
