Articolul 4 din Tratatul NATO prevede că un stat membru poate cere consultări atunci când consideră că independența, integritatea teritorială sau securitatea sa sunt amenințate. Articolul 5 stabilește principiul conform căruia un atac armat împotriva unui stat membru este considerat un atac împotriva tuturor. Acesta a fost invocat o singură dată în istorie, după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite.

Acum trei ani, după ce, în satul polonez Przewodów, aflat la șapte kilometri de granița cu Ucraina, o rachetă venită din est a lovit un tractor și a ucis doi cetățeni polonezi, observatorii din întreaga lume au discutat ore în șir despre posibilitatea izbucnirii unui război între NATO și Rusia. Meduza a scris că, inițial, printr-un reprezentant anonim al Pentagonului, NATO a anunțat că racheta care a ajuns în Polonia, stat membru al alianței, provenea dintr-o salvă cu care armata rusă a atacat infrastructura energetică a Ucrainei. După câteva ore s-a aflat, însă, că racheta fusese lansată de un sistem ucrainean de apărare antiaeriană S-300, deși Kievul continuă să nege acest lucru.

Discuția despre posibila escaladare a conflictului dintre NATO și Rusia s-a reluat după recentele drone rusești care au încălcat spațiul aerian al Poloniei în noaptea de 10 septembrie 2025, o parte fiind doborâte de armata poloneză, cel puțin una reușind să provoace pagube materiale. Polonia a cerut activarea articolului 4 din NATO.

Ce proceduri ar trebui să declanșeze NATO în cazul unui atac, intenționat sau accidental asupra teritoriului alianței? Procedurile principale sunt două. Varianta mai blândă de reacție este prevăzută în articolul 4 al Tratatului Nord-Atlantic. Varianta mai dură se află în articolul 5.

Conform articolului 4, orice stat NATO care consideră că există o amenințare reală la adresa independenței, integrității teritoriale sau chiar a securității sale are dreptul să convoace consultări ale întregului bloc. Ce decizii pot fi luate în urma acestor consultări nu este specificat în articol, ceea ce înseamnă că ele pot fi diverse.

„Părțile semnatare se vor consulta întotdeauna între ele atunci când, în opinia uneia dintre ele, integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre părți este amenințată.”

Statele membre ale alianței au apelat destul de rar la acest articol. Polonia a apelat la articolul 4 în 2014, ca răspuns la începutul ocupării Crimeei, iar la scurt timp după aceea, alianța a întrerupt contactele militare și civile cu Rusia. În 2022, după invazia pe scară largă a Ucrainei de către armata rusă, consultările au fost convocate la cererea țărilor baltice.

NATO poate lua decizii similare și fără a activa articolul 4, dar convocarea formală a statelor membre pentru consultări subliniază preocuparea inițiatorului față de amenințările la adresa securității sale.

Articolul 5, varianta mai dură, este fundamentat pe principiul că un atac împotriva unui membru al alianței echivalează cu un atac împotriva tuturor. Acest principiu stă la baza securității colective a NATO, însă este adesea perceput eronat ca o obligație ca toate statele să intre în război în cazul unei agresiuni împotriva unui membru. În realitate, statele trebuie să ajute, dar articolul 5 nu presupune neapărat implicarea directă în ostilități. Fiecare țară decide ce tip de sprijin acordă victimei agresiunii — „inclusiv prin utilizarea forței armate”, dar și prin alte metode.

„Părțile convin că un atac armat asupra uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, convin că, în cazul în care un asemenea atac armat are loc, fiecare dintre ele, exercitând dreptul la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut de articolul 51 al Cartei ONU, va ajuta partea atacată prin acțiunea imediată pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității regiunii nord-atlantice.”

La sfârșitul anilor 1940, când a fost elaborat Tratatul Nord-Atlantic, țările europene doreau garanții necondiționate de sprijin militar direct, dar SUA s-au opus asumării unor asemenea obligații. Liderii americani și britanici de atunci au refuzat și extinderea articolului 4 pentru a include „amenințările indirecte”.

Articolul 5 are și limitări geografice. El se aplică doar Europei, Atlanticului de Nord (până la Tropicul Racului, adică în zona nordică a Mexicului, sudul Algeriei, Egiptului și țărmului sudic al Chinei), precum și posesiunilor de pe insule situate tot la nord de tropicul Racului. Din acest motiv, atacul Argentinei asupra Insulelor Falkland, deținute de Marea Britanie, în 1982, nu obliga formal NATO să sprijine Londra, deși unele state membre au ales să o facă. Aceste limitări geografice nu se aplică însă unui potențial conflict cu Rusia în Europa.

Articolul 5 a fost activat o singură dată — după atacurile teroriste asupra World Trade Center și Pentagonului, pe 11 septembrie 2001. Acest lucru s-a întâmplat a doua zi, la cererea victimei atacului, Statele Unite. Chiar și atunci, Consiliul NATO s-a limitat la a conveni că va adopta măsuri de apărare colectivă doar dacă se confirmă că atacul a fost organizat din afara SUA. După ce această dovadă a fost obținută (formal, la 4 octombrie 2001), NATO a elaborat o listă de măsuri de „protecție colectivă” (operațiunea Eagle Assist). Membrii alianței au trimis avioane de recunoaștere pentru protejarea SUA, au promis consolidarea apărării obiectivelor americane de pe teritoriul lor și au desfășurat forțe navale comune în Mediterană.

Totuși, războiul de lungă durată împotriva terorismului, cu invazia NATO și a aliaților săi în Afganistan pentru a elimina liderii „Al-Qaida”, a fost început fără utilizarea formală a mecanismelor Tratatului Nord-Atlantic.

Prudența cu care NATO tratează aplicarea articolului 5 este ilustrată și de alte situații: în timpul războiului Algeriei pentru independență față de Franța, alianța nu a oferit sprijin trupelor franceze, neidentificând un agresor extern. De asemenea, NATO nu a intervenit nici în conflictul dintre Turcia și Grecia, care a degenerat în confruntări armate în Cipru în 1974.

Jurnaliștii de la New York Times au scris că, înainte de a activa articolul 5, o țară NATO trebuie să ceară consultări conform articolului 4, ca prim pas. Însă Tratatul Nord-Atlantic nu prevede acest lucru. În singurul caz în care articolul 5 a fost activat, SUA au cerut direct sprijinul prevăzut în acest articol. Așadar, consultările cerute prin articolul 4 nu presupun în mod automat activarea articolului 5. Mai degrabă, ele arată că statul solicitant are în vedere o implicare limitată a alianței în conflict.

Faptul că tratatul nu delimitează clar situațiile în care trebuie aplicat articolul 4 sau articolul 5 este de multă vreme o preocupare pentru experți. După 2014, s-a propus stabilirea explicită a faptului că orice agresiune împotriva unui stat european, chiar dacă nu este membru NATO, trebuie considerată o amenințare pentru alianță și ar trebui să îi ofere acesteia temeiul de a oferi asistență militară victimei.

Chiar dacă NATO nu consideră recenta pătrundere a dronelor rusești în spațiul aerian al Poloniei drept un „atac” în sensul Articolului 5, Articolul 5 își păstrează importanța majoră prin simpla sa existență: toți cei care iau în calcul să atace o țară membră NATO trebuie să aibă în vedere riscul unui posibil răspuns colectiv al alianței.

„Apărarea noastră antiaeriană a fost activată și a asigurat cu succes protecția teritoriului NATO, așa cum este proiectată să facă. Comandantul Suprem Aliat va continua să gestioneze activ postura noastră de descurajare și apărare de-a lungul întregii flanc estice. Aliații sunt hotărâți să apere fiecare centimetru de teritoriu aliat. Vom monitoriza îndeaproape situația de-a lungul flancului nostru estic, cu apărările noastre antiaeriene permanent pregătite. Acest lucru nu face decât să sublinieze importanța NATO și direcția convenită de Aliați la Summitul nostru de la Haga, de la începutul acestui an. Trebuie să investim mai mult în apărarea noastră, să creștem producția de echipamente militare pentru a dispune de ceea ce este necesar pentru descurajare și apărare”, a subliniat actualul secretar general al NATO, Mark Rutte.