Ipocrizia vremurilor în care trăim nu mai este un viciu personal, ci un mod sinucigaș de guvernare: Ne prefacem că apărăm casa, în timp ce lăsăm cheia sub preș pentru hoț, notează Alexandru Tănase.

Război hibrid, propagandă, „mâna Moscovei”, bani murdari, operațiuni de influență, rețele de dezinformare: un inventar repetat obsesiv, până la golirea lui de sens. În numele acestor amenințări, statul a cheltuit miliarde de lei, a inventat zeci de instituții, a scos partide din alegeri, a închis instituții media și a transformat „securitatea națională” într-un argument total – autosuficient, care nu mai cere demonstrație, ci doar supunere.

În același timp, chiar în Parlamentul Republicii Moldova – instituția care ar trebui să fie expresia concentrată a suveranității naționale – se desfășoară nestingherit reuniuni în care, sub masca unor „dezbateri intelectuale” (sic!), se reciclează, se reambalează și se legitimează tezele propagandistice ale Federației Ruse.

La 15 decembrie, la inițiativa deputatului Vlad Bătrîncea – același care a rupt harta României în plenul Parlamentului – a fost organizată o reuniune cu titlul aparent inocent: „Statutul de neutralitate, consacrat în 1994”. Scopul acestei acțiuni nu este nici subtil, nici inocent: subminarea ideologică a societății, cu ajutorul unor actori politici controlați de Kremlin.

Așa cum ne-am obișnuit, nu a urmat nicio reacție din partea puterii. Și nu e prima dată. Trebuie spus limpede: de la actuala guvernare nu mai am nicio așteptare pe dimensiunea identitar-ideologică – fără de care o societate nu se poate coagula într-un stat. Aceste noțiuni îi sunt, pur și simplu, străine.

Puterea reacționează la provocarea rusească doar în măsura în care îi sunt atinse reflexele de autoconservare: funcții, control, imagine, rating. În schimb, când miza este identitatea statului, adevărul istoric și fundamentele ideologice fără de care o comunitate politică nu se ține laolaltă, aceste teme sunt împinse metodic în planul al zecelea, ca și cum ar fi un moft de salon, nu o chestiune fundamentală.

După plecarea din Parlament a lui Oazu Nantoi – una dintre puținele voci cu expertiză, coloană vertebrală și greutate morală – în interiorul actualei puteri nu a mai rămas aproape nimeni capabil să confrunte argumentat și coerent diversiunile Moscovei. Iar golurile, în politică, nu rămân niciodată goale: ele sunt umplute rapid de Moscova, prin intermediul unor figuri precum Tkaciuk & Co.

Tezele-cheie ale „neutralității noastre multiseculare” au fost enunțate de ideologul partidei rusești de la Chișinău, Mark Tkaciuk – omul care apare ori de câte ori trebuie pusă o spoială „intelectuală” pe o banală diversiune imperială, ca să poată fi servită drept dezbatere.

De data aceasta, el a livrat teza potrivit căreia: „Neutralitatea este o alegere suverană a poporului Republicii Moldova”. Iar ca să dea „culoare” afirmației, Tkaciuk adaugă că toți cei care susțin că neutralitatea este un produs al serviciilor rusești – scris la Lubianka sau pe Piața Smolenskaia din Moscova – sunt niște cretini.

Nu-mi propun o polemică cu Mark Evghenievici. El cunoaște, fără îndoială, mai bine decât oricine geografia instituțiilor de la Moscova responsabile de Republica Moldova. Realitatea este cunoscută ambelor părți, iar divergența nu ține de interpretare, ci de fond. De aceea, voi încerca să operez mai degrabă cu fapte decât cu judecăți de valoare – nu pentru că acestea ar lipsi, ci pentru că, în acest caz, faptele sunt suficient de incriminatoare prin ele însele.

Proiectul Constituției Republicii Moldova din 1994 a fost elaborat de Comisia constituțională creată în cadrul Parlamentului Independenței. Acest proiect deriva din textul Declarației de Independență și conținea elementele fundamentale ale identității noastre constituționale: limba română și orientarea europeană a statului. În acel text nu exista nimic despre dreptul UTA Găgăuzia la secesiune, despre neutralitate și nici despre așa-numita „limbă moldovenească”. Acesta este un fapt notoriu, care nu necesită demonstrații suplimentare.

Inserarea în proiectul de Constituție, de către agrarieni și interfrontiști, a narativelor rusești – printre care și „neutralitatea” – nu a fost rezultatul vreunui moment de „iluminare democratică” și nici expresia firească a vreunei „configurații de forță” din societate. Majoritatea agrarian-interfrontistă a fost adusă controlat la putere în urma înfrângerii militare din războiul de pe Nistru din 1992 și a semnării tratatului de pace cu Federația Rusă – adică în condiții de constrângere geopolitică, nu de suveranitate deplină. Tocmai de aceea, puterea controlată de Moscova de la acea vreme a refuzat categoric ca proiectul să fie aprobat prin referendum, așa cum se întâmplă, de regulă, în cazul constituțiilor democratice. În acel război, Republica Moldova a fost partea învinsă și obligată să accepte, pe rând, condițiile de pace dictate de Moscova:

• demiterea guvernului Muravschi și instalarea guvernului agrariano-interfrontist Sangheli;
• menținerea pe teritoriul nostru a trupelor ruse de „pacificatori” (foști militari ai Armatei a 14-a și mercenari aduși din Rusia, rebotezați peste noapte drept „pacificatori”);
• intrarea în CSI;
• coordonarea de facto a politicii externe cu Moscova;
• acceptarea statutului de neutralitate la nivel constituțional.

Instalarea guvernului pro-rusesc în frunte cu Sangheli a fost primul pas prin care interfrontiștii controlați de Kremlin și-au asigurat, prin alegerile din 1994, majoritatea constituțională necesară pentru a insera în textul fundamental al statului acele „soluții” convenabile ocupantului.

Neutralitatea trebuia să fie formula juridică prin care Chișinăul își interzicea singur opțiunile occidentale, în timp ce își păstra, pe teritoriul propriu, prezența militară rusească și dependența politică de Kremlin. Cu alte cuvinte, „neutralitatea” nu a fost gândită ca libertate de a sta deoparte, ci ca obligație de a sta cuminte – până când se vor întoarce rușii.

Distrugerea metodică a oricăror perspective europene ale Republicii Moldova nu este „o alegere suverană a poporului Republicii Moldova”, nici o succesiune de „accidente” și nici rezultatul unor „dinamici interne” ambalate retrospectiv. Este o linie de acțiune.

Toate aceste episoade fac parte dintr-un demers coordonat, derulat cu implicarea directă a serviciilor speciale rusești – iar aici, dacă tot ne place precizia, poate ne spune domnul Tkaciuk dacă vorbim de Lubianka sau de Piața Smolenskaia. Scopul este limpede și constant: menținerea controlului Moscovei asupra unei foste provincii sovietice care îndrăznise, pentru o clipă, să se creadă independentă.

Încă un detaliu, interesant și, în egală măsură, de un comic involuntar. Tkaciuk încearcă, metodic, să spele imaginea Rusiei, invocând ideea că în 1994 – când se vota Constituția moldovenească – Moscova ar fi fost „ocupată cu altceva”, s-ar fi integrat în NATO și nu ar fi avut timp pentru Republica Moldova. Este o narațiune convenabilă, menită să inducă ideea unei Rusii inofensive, lipsite de reflexe imperiale, ceea ce ar face din neutralitate un gest „firesc”, într-o lume aproape benignă. Dar și această poveste este un fals major – repetat cu o seninătate care frizează nerușinarea.

De fapt, povestea despre „Rusia anilor ’90 care se integra în NATO” este o minciună pură. Moscova nu a urmărit niciodată o integrare de tip occidental, ci, în cel mai bun caz, o infiltrație strategică. Obiectivul era obținerea dreptului de veto din interior, domesticirea NATO, transformarea lui într-un club inofensiv, bun de fotografii și pauze de cafea – numai nu de apărare –, o versiune militarizată a acelei paralizii instituționale pe care o vedem, de ani buni, la ONU.

Acest joc rusesc de-a „parteneriatul” nu a suspendat nici măcar o clipă intenția fundamentală a Rusiei: recucerirea spațiului post-sovietic, sub forme mai mult sau mai puțin camuflate. Dimpotrivă. În exact aceeași perioadă, Rusia a declanșat un război în Republica Moldova și alte două în Georgia – iar din regiunile ocupate atunci refuză, până în ziua de azi, să-și retragă trupele.

Astfel, poveștile despre Rusia pro-NATO sunt, în cel mai bun caz, povești de adormit copii.
Dacă neutralitatea ar fi fost, așa cum pretinde Mark Tkaciuk, un răspuns „rațional” și „responsabil” la problema transnistreană, atunci, la mai bine de trei decenii de la consacrarea ei constituțională, ar fi trebuit să vedem măcar un progres minim în direcția soluționării acestui conflict. Nu s-a întâmplat nimic. Nici retragerea trupelor rusești. Nici demilitarizarea regiunii. Nici reintegrarea statului. Neutralitatea nu a produs absolut nimic – cu excepția consolidării ocupației.
Mai mult decât atât, chiar autorul falsului despre „neutralitatea ca alegere suverană a Republicii Moldova” – Mark Tkaciuk – este autorul moral și politic al Memorandumului Kozak, un document care nu doar că nu rezolva problema transnistreană, ci o instituționaliza definitiv, sub forma unei federații artificiale, controlate structural de Moscova. În esență, planul Tkaciuk–Kozak urmărea legalizarea prezenței militare rusești pe teritoriul unui stat declarat, ipocrit, „neutru”.

Aici se rupe definitiv orice mască. Neutralitatea, așa cum a fost concepută de ruși, nu apare ca un principiu constituțional, ci ca un instrument geopolitic: opozabil Occidentului și NATO, dar perfect compatibil cu prezența armatei ruse. O neutralitate asimetrică, selectivă, croită exact pe nevoile Kremlinului: interzisă pentru Vest, permisă pentru Moscova.

Dacă Memorandumul Kozak ar fi fost semnat, Republica Moldova ar fi devenit o struțocămilă constituțională: un stat „neutru” cu trupe rusești permanente, un stat „suveran” cu drept de veto transnistrean asupra deciziilor sale fundamentale, un stat „unitar” transformat într-o federație disfuncțională, blocată din naștere. Transnistrizarea Republicii Moldova nu era un efect colateral al planului, ci esența lui.

Tkaciuk continuă să descrie agresiunea rusă din 1992 drept un „război civil” care ar fi putut fi evitat. Este unul dintre cele mai persistente și mai toxice falsuri ale propagandei rusești. În Transnistria nu a existat niciodată un război civil. A existat o intervenție armată externă, planificată și executată de Federația Rusă.

Trupele rusești dislocate în regiune au transportat din Rusia zeci de mii de așa-ziși „cazaci” – în realitate, militari trecuți formal în rezervă –, i-au înarmat și i-au folosit ca forță de șoc împotriva Republicii Moldova. Când poliția moldovenească a încercat să restabilească ordinea constituțională pe propriul teritoriu, generalul rus Alexandr Lebed a dat ordinul explicit de deschidere a focului asupra polițiștilor și voluntarilor moldoveni. Același Alexandr Lebed, fiind general activ al Federației Ruse a fost membru a așa numitului „soviet suprem” de la Tiraspol!

Așa a fost ocupat teritoriul din stânga Nistrului. Nu printr-un conflict „intern”, sau „război fratricid”, ci printr-o operațiune militară rusească, camuflată ulterior, prin propagandă, sub eticheta convenabilă de „război civil”. Iar dacă, Doamne ferește,

Putin ajunge mâine la Odesa, poimâine va fi la Chișinău – și toți participanții la șabatul putinist din 15 decembrie, ținut în clădirea Parlamentului, se vor îmbulzi primii cu flori, pâine și sare la porțile capitalei.

Neutralitatea este un lux pe care și-l permit doar statele puternice. Republica Moldova – cu un PIB mai mic decât al județului Prahova, cu o coloană a cincea activă și cu elite rătăcite identitar – nu-și permite acest lux. Nicio clauză constituțională de neutralitate nu oprește un agresor în lipsa unor garanții militare reale.

Istoria e necruțătoare: neutralitatea Belgiei era garantată internațional prin Tratatul de la Londra (1839), inclusiv de marile puteri europene, dar pentru Hitler a fost doar un obstacol militar. Memorandumul de la Budapesta „garanta” securitatea Ucrainei, iar Rusia a atacat tocmai în calitate de stat garant. Neutralitatea Belgiei n-a salvat Belgia. Neutralitatea Ucrainei n-a salvat Ucraina. Iar neutralitatea Republicii Moldova, cu trupe rusești de ocupație pe teritoriul ei, nu este politică de securitate – este o ficțiune periculoasă.

O altă chestiune de principiu: neutralitatea nu este o valoare constituțională.

Constituția nu este un „pact sinucigaș”. Valorile constituționale sunt independența și suveranitatea; neutralitatea este doar un instrument menit să le apere. Când nu le mai servește, instrumentul se aruncă – nu se venerează.

Nicio interpretare de bună-credință nu poate duce la concluzia că un stat ar fi obligat să nu-și facă alianțe politice ori militare și să nu se apere doar pentru că într-un articol scrie „neutralitate”. Neutralitatea nu poate fi transformată într-o interdicție de a supraviețui.

Iar dacă tot vorbim despre neutralitate, să spunem lucrurilor pe nume: Rusia este singurul actor care o încalcă, prin prezența militară pe teritoriul Republicii Moldova. De altfel, Curtea Constituțională a stabilit limpede că dislocarea oricăror trupe străine pe teritoriul Republicii Moldova este neconstituțională – prin urmare, prezența rusă este ilegală. Tot Curtea a reținut că, în cazul unor amenințări grave la adresa independenței, integrității teritoriale sau securității statului, autoritățile sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare – inclusiv prin alianțe, dacă acestea sunt indispensabile apărării.

Prin urmare, neutralitatea Republicii Moldova nu este un act de suveranitate, ci o relicvă a unei înfrângeri geopolitice: impusă sub presiune militară, menținută prin propagandă și folosită ca instrument de dominare. A o transforma în dogmă nu este doar o eroare strategică – este o formă de complicitate istorică.

În fața unor asemenea diversiuni ideologice, organizate chiar din interiorul Parlamentului, o guvernare responsabilă nu ar fi trebuit să tacă sau să se facă nevăzută, ci să reacționeze clar și public, pentru a delimita fără echivoc statul de narațiunile care îi subminează însăși rațiunea de a exista.

#Alexandru Tanase #Moldova #neutralitate #opinie #Rusia

Republica Moldova trebuie să adere la Uniunea Europeană cu drepturi depline, iar integrarea europeană trebuie să fie însoțită de acțiuni concrete care să fie resimțite de oameni. Într-un interviu pentru IPN, expertul asociat la Institutul pentru Politici și Reforme Europene, Daniel Vodă, a vorbit despre ritmul armonizării legislației, încrederea populației în parcursul european, dezinformarea și narativele promovate de Kremlin, dar și despre rolul autorităților și al societății civile în acest proces.

Ați declarat recent că nu susțineți o aderare la UE cu drepturi limitate. Care sunt „liniile roșii” de la care Moldova nu ar trebui să facă compromisuri în procesul de negociere a capitolelor?

Da, a fost o declarație făcută chiar la o dezbatere aici, la Agenția de presă IPN, în care noi am discutat despre formate diferite în care se poate întâmpla extinderea Uniunii și aderarea la Uniunea Europeană a mai multor state. Vedem că în spațiul european, din 27 de state membre, nu există un consens general despre cum trebuie să arate viitoarea extindere. Unele state militează pentru o apropiere mai rapidă a țărilor, cu oferirea unor drepturi ca membri în UE, înainte de aderarea propriu-zisă.

De exemplu, cancelarul Germaniei este unul dintre promotorii acestei idei. Și, de altfel, sunt avantaje. Bunăoară, pentru Republica Moldova, un astfel de exemplu este programul european în domeniul culturii, unde, deși nu suntem stat membru al UE, beneficiem de el din plin, ca și cum am fi.

Sau programul de roaming ca acasă, atunci când discutăm în roaming în Uniunea Europeană, pe baza acestui acord pe care, de fapt, îl au statele membre. De exemplu, toate țările din Balcani nu beneficiază de acest drept, abia din 1 ianuarie 2027 o vor face. Prin urmare, liniile roșii pentru mine la această etapă țin mai mult de contextul intern al Republicii Moldova.

Aderarea la UE a fost un obiectiv național în ultimii 26 de ani, după 2000 încoace. Bine, a fost și în anii ’90, pentru că au existat guvernări care au lucrat în domeniul integrării europene, dar un pic în alt format. Dar, în principiu, în ultimii 25 de ani, diferite forțe politice care au fost sau s-au perindat la guvernare au vorbit despre acest deziderat. Cele mai remarcabile succese în calea noastră de integrare europeană au fost înregistrate în anul 2014, cu liberalizarea regimului de vize, cu obținerea acordului de liber schimb cu Uniunea Europeană, adică statutul de țară asociată.

Și, indiscutabil, acum, atunci când am devenit țară candidat, prin faptul că avem o guvernare stabilă pro-europeană, avem două treimi din partidele politice înregistrate de Ministerul Justiției, care au ideologic menționat referința la integrare europeană și, probabil, prin meritul cetățenilor. Cel mai important exemplu, în Constituția țării scrie direcția ireversibilă, insist pe acest cuvânt, de integrare europeană. Prin urmare, contextul intern este că, dacă vii în fața publicului, în fața poporului Republicii Moldova, și îi zici că hai să devenim membri cu jumătate de măsură, sau sub-membri, sau să devenim membri, dar așa, un pic, va fi foarte ciudată percepția populară.

Noi și așa avem foarte multe sentimente sau resentimente legate de modul în care am fost tratați în diferite perioade ale istoriei noastre, de exemplu, în perioada sovietică, când statul sovietic era centralizat, deși pe hârtie arăta ca o uniune a 15 țări, în realitate a fost în totalitate dirijat de la Moscova. Ulterior, în perioada independenței, am avut ingerințe la fel externe, continue.

Respectiv, pentru Republica Moldova, aderarea la UE în condiții de egalitate, în condiții de meritocrație, în condițiile Tratatului de la Lisabona, până la urmă, ele sunt, din punctul meu de vedere, esențiale. Inclusiv pentru sentimentul de împlinire națională, că oamenii se simt deplini membri, deci nu jumătate de măsură, în cazul de față. Dar, totodată, eu susțin ideea unor politicieni europeni care prezintă perspectiva accesului la oportunitățile statelor membre pentru țările candidate.

Este, probabil, cea mai firească expresie de dezvoltare rapidă pentru Republica Moldova, dar și pentru alte țări: Ucraina, țările din Balcanii de Vest. Păi, cum să nu le avem?

Cum evaluați actualul ritm al armonizării legislației naționale cu cea europeană și unde vedeți cele mai mari blocaje instituționale în prezent?

Deci, bine, statul Republica Moldova este un stat foarte stufos, foarte multe instituții, agenții, dar vreau să zic că este cel mai organizat proces de care s-a făcut responsabilă birocrația moldovenească în anii de independență. Pentru că, până la urmă, toți funcționarii, integrarea europeană nu este despre președintele țării, o guvernare pro-europeană sau o poziție pro-europeană care susține acest deziderat. Integrarea europeană este despre acele borne pe care noi ne-am asumat ca stat să le realizăm, ca administrație, la nivel local, în sate, de exemplu, până la nivel central, ca Guvern, agenții și alte autorități ale statului.

Integrarea europeană, în esență, înseamnă un proiect de modernizare al statului Republica Moldova, un proiect care nu este unul ușor și, respectiv, nu se referă doar la conducerea politică a acestui sistem, de exemplu, vicepremierul pentru reintegrare sau secretarii generali adjuncți responsabili de acest proces. Sunt mii de funcționari, cărora eu sunt extrem de recunoscător, pentru că sunt oameni care muncesc peste program, sunt oameni care examinează legislația, sunt oameni care fac un efort colosal de organizare. Dacă ne mișcăm rapid, eu cred că am putea să adăugăm viteză, în special pe dimensiunea legislativă.

Aș vrea să văd mai mulți deputați, inclusiv din opoziția parlamentară, care să vină cu inițiative, să solicite Guvernului o contribuție mai rapidă, pentru că am auzit la această etapă mesaje care spuneau că ne dorim o agendă parlamentară mai activă, dar așteptăm propunerile din Guvern. Foarte bine, lasă Guvernul să lucreze, dar, suplimentar la asta, e nevoie de implicare politică foarte activă. Și un exemplu, noi l-am avut foarte bun: Comisia parlamentară pentru integrare europeană, constituită în actuala legislatură parlamentară, are un consens politic larg.

Deci, a fost Marcel Spatari, care acum trece la economie, adjuncții săi erau inclusiv de la socialiști, de la Partidul Nostru, de la alte formațiuni politice. Deci, aș vrea să înțelegem că dezideratul de integrare europeană trebuie să unească, nu să dezbine, și să ne unească într-o formulă foarte constructivă. Cum putem să îmbunătățim și să adăugăm viteză acestui proces.

Unicul blocaj pe care-l văd la această etapă, care trebuie cumva rapid soluționat, prin alocare de resurse și timp, este aderarea la UE condiționată de reintegrarea țării. Și vreau să salut pe această cale o inițiativă foarte faină, foarte productivă, din punctul meu de vedere, a vicepremierului responsabil de reintegrare, care iese în spațiul public și povestește săptămânal despre inițiativele sale. Deci, pe dimensiunea de comunicare îi dau nota 10.

Acum trebuie Guvernul să completeze acest efort și pe lucruri practice, prin faptul ca să implicăm și alte instituții ale statului în reintegrarea naturală și firească a țării. Dacă vreți, putem să o numim mica unire, care trebuie să se producă în timpul apropiat, ca să semnalăm europenilor că statul Republica Moldova este suficient de matur.

Eu am mai spus-o în spațiul public, dar țin să reiterez această formulare: reintegrarea țării este un test de maturitate pentru Republica Moldova. Și noi putem să reușim doar dacă alocăm resurse. Nu poate un vicepremier, cu un Birou de reintegrare în care sunt 10 funcționari, să rezolve o problemă sau un conflict care este inclusiv instrumentat de Moscova.

Și aici, dacă îmi permiteți, ce face ambasadorul rus în regiunea transnistreană, împărțind cetățenii? Ce fac serviciile speciale ale Federației Ruse acolo, care promovează inclusiv aspecte ideologice? Ce facem cu copiii care trec prin sistemul educațional în regiunea transnistreană și învață să urască malul drept al Nistrului? Ce facem cu stereotipurile formate pe malul drept, legate de malul stâng, care este cumva perceput în unele cazuri, pentru unele generații, ca fiind străin?

Deci, sunt foarte multe întrebări la care trebuie să răspundem. Ca să vă răspund direct și foarte rapid, acolo este blocajul, din punctul meu de vedere, la această etapă.

Cum poate fi menținută și întărită încrederea populației în parcursul european, în condițiile în care reformele cerute de UE adesea dor pe termen scurt, creșteri de prețuri, restructurări?

Este un subiect foarte important pe care l-ați abordat, deci să încep de la capăt cu prețurile. Din păcate, aderarea la UE poate fi utilizată sau instrumentată cu ideea că costurile vieții se vor scumpi, dar aici trebuie să fim vigilenți. Evident că costurile vieții cresc de fiecare dată, nu este o noutate, s-a întâmplat în anii ’90, în anii 2000, se întâmplă și acum.

Din punctul meu de vedere, aderarea la UE este soluția, pentru că nivelul de bunăstare, în momentul aderării la UE, tradițional crește. Și am cel mai bun exemplu în acest sens. Moldovenii cunosc foarte bine Polonia.

Aflați că nivelul de viață la această etapă în Polonia, deci peste 10 ani de la aderare, este egal cu cel din Japonia, la nivelul veniturilor înregistrate de populație, Japonia, care este a patra economie mondială și care, la fel, știm că este o țară foarte dezvoltată. Despre asta este aderarea la UE.

Dar, ca să revin la spiritul întrebării pe care l-ați adresat, din punctul meu de vedere, nu este doar în a convinge. Oamenii sunt convinși. În esență, moldovenii, șapte din zece, sunt convinși că aderarea la UE este soluția pentru țară. Acum, încrederea pe care o au în oamenii politici care pot să ofere soluții, aici este, de fapt, întrebarea principală. Din toate vizitele pe care le-am făcut în ultima perioadă, în satele și orașele mai mici ale țării, oamenii nu te întreabă despre cursul țării, pentru că cursul este clar. Hai să vâslim împreună în direcția aceea.

Oamenii întreabă despre proiecte concrete. Ce facem cu apeductul, ce facem cu canalizarea, cum trecem reforma administrației, cât vom plăti în taxe și impozite? Antreprenorii se interesează cât vor costa resursele energetice. Lucrurile astea toate, în cumul, cumva semnalează direcția guvernării. Deci, guvernarea trebuie să fie mai vigilentă în cazul în care își dorește să-și păstreze puterea. Dacă nu, celelalte partide politice au tot dreptul, în științele politice, să lupte să-și revendice această putere, având soluții poate mai bune decât le are, de exemplu, actuala guvernare.

Cu alte cuvinte, integrarea europeană reală este pe bază de acțiuni implementate la nivel local, pe care oamenii le văd. Și lucrurile astea se întâmplă. Chiar zilele trecute am vizitat mai multe proiecte sprijinite din fonduri europene. Și asta înseamnă modernizarea serviciilor locale, asta înseamnă susținerea antreprenorilor. Eu aș vrea să insist pe acest obiectiv.

Din punctul meu de vedere, cea mai bună investiție a banilor europeni este susținerea antreprenoriatului mic și mijlociu. Fiecare afacere mică sau mijlocie angajează pe cineva. Astea sunt taxe, astea sunt salarii plătite, astea sunt oportunități pentru moldoveni.

Care este cel mai mare mit economic legat de aderarea Moldovei la UE și cum ar trebui comunicat acesta antreprenorilor locali, în special celor mici, care se tem de concurența europeană?

În primul rând, trebuie să le dai voie oamenilor să muncească, fără să îi încorseteze niște reguli birocratice, verificări și controale. Aici, cumva, noul Guvern condus de Vasile Tofan și-a pus priorități corecte, din punctul meu de vedere. Vom vedea dacă va reuși să le implementeze.

Antreprenorii nu cer ajutor de la stat, în mare parte. Dacă observăm atent, oamenii nu zic că au nevoie de bani să-și facă afaceri. Oamenii vor să aibă predictibilitate, claritate, vor să știe cât trebuie să plătească, vor să cunoască cum pot să-și utilizeze investițiile în așa mod încât să nu fie taxați suplimentar în aceste condiții.

Deci, cu alte cuvinte, statul ar trebui să aibă o implicare, din punctul meu de vedere, la nivelul creării de condiții. Și orientarea de fonduri, și aici întoarcem la miturile economice.

Mitul economic, din punctul meu de vedere, cel mai periculos, care este acum puternic introdus în societatea noastră, este că acești bani, împrumuturile pe care le luăm în condiții deosebit de preferențiale, dar și banii europeni, ca și cum nu ar ajunge la destinație sau că împovărează Republica Moldova. Și eu, când discut despre afacerile statului, încerc prin comparație să le analizez ca într-o familie.

Deci, sunt sute de mii de moldoveni care se împrumută pentru a-și îmbunătăți condițiile de viață. Cineva, pentru a crea o nouă afacere. Deci, sunt bani necesari și, atunci când te împrumuți, tu știi care este puterea ta de a întoarce acești bani.

Inclusiv și în cazul statului. Statul Republica Moldova nu se împrumută doar de ochi frumoși sau pentru o guvernare care are o anumită culoare sau o denumire. Statul Republica Moldova se împrumută pentru că sunt niște condiții financiare care sunt monitorizate de către Fondul Monetar Internațional, de către Uniunea Europeană.

Acum, utilizarea acestor fonduri, deci direcționarea lor, logica și a guvernărilor precedente, și a guvernărilor actuale, este pe proiecte concrete. De exemplu, construcție de spital, construcție de drum, lucruri care generează în sine venituri suplimentare. Un al doilea mit pe care îl văd este nerealizarea până la capăt a potențialului economic intern.

Oamenii din Republica Moldova au bani pe care ar putea să-i investească în turism, în investiții locale, în oportunități legate de companii care sunt create. Respectiv, încurajarea acestui fapt, prezentarea acestor oportunități în spațiul public, pentru că în Moldova așa se învață, unii de la alții: te uiți în ograda vecinului, dacă are el o capră de culoarea maro, vrei și tu să-ți cumperi una. Cu alte cuvinte, trebuie să dinamizăm această comunicare și prezentarea bunelor practici.

Și sprijinul, o spun pe șleau, sprijinul necondiționat, puternic, ferm al mediului antreprenorial, pentru că antreprenorii creează, generează pe fundal de gestionare eficientă a patrimoniului statului, care este și ea o atribuție a Guvernului.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Să vorbim un pic și despre dezinformare. Care sunt cele mai periculoase noi narative anti-UE promovate în Republica Moldova în ultima perioadă și prin ce se deosebesc ele de lozincile din anii trecuți?

Probabil aș spune că a fost schimbată optica prin care sau instrumentarul prin care acționează Kremlinul în Republica Moldova. În primul rând, vreau să explic ce face Moscova și ce va continua să facă. Federația Rusă va ținti în continuare încrederea. Încrederea între noi, încrederea între oameni, între diferite grupuri sociale, încrederea minorităților în majoritate și multe alte aspecte din viața noastră socială, care sunt reale, care există. Subiectul lingvistic, subiectul istoric, care sunt vechile narațiuni pe care le cunoaștem și pe care le exploatează enorm de mult.

În viitoarea perioadă, și asta se vede deja, se va ataca foarte mult dimensiunea de siguranță și securitate, percepția asta de siguranță și securitate. Chiar în momentul în care facem această discuție, zilele trecute, o dronă, într-un mod țintit, a parcurs teritoriul Ucrainei, a ajuns în Republica Moldova, a trecut în România, o țară membră NATO, s-a întors pe teritoriul Republicii Moldova și a explodat într-o localitate din țara noastră.

Desigur că nu în interiorul localității, dar în exterior. Una dintre cele mai puternice explozii care s-au întâmplat. Deci, ce vrea să obțină Moscova este teroare și frică.

Poate am să exagerez, dar am să o spun, pentru că cred că este important. O comparație istorică. În perioada deportărilor, în perioada ocupației sovietice, era o tactică folosită – când trenurile erau lansate noaptea, ca să facă zgomot, să creeze senzația asta de frică la săteni, că uite, este o putere sovietică și ea, într-un fel, va deregla lucrurile. Eu cred că Moscova utilizează instrumentarul războiului modern pentru a face exact acest lucru, pentru a transmite sentimentul de frică.

În cazul de față, moldovenii trebuie să fie conștienți. Atâta timp cât Ucraina rezistă pe front, atâta timp cât nu există un pericol militar eminent pentru Republica Moldova, noi suntem în siguranță. La capitolul drone trebuie să punem, să băgăm în cap la toată lumea să nu vă apropiați de aceste dispozitive. Dacă se întâmplă să ajungă în localitate, noua realitate a războiului, semnalați autorităților. Nu luăm în derâdere, nu facem glume pe seama asta, că s-ar putea, prin această conștiință generală de către întreg poporul, să salvăm viața cuiva care nu va exploda în proximitatea acestei drone. E un lucru care ține de viața și siguranța oamenilor.

Și al doilea aspect pe care îl văd în spațiul public, tot mai intens rostogolit, este dimensiunea, iarăși, prezentării într-o perspectivă urâtă a Vestului colectiv, o narațiune veche, de altfel, dar care revine din nou în instrumentarul rusesc și inclusiv prin prezentarea acelor exemple din viața politică a țărilor occidentale, de exemplu alegerile în Germania, câștigate de un partid extremist, care rapid sunt preluate și de politicieni locali.

Pentru mine a fost un paradox când victoria, într-un land mic federal din Germania, a unui partid de extremă dreaptă, subliniez cu două linii, era comentată de o reprezentantă a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, care este o altă formațiune politică.

E incredibil! Deci, comuniștii moldoveni comentează în susținere o victorie a extremei drepte, care cumva este contrară viziunii acestei formațiuni. Dar semnifică faptul că oamenii nu se informează, oamenii nu citesc. Dar surpriza pentru Moscova este că moldovenii sunt deștepți, sunt pricepuți și, respectiv, vor avea grijă să recunoască aceste patternuri și aceste lucruri.

Alte aspecte de dezinformare legate de Uniunea Europeană sunt, deci, țintirea liderilor europeni. Deci, prezentarea lor ca fiind oameni care sunt îndepărtați de nevoile europenilor la nivel local. Vorbim aici despre țintirea instituțiilor europene. Și am văzut fix același lucru instrumentat în campaniile politice din țările membre. De exemplu, Ungaria, unde era prezentată într-un mod negativ președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen sau alte cazuri de acest gen.

De ce continuă anumite segmente ale populației din Moldova să fie extrem de receptive la propaganda pro-rusă sau la știrile false despre Uniunea Europeană, în ciuda faptului că sprijinul financiar major vine din Occident?

Este evident că trebuie să tratăm acest subiect cu iubire și înțelegere. Noi nu putem spune că oamenii care cred diferit nu au dreptate sau, probabil, nu au argumentele lor. Haideți să le auzim. Haideți să mergem mai mult. Haideți să vorbim mai mult cu acești oameni. Haideți să le explicăm. Poate trebuie să simplificăm unele mesaje. Poate este nevoie ca partidele politice de la Chișinău să facă un efort intelectual și de prezență în regiunile care sunt vizate de aceste elemente de necunoaștere și dezinformare.

Poate este nevoie să lucrăm în programul educațional al țării noastre, la programe de coeziune, în care să avem obligatoriu în programul școlar vizite din nord în sud și invers, ca schimb cultural și educațional. Este foarte greu să urăști o persoană sau să nu înțelegi o persoană pe care o cunoști. Foarte greu este să faci acest lucru. Când cunoști pe cineva, gata. Nu poți să tratezi în același mod. Noi suntem o țară.

Suntem Republica Moldova și, în sudul țării, în autonomia găgăuză, la care probabil vă referiți, în Taraclia, locuiesc tot cetățenii noștri și ei merită toată atenția noastră în explicare, dar prin iubire și prin înțelegere. Nimeni nu a apreciat când i se spune că nu înțelege sau când dai voie să-ți explici mai deștept.

Lucrul ăsta nu funcționează așa. Trebuie să explicăm, să avem contacte, să avem relații la nivel de antreprenori, la nivel de oameni de cultură. Iată, chiar acum este Reuniunea Teatrelor Românești din Republica Moldova și România.

Dar noi avem teatru la Ceadâr-Lunga, la Bălți, la Cahul, la Chișinău, la Tiraspol. De ce să nu facem și în interiorul țării o reuniune a teatrelor și să arătăm dimensiunea asta de cultură? Că ura și neînțelegerea apar atunci când nu cunoști acest lucru.

Și noi trebuie să construim cât mai multă înțelegere între oameni, cât mai mult respect. Să ne respectăm reciproc. Inclusiv cultura respectului pe rețelele de socializare. În viața de zi cu zi, în tot ce înseamnă interacțiunea profesională. Doar asta văd ca o soluție la acest subiect. A convinge oamenii este o mare artă. Și pentru asta trebuie să faci și o infrastructură care să faciliteze acest dialog. De la facere din nimic nu se întâmplă înțelegere.

Și pe final, Cât de eficientă este reacția autorităților de la Chișinău în fața atacurilor hibride și a tentativelor de manipulare a alegerilor/proceselor democratice? Și, unde se situează granița fină dintre combaterea eficientă a dezinformării nocive și protejarea libertății de exprimare, pentru a nu cădea în capcana cenzurii?

Bine, am să fiu subiectiv. Eu nu văd aceasta ca pe o responsabilitate a autorităților. Unele instituții au atribuții. De exemplu, Ministerul Culturii trebuie să promoveze programe în domeniul culturii. Centrul pentru Combaterea Dezinformării și Comunicare strategică trebuie să vină cu narațiuni care să unească societatea.

Apropo, aici evoluția absolut fericită este că acest centru a început să comunice intens, să ofere perspective, să fie prezent în spațiul public. Și eu tare sper că noua conducere a acestui centru, reprezentată de o profesionistă desăvârșită în domeniu, Liliana Vițu, va putea să vină cu un program amplu în această toamnă, în care să ne arate, în indicele de reziliență pe care a început Ana Revenco să-l constituie. Acele narațiuni care există la noi în societate, public trebuie de pus în față, ca oamenii să vadă. Pentru că, până la urmă, fiecare instituție a statului produce nimic altceva decât informații și politici care ne guvernează viața.

Eu văd un rol important la societatea civilă. Eu lucrez la Institutul pentru Politici și Reforme Europene, monitorizăm domeniul justiției îndeaproape, politicile de europenizare, facem misiuni de advocacy în străinătate pentru a promova obiectivul de aderare la UE. Deci, fiecare ar trebui să se întrebe ce poate să facă pentru ca să contribuie la o țară unită și o țară europeană.

Am fost de Ziua Independenței, împreună cu Liliana Busuioc de la Alianța Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mihail Peikov de la Asociația Minorităților Etnice, împreună cu colegii de la Soros Moldova, la o misiune de advocacy la Paris. Știți ce am văzut acolo? Am văzut zeci de moldoveni din diaspora care, la fel, s-au întrebat:

Cum putem noi să ne implicăm? Cum putem noi să ajutăm? Moldova are un potențial colosal în interiorul țării și în exteriorul acesteia.

Ce trebuie să facem acum este să utilizăm acest potențial dincolo de discursul politic, social, deci un dialog care să unească oamenii în jurul acestor obiective. Care este ideea? Să explicăm la toți că toți vor avea de câștigat.

Prosperitatea. Pentru că în momentul în care tu ajungi la un nivel economic, crește nivelul tău de prosperitate, nu mai vorbim de prețuri și alte chestiuni.

Mulțumesc pentru această discuție.

Mulțumesc și eu pentru invitație.

Irina Boțu, IPN

Disclaimer: Acest material este realizat de Agenția de Presă IPN. Proiectul – Europa Aproape: Informare, dialog și cooperare – este finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.

#Daniel Voda #expert #Moldova #UE