În toamna lui 1989 am intrat în clasa întâi scriind cu litere chirilice. Câteva zile mai târziu scriam românește, cu alfabet latin. Țin minte bucuria învățătoarei, care ne spunea ce noroc mare avem noi că vom învăța în limba noastră și cu literele noastre.

Nu a fost un noroc. S-a întâmplat fiindcă pe 27 august 1989 sute de mii de oameni au venit la Chișinău, mulți pe jos, și au cerut. Limba. Alfabetul. Tricolorul. Suveranitatea. Dreptul de a ne hotărî soarta acasă. Nu eram încă liberi în totalitate. Dar temelia era deja pusă.

Iar exact doi ani mai târziu, la aceeași Mare Adunare Națională, a fost proclamată Declarația de Independență, prin care nu doar ne-am rupt de ocupația sovietică, ci am și deschis drumul revenirii acasă, în marea familie europeană.

Drumul înapoi a fost mai lung decât cel al altor țări care s-au eliberat în aceiași ani. Cred că fiecare își are clipa lui în care a crezut că, gata, nu mai ajungem și că oamenii care ne-au adus înapoi limba, tricolorul și speranța au făcut-o în zadar. Dar știm că nu au făcut-o în zadar. Drumul acesta nu are scurtături. Și știm foarte bine că ce nu ne doboară ne face mai puternici.

Astăzi mergem mai hotărât ca oricând pe calea aleasă de părinții noștri și confirmată acum de noi, cu mâna noastră, atunci când am scris în Constituția țării că locul nostru este în Uniunea Europeană. Țara se schimbă. Greu, în pofida presiunilor și greutăților pe care le înfruntăm, dar se schimbă, împreună cu toată Europa.

Până în 2030 trebuie să fim pregătiți. Fiecare la locul lui, prin muncă, unitate, curaj și determinare, dar mai ales prin încrederea că împreună reușim, dărâmând zidurile dintre noi și construind poduri. Este singurul mod în care am reușit vreodată ceva.

Îmi doresc ca până la aniversarea celor 40 de ani de Independență, când fiica mea, Alice, va merge la liceu, să o sărbătorim într-o Republică Moldova membră cu drepturi depline a Uniunii Europene. Și să spunem atunci, sus și tare, că am dus până la capăt năzuința și spiritul Declarației de Independență.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM

Articolul Editorial de Iulian Groza: Independența noastră are o singură adresă apare prima dată în Realitatea.md.

De ce? De-atâta! Pentru că are fix aceiași încărcătură de moft și de incompetență puse la un loc.

În mod firesc și tradițional, la evenimente de importanță națională, Televiziunea Publică Moldova 1 (Compania Teleradio Moldova) a fost desemnată să asigure filmarea pentru transmisiunea în direct a evenimentelor de aniversare a 35 de ani de Independență ale Republicii Moldova, cu obligația să ofere acces la preluarea transmisiunii pentru toate televiziunile care doresc. Este absolut normal, pentru ca să nu se înghesuie prea multe televiziuni pe metru pătrat și să nu se încurce unii pe alții. Să arate frumos, estetic și calitativ. Așa se întâmpla la toate evenimentele majore naționale cu acces limitat – Ziua Independenței, Summitul EPC, etc.

În toți 35 de ani de independență, indiferent de coloratura politică și preferințe editoriale, toate televiziunile preluau acest semnal tehnic curat, fără sigla televiziunii Moldova 1, dar cu obligația legală de a indica pe ecran – sursa M1 sau preluare M1. Dorința editorială a mass media de a prelua și difuza evenimentele de importanță națională e simplă – motivația de a oferi întregului public acest conținut, care este parte a apartenenței noastre naționale, a mândriei că avem patrie și că muncim zilnic să o facem mai bună.

Anul acesta, Moldova 1 a decis că trebuie să marcheze toate televiziunile cu sigla M1 și a cerut tuturor doritorilor de a fi parte la aniversare să-și mute siglele, așa ca sigla M1 să fie pe toate ecranele televizoarelor din țară. Așa ceva nu se întâmplă nicăieri în lume. Nici în România, nici în UE, nicăieri. Nicăieri în lume prestatorul public nu monopolizează și nu-și atribuie exclusivitatea unui eveniment național. Pentru că e al tuturor, al nostru, la fel ca și Republica Moldova, la fel ca și Moldova 1. Dar, desigur, asta nu înseamnă că noi nu putem fi primii…

Desigur că unii telespectatori au sesizat o chestie ciudată, fără să o considere a fi ceva grav care să îi deranjeze prea mult. Cât ține de televiziunile care au preluat și difuzat parada militară și concertul aniversar, această abordare este un act de înjosire, o acțiune lipsită de profesionalism și colegialitate. O acțiune care i-a pus iarăși în situația de a-și călca pe egoul și inteligența profesională, de a renunța la propria imagine, și a pune mai presus interesul național. Pentru că doar așa se poate de această dată.

E grav?! Nu. Desigur că în raport cu problemele globale ale universului și crizele din Moldova – este infim, e nimic. Dar care e problema? Nicio problemă! Dar, inclusiv această situație arată tendințe ale caracterului nostru de a face mici răutăți, de a ne bucura de problemele altora, de a fi un pic șoareci, de a ne impune autoritatea unde nu e nevoie și de a ne declina responsabilitatea unde nu știm dar vrem să rămânem prieteni, de a ne diviza chiar și atunci când ”Independența ne unește”.

Toate problemele încep de la lucruri mici, de la neatenție, de la mici trădări și cedări, de la faptul că ne trezim obosiți și nu vrem să ne implicăm, nu dorim să învățăm, să ne profesionalizăm, să ne raportăm la legi, reguli, morală și etică. Din contra, în fiecare zi vrem să arătăm că suntem mai puternici decât alții, să ne demonstrăm autoritatea – că noi decidem așa cum vrem. Îi invidiez pe fizicieni, care în toată activitatea lor se bazează pe ceva de neschimbat – legile fizicii.

Cu toate acestea – Ne bucurăm în ciuda lor…, că Republica Moldova a împlinit 35 de ani, este patria noastră deosebită și are un popor frumos.

La mulți ani Republica Moldova!

Viva Moldova!!!

Articolul Viva Moldova! La 35 de ani de independență, televiziunile din Moldova s-au transformat în M1 apare prima dată în Realitatea.md.

Economistul Veaceslav Ioniță propune un sistem de taxare a parcărilor în Chișinău, argumentând că spațiul public ocupat de mașini trebuie plătit de cei care îl folosesc, nu subvenționat din bugetul tuturor locuitorilor, inclusiv al celor fără automobil. Potrivit lui Ioniță, sute de străzi din capitală au devenit parcări improvizate, iar municipalitatea amenajează din bani publici locuri de parcare folosite ulterior gratuit, „primul venit, primul servit”:

Cum rezolvăm problema parcărilor și aducem bani în bugetul ChișinăuluiÎn Chișinău, numărul automobilelor crește într-un ritm accelerat. Astăzi, mașinile parcate ocupă deja o parte considerabilă din suprafața străzilor — practic, spațiul public a fost transformat într-o imensă parcare gratuită.

Sute de străzi au devenit parcări improvizate. Pe unele artere cu trei benzi, doar una mai este folosită pentru circulație, iar celelalte două sunt ocupate permanent de automobile.

În același timp, municipalitatea amenajează din bani publici mii de locuri de parcare, care apoi sunt folosite gratuit, după principiul „primul venit, primul servit”.

Consider că această situație este incorectă și chiar imorală. De ce banii tuturor locuitorilor — inclusiv ai pensionarilor, ai celor cu venituri modeste și ai oamenilor care nici măcar nu dețin automobil — trebuie să finanțeze parcările gratuite ale proprietarilor de mașini?

Spațiul public are valoare. Cine îl utilizează în interes personal trebuie să plătească pentru aceasta.

Soluția este relativ simplă:

• • locurile de parcare rezidențiale să fie oferite prin contract de închiriere, pe termen mai lung;
  • parcările din zonele centrale și comerciale să fie taxate pe oră;
  • locurile foarte solicitate să fie atribuite transparent, inclusiv prin licitație;
  • riveranii să poată cumpăra abonamente lunare sau anuale, fără ca acestea să le garanteze automat dreptul asupra unui anumit loc;
  • parcarea ilegală să fie sancționată efectiv, nu doar interzisă pe hârtie;
  • banii încasați să fie investiți în repararea străzilor, trotuare, transport public și construirea unor parcări moderne.

La Iași există inclusiv locuri de parcare atribuite prin contract, fiecare având număr și utilizator stabilit. Fotografia este un exemplu concret. Nu trebuie să inventăm roata — nici măcar pe cea de rezervă. Trebuie doar să aplicăm reguli care funcționează deja în alte orașe. Parcarea nu este un drept gratuit asupra proprietății publice. Este un serviciu municipal și trebuie administrată ca atare.

Astfel rezolvăm simultan trei probleme: eliberăm străzile, disciplinăm parcarea și aducem venituri importante în bugetul Chișinăului.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Cum aducem bani în bugetul Chișinăului? Veaceslav Ioniță propune taxarea parcărilor apare prima dată în Realitatea.md.

Anii Renașterii Naționale au fost pentru Igor Șarov, doctor, profesor universitar și prorector al Universității de Stat din Moldova, o perioadă de formare intelectuală și civică, în care universitatea a devenit un spațiu al libertății și al redescoperirii identității, scrie Moldpres.

Student la Facultatea de Istorie, Igor Șarov a fost membru al cenaclului „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, unde, alături de colegi, promova dreptul la adevăr istoric, limba română, grafia latină și apropierea de spațiul cultural românesc.

Peste ani, Igor Șarov își amintește de profesorii care i-au insuflat curajul de a privi istoria fără falsificări și de atmosfera din Piața Marii Adunări Naționale, devenită o adevărată agora a societății.

Igor Șarov este unul dintre autorii manualelor de Istorie a Românilor din care au învățat elevii din Republica Moldova în primii ani de după independență. În anii 2020-2026 a fost rector al Universității de Stat din Moldova, perioadă în care instituția a valorificat cooperarea cu România pentru dezvoltarea și modernizarea procesului educațional.

Astăzi, privind retrospectiv la anii Renașterii Naționale, istoricul formulează și câteva viziuni despre responsabilitatea generațiilor de după Independență, rolul educației și al memoriei istorice, despre direcția în care trebuie să se îndrepte Republica Moldova.

Pentru generația care a trăit anii 1988–1991 nu din manuale, ci în piețe, în aule, în redacții, în școli și pe străzile Chișinăului, Independența Republicii Moldova nu a fost o simplă formulă juridică. A fost culminarea unei treziri. A fost ieșirea dintr-o lungă tăcere impusă, recuperarea unui adevăr despre limbă, memorie, identitate și apartenență.

La sfârșitul anilor ’80, nu ceream privilegii. Ceream normalitate: dreptul de a ne numi limba română, dreptul de a scrie cu alfabet latin, dreptul de a ne cunoaște istoria și de a ne regăsi în spațiul cultural românesc și european din care fuseserăm smulși. Marea Adunare Națională din 27 august 1989 și revenirea la grafia latină au exprimat această voință colectivă. Pentru mulți dintre noi, aceste revendicări nu reprezentau un capăt de drum. Ele erau începutul revenirii la firesc.

Anii unei treziri: 1988-1991

Între 1988 și 1991 am traversat, într-un timp istoric foarte scurt, etape pe care alte popoare le-au parcurs în decenii. Am trecut de la frică la rostire publică, de la limba marginalizată la alfabetul latin, de la o istorie falsificată la nevoia imperioasă de adevăr, de la obediența față de centrul imperial la afirmarea suveranității. Pentru mine, această trezire a avut și o dimensiune profund universitară. În 1988, la Facultatea de Istorie, a fost împreună cu colegii membri ai cenaclului „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, un spațiu al ideilor libere, al recuperării memoriei istorice și al afirmării identității românești. Prin discuțiile, lecturile și inițiativele noastre promovam dreptul la adevăr istoric, la limba română, la grafia latină și la reintegrarea firească în spațiul cultural românesc. Activitatea noastră se desfășura în paralel cu efervescența Cenaclului „Alexei Mateevici”, una dintre inițiativele civice importante ale mișcării de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80.

În această formare a noastră, rolul dascălilor a fost esențial. Profesorul Alexandru Moșanu, decan al Facultății de Istorie în acei ani decisivi și viitor președinte al Parlamentului Republicii Moldova, ne-a oferit nu doar rigoare profesională, ci și curajul de a privi istoria fără falsificări și de a o asuma ca responsabilitate civică. Alături de el, profesorii Gheorghe Palade, Pavel Parasca, Anatol Petrencu au contribuit decisiv la formarea noastră ca istorici și cetățeni. Prin exigență intelectuală, spirit critic, devotament față de adevărul istoric și capacitatea de a cultiva dialogul, acești profesori ne-au arătat că istoria nu este o disciplină inertă, ci o formă de responsabilitate față de societate. Pentru noi, studenții de atunci, ei au fost mai mult decât profesori: au fost repere de verticalitate, care ne-au învățat că a spune adevărul despre trecut nu este un gest de provocare, ci o datorie; că identitatea se apără prin cunoaștere; și că universitatea trebuie să rămână un spațiu al libertății intelectuale, al demnității și al serviciului public.

Piața Marii Adunări Naționale a devenit o agora. Acolo s-a născut conștiința că oamenii pot fi împreună nu numai pentru a protesta, ci și pentru a formula un proiect de țară. Acolo am înțeles că identitatea nu este un exercițiu de nostalgie, ci condiția libertății. Un popor care nu-și poate numi corect limba, care nu-și poate citi istoria în propria cheie culturală și care nu-și poate spune adevărul despre trecut rămâne vulnerabil în fața oricărei forme de dominație.

Declarația de Suveranitate din 23 iunie 1990 și Declarația de Independență din 27 august 1991 au fost acte de recuperare istorică. Independența a fost proclamarea dreptului nostru de a ne decide singuri destinul, după decenii de regim sovietic și de deformare a memoriei naționale.

Membriir Cenaclului „Bogdan Petriceicu Hașdeu”:  Valeriu Mutruc, Angela Mutruc, Liliana Nicolaescu Onofrei, Fidel Galaicu, Ina Turtureanu, Ion Munteanu, Marina Bejenaru (Dumbrava), Ludmila Rotaru, Elena Ghetmanenco, Luiza Vulpe, Dorian Berdos, Rodica Naniu (Ursu), Liuba Barsan, Eugen Ursu, Elena Danilevici (Negru), Valeriu Banaru, Vasile Dumbrava, Ștefan Costinean, Galina Cutic. 15 ianuarie, 1988, Casa de Cultura a universității.

Independența ca prim pas

Pentru o parte importantă a generației noastre, Independența a fost înțeleasă ca o etapă. Nu ca o ruptură de România, ci ca o ieșire din imperiu și o apropiere firească de spațiul românesc. Republica Moldova sovietică era un caz aparte: majoritatea populației era legată etnic, lingvistic și cultural de un stat național, România. Această realitate nu putea fi anulată prin granițe trasate de regimuri totalitare, prin propagandă sau prin decenii de deznaționalizare.

În 1991 am privit Independența ca pe primul pas spre reîntregire. Era o perspectivă născută nu din ură, revanșă sau refuzul pluralității noastre sociale, ci din convingerea că normalitatea istorică înseamnă revenirea la unitatea noastră culturală și națională.

Am fost, probabil, maximaliști. Și am fost, fără îndoială, naivi. Aveam așteptări mari. Ne era greu să ne imaginăm că alegerile pot fi trucate, că oameni în care credeam pot trăda, că interesul personal poate învinge interesul național și că o parte atât de mare a societății poate rămâne captivă ignoranței, manipulării și nostalgiei imperiale. Aceste iluzii au fost confruntate brutal cu realitatea tranziției

Au urmat războiul de pe Nistru, fragilitatea instituțiilor, dependențele economice și energetice, corupția, alternanțele politice inconsecvente, emigrarea și folosirea identității ca instrument electoral. Independența nu ne-a oferit automat libertate deplină, prosperitate sau securitate. A trebuit să învățăm că independența nu este un moment festiv, ci o muncă permanentă de construcție instituțională, de educație și de apărare a adevărului.

Adevărul identitar și constituțional

Unul dintre cele mai importante câștiguri de după Independență a fost revenirea, treptată și uneori anevoioasă, la adevărul despre limba noastră. Limba română, consacrată în Declarația de Independență, exprimă continuitatea noastră culturală și apartenența la spațiul românesc. Această clarificare nu este o simplă dispută semantică. Ea este o condiție de asumare a propriei identități și de construcție a unei societăți moderne.

Limba română nu este un obstacol în calea coeziunii sociale. Dimpotrivă, este unul dintre cele mai puternice instrumente prin care putem construi o comunitate politică modernă, capabilă să integreze toate comunitățile care își leagă destinul de Republica Moldova.

Declarația de Independență nu este un text ceremonial. Ea reprezintă un document juridic și politic fundamental, care fixează reperele identitare ale statului nostru. Independența nu poate deveni o justificare pentru amnezie, pentru relativizarea limbii române sau pentru transformarea trecutului sovietic într-o poveste inocentă.

Unde suntem astăzi

Astăzi, Republica Moldova este mai conștientă de sine decât era acum trei decenii. Știm mai bine cine suntem. Vorbim liber despre deportări, foamete, represiune, rusificare, despre caracterul artificial al „moldovenismului” sovietic și despre consecințele ocupației. Generații noi nu mai acceptă cu ușurință falsificarea istoriei.

În același timp, nu trebuie să ne amăgim: suntem încă într-o zonă de vulnerabilitate. Suntem confruntați cu propagandă, dezinformare, nostalgii imperiale, fragilitate instituțională și tentative repetate de a transforma Republica Moldova într-un spațiu fără memorie și fără direcție. Independența autentică presupune capacitatea de a decide liber, fără presiuni externe, dar și maturitatea de a ne asuma propriile greșeli.

Parcursul european al Republicii Moldova este astăzi cea mai realistă expresie a acestei maturizări. El presupune stat de drept, instituții funcționale, educație, meritocrație, securitate și respect pentru demnitatea cetățeanului. Integrarea europeană nu ne cere să renunțăm la identitatea noastră românească; dimpotrivă, ne oferă cadrul în care aceasta poate fi exprimată liber, democratic și fără complexe.

Unirea ca proiect de responsabilitate

Unirea cu România rămâne, pentru mine, nu o lozincă, ci o temă de reflecție istorică și de responsabilitate politică. Ea nu poate fi rezultatul unei emoții de moment și nici al unei confruntări între cetățeni. Dacă va deveni realitate, va trebui să fie expresia unei voințe democratice clare, a unei societăți educate, sigure pe sine și capabile să aleagă liber.

În multe privințe, rezonez cu reflecțiile lui Alexandru Tănase despre Independență, identitate și viitorul Republicii Moldova. Împărtășesc ideea că Declarația de Independență nu este un simplu text comemorativ, ci actul juridic și politic fundamental care fixează adevărul nostru identitar, orientarea europeană și dreptul cetățenilor de a-și decide liber viitorul. Rezonez, de asemenea, cu observația că apropierea de România și eventuala reunificare nu pot fi construite prin retorică sau presiune, ci prin consolidarea Republicii Moldova ca stat funcțional, sigur, democratic și european.

Perspectiva Unirii este legată de necesitatea ca Republica Moldova să-și consolideze existența ca stat, securitatea și capacitatea instituțională. Aceasta nu este o contradicție. Dimpotrivă, un stat funcțional, european și sigur își poate formula viitorul fără teamă și fără dependențe.

A venit timpul ca ideea Unirii să treacă de la declarații la fapte. Dacă dorim o dezbatere serioasă și un proiect credibil, următorul pas logic este crearea unor comisii mixte România–Republica Moldova, cu mandat clar, obiective precise și rezultate prezentate transparent societății.

Aceste comisii nu ar trebui să fie simple structuri simbolice sau tribune pentru retorică politică. Ele ar trebui să analizeze, în mod riguros, condițiile juridice, constituționale, economice, sociale, administrative, educaționale și de securitate ale unei eventuale reunificări. Este nevoie de scenarii realiste, de evaluări profesioniste privind costurile și beneficiile, de identificarea riscurilor și de propuneri concrete pentru diminuarea acestora.

În aceste comisii, mediul universitar trebuie să aibă un rol central, nu decorativ. Economiștii, juriștii, istoricii, sociologii, specialiștii în politici publice, educație, administrație, securitate și integrare europeană pot examina experiențe internaționale comparabile, pot evalua impactul fiecărui scenariu și pot formula soluții fundamentate pe date, cercetare și interes public.

Universitățile din Chișinău, Iași, București, Cluj-Napoca, Timișoara, Suceava și din alte centre academice trebuie să devină spații ale acestei reflecții aplicate. Ele pot organiza proiecte de cercetare comune, conferințe, laboratoare de politici publice și dezbateri deschise, capabile să depășească stereotipurile, temerile și discursul electoral conjunctural.

Numai astfel aspirația Unirii poate fi tradusă într-un plan etapizat, realist și transparent. Un proiect care să fie înțeles de cetățeni, discutat fără tabuuri, evaluat cu onestitate și construit împreună de decidenți politici, universități, experți, mediul economic și societatea civilă.

Educație fără Prut: un program concret

Cred cu fermitate că apropierea dintre cele două maluri ale Prutului trebuie să înceapă, în mod sistematic și ireversibil, prin educație. Compatibilizarea programelor educaționale din Republica Moldova și România nu este o chestiune tehnică secundară, ci un proiect național concret. Ea înseamnă programe de studii armonizate, manuale și resurse didactice elaborate în dialog, recunoașterea firească a rezultatelor învățării, mobilități reale pentru elevi, studenți și cadre didactice, precum și proiecte comune de cercetare și inovare, lucruri care se întamlă deja astazi și pentru ce nu trebuie să ezităm sa spunem de fiecare data – mulțumim România!

Un asemenea program ar putea purta denumirea „Educație fără Prut” și ar avea misiunea de a construi, etapizat, un spațiu educațional românesc comun, compatibil cu standardele europene. Nu ar presupune uniformizare forțată și nici anularea particularităților instituționale, ci apropierea progresivă a curriculei, a standardelor de calitate, a mecanismelor de evaluare și a oportunităților de formare.

Prima etapă ar trebui să vizeze disciplinele care formează conștiința culturală și civică: limba și literatura română, istoria românilor, istoria europeană, educația civică și cultura democratică.

În acest fel, generațiile tinere ar învăța nu doar aceeași limbă și aceeași istorie, ci ar avea acces la experiențe comune de studiu, cercetare și viață civică. Cea mai durabilă punte dintre Chișinău și București nu este una construită numai din declarații politice, ci din școli, universități, biblioteci, laboratoare și comunități de oameni care învață și creează împreună.

Acesta este crezul meu: înainte ca Unirea să devină o realitate politică și juridică, ea trebuie să fie o realitate educațională, culturală și umană. Iar educația are puterea de a pregăti această realitate fără zgomot, fără excludere și fără teamă — prin cunoaștere, competență și solidaritate.

Lecțiile Marii Uniri

De ce am învăța istoria dacă nu am extrage nimic din învățămintele ei? Cum s-ar justifica jertfa străbunilor dacă nu am fi capabili să înțelegem rostul ei? Și de ce rămâne valabil, pentru toate timpurile, adevărul că o națiune se poate afirma deplin numai într-o țară liberă și independentă?

Răspunsurile se regăsesc în lecția Marii Uniri a Românilor din 1918, una dintre cele mai importante lecții ale istoriei noastre naționale. Ea rămâne un model de coeziune națională, socială și politică pentru generațiile de astăzi și pentru cele care vor veni.

Prima lecție este că idealul național nu se negociază. El poate fi amânat de împrejurări istorice neprielnice, poate fi încercat de războaie, ocupații, divizări administrative și politici de deznaționalizare, dar nu poate fi abandonat fără ca o comunitate să-și piardă reperele fundamentale.

A doua lecție este că nimic nu poate sta, în cele din urmă, în fața voinței unui popor exprimată liber și responsabil. Unirea românilor din 1918 a fost expresia liberului consimțământ exprimat de basarabeni, bucovineni, transilvăneni, bănățeni și maramureșeni. Ea nu a fost un act improvizat și nici rezultatul unei simple conjuncturi. A fost împlinirea unei aspirații naționale susținute de memorie, cultură, solidaritate și acțiune politică.

În această operă istorică, intelectualitatea a avut un rol de prim rang. Profesorii, oamenii de cultură, juriștii, preoții, ziariștii și liderii comunitari au educat și au ghidat aspirațiile poporului spre realizarea idealului suprem. Ei au înțeles că un proiect național nu se poate înfăptui fără cultură politică, fără educație și fără instituții capabile să pregătească societatea pentru schimbare.

Spre această idee au mers, plătind jertfa de sânge pe câmpurile Primului Război Mondial, sute de mii de români: formarea Statului Național Unitar Român. Datoria noastră nu este să transformăm această moștenire într-un simplu ritual comemorativ, ci să o înțelegem ca responsabilitate. Istoria nu ne oferă soluții gata făcute, însă ne transmite criterii de judecată: unitatea se construiește prin voință civică, prin sacrificiu, prin solidaritate și prin elite care nu se desprind de societate.

Ca profesor, rețin cu deosebită forță îndemnul elitei ardelene, rămas valabil pentru toate timpurile și toate generațiile: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!” Această frază este una dintre cele mai clare definiții ale responsabilității publice. Ea cere elitei să nu se izoleze în confortul propriilor interese, instituțiilor să nu se îndepărteze de nevoile reale ale cetățenilor, iar intelectualilor să păstreze permanent legătura dintre adevărul istoric și destinul concret al comunității.

În discuția despre viitorul Republicii Moldova, lecția Marii Uniri ne obligă să ne întrebăm dacă suntem pregătiți să construim, cu aceeași seriozitate și răbdare, un proiect care să depășească ciclurile electorale și calculele de moment. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci Unirea trebuie pregătită nu prin gesturi simbolice izolate, ci prin educație, cercetare, dialog public, cooperare instituțională și voință democratică exprimată limpede.

Aula Regina Maria, inaugurată la Universitatea de Stat din Moldova, proiect realizat cu sprijinul Departamentului pentru Relații cu Republica Moldova al Guvernului României. 30 noiembrie 2022.

Independența ca obligație

Ziua Independenței nu trebuie să fie doar o comemorare a entuziasmului din 1991. Este ziua în care trebuie să ne întrebăm ce am făcut cu libertatea dobândită atunci.

Am câștigat dreptul de a ne decide destinul. Dar acest drept trebuie apărat prin școală, cultură, justiție, administrație onestă, presă liberă și solidaritate civică. Trebuie apărat prin respect pentru limba română, prin cunoașterea istoriei și prin refuzul de a negocia adevărul pentru avantaje politice conjuncturale.

Independența nu este opusul unității românești și nici contrariul integrării europene. Dimpotrivă: ea a fost ieșirea din captivitate și posibilitatea de a reveni, prin voință liberă, în familia culturală românească și în comunitatea democratică europeană.

La 27 august, merită să ne amintim nu doar ce am visat în 1988–1991, ci și de ce am avut curajul să visăm. Libertatea nu ne-a fost dăruită. A fost cerută, apărată și afirmată de oameni care au crezut că adevărul istoric poate redeveni temelie pentru viitor.

Igor Șarov,

prorector pentru dezvoltare strategică și parteneriate, Universitatea de Stat din Moldova

Independența Republicii Moldova nu s-a făcut într-o singură zi. A fost rezultatul unui proces început cu ani înainte de o generație care a avut curajul să ceară libertate, să-și apere identitatea și să revendice dreptul de a-și decide propriul destin. „Cronica Independenței” reconstituie această perioadă prin mărturiile oamenilor care au trăit acele timpuri și explicațiile istoricilor. Sunt povești despre oameni, curaj, speranță și despre o societate care a avut puterea să ceară schimbarea.

Articolul Cronica Independenței. Igor Șarov, despre generația care a redescoperit adevărul istoric apare prima dată în Realitatea.md.

Procesul de evaluare externă a procurorilor (vetting), menit să curețe sistemul de justiție din Moldova de cadre compromise, se confruntă cu o situație care ridică semne de întrebare serioase. În acest caz în centrul atenției este procurorul din cadrul Procuraturii Anticorupție, Alexandru Gaina.

În cadrul verificărilor, Comisia Vetting a scos la iveală indicii clare privind lipsa de integritate financiară a procurorului Gaina. Este vorba despre o discrepanță între veniturile sale oficiale și bunăstarea reală, în special — deținerea a două spații locative și a două automobile. După cum arată practica comisiei, astfel de divergențe în declarații devin, de obicei, un temei inechivoc pentru un aviz negativ și excluderea din sistem.

Totuși, în cazul lui Alexandru Gaina, comisia a recurs la un gest fără precedent: în loc să emită o decizie firească de nepromovare a evaluării, procurorul a fost invitat la o audiere repetată. Mai mult, i s-a permis să aducă cu el un martor care, după cum se așteaptă, urmează să confirme legalitatea provenienței mijloacelor financiare ale procurorului. O asemenea indulgență pare a fi o anomalie pe fundalul standardelor riguroase aplicate procurorilor de rând.

De la aspecte financiare la etica profesională

Loialitatea comisiei față de activele financiare ale procurorului trezește și mai multă nedumerire dacă îi analizăm parcursul profesional. Numele lui Alexandru Gaina a figurat de mai multe ori în spațiul public în legătură cu acuzații de presiune nefondată asupra mediului de afaceri.

Recent, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova (CSJ) a pus punctul final într-un dosar de rezonanță, confirmând legalitatea hotărârii Consiliului Superior al Procurorilor (CSP) prin care A. Gaina a fost recunoscut vinovat de încălcări grave la pornirea urmăririi penale împotriva reprezentanților făbricii de vinuri „Dionysos Mereni”. Decizia CSJ a menținut în vigoare sancțiunea disciplinară aplicată procurorului.

Conform hotărârii Consiliului Superior al Procurorilor, ale cărui constatări au fost confirmate definitiv de instanța de judecată, procurorul Gaina a admis o serie de încălcări procesuale flagrante, printre care:

• a îndeplinit defectuos obligațiile de serviciu, a acționat necorespunzător în raport cu acțiunile funcționale, deoarece chiar din materialele pe care s-a bazat ordonanța de pornire a urmăririi penale era deja clar că, în speță, este vorba de un raport juridic civil, care trebuia soluționat în altă ordine decât cea penală;

• a invocat concluzii ce depășesc marja discreției acordate de abilitățile de serviciu și a făcut constatări asupra cărora poate să se pronunțe doar instanța de judecată;

• eronat a dispus reținerea unei persoane, precum și a efectuat acțiuni procesual-penale pe caz, inclusiv acțiuni cu caracter de ingerință în viața privată a persoanei (percheziții, ridicarea descifrările convorbirilor telefonice efectuate în cadrul urmăririi penale).

Traducând aceste formulări juridice seci într-un limbaj accesibil, se conturează un tablou îngrijorător: folosindu-se de atribuțiile de serviciu, procurorul a intervenit într-un litigiu dintre doi agenți economici privind recuperarea unei datorii. Prin pornirea ilegală a unui dosar penal, s-au făcut presiuni asupra creditorului pentru a-l constrânge să renunțe la pretențiile legale față de debitor.

Protecție la cel mai înalt nivel?

Faptul că s-a ajuns la o sancțiune disciplinară este prin sine un lucru remarcabil, având în vedere nivelul de susținere de care, din câte se pare, a beneficiat procurorul.

Anterior, în spațiul public au apărut informații (în urma scurgerilor de conversații de pe Telegram) potrivit cărora fostul ministru al Justiției, actualmente judecător al Curții Constituționale, S. Litvinenco, ar fi încercat să intervină în activitatea Consiliului Superior al Procurorilor pentru a-l salva pe A. Gaina de răspundere. Conform mesajelor publicate, ministrul le-a solicitat unor membri ai Consiliului Superior al Procurorilor să respingă plângerea depusă pe numele procurorului, argumentând că el personal „a verificat totul”, iar Gaina este un „băiat de treabă”.

Cu toate acestea, amploarea încălcărilor comise de procuror în dosarul „Dionysos Mereni” s-a dovedit a fi atât de gravă, încât nici măcar intervenția Ministrului Justiției nu a ajutat: cu majoritatea voturilor, Consiliul Superior al Procurorilor l-a sancționat pe procurorul A. Gaina, iar Curtea Supremă de Justiție, după câțiva ani de litigii, a menținut definitiv acest verdict.

Indulgență pentru „băieții de treabă”?

Apare o întrebare firească: de ce Comisia Vetting, care evaluează profilul etic și profesional al candidaților, ignoră faptul că instanța de judecată supremă a țării l-a recunoscut, de facto, pe procuror ca fiind inapt pentru gestionarea obiectivă a dosarelor?

Un procuror obișnuit cu un asemenea palmares, confirmat prin hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor și ale Curții Supreme de Justiție, cu greu ar putea spera la o promovare cu succes a evaluării. Totuși, în acest caz, comisia a lăsat cumva în afara parantezelor abuzurile profesionale, concentrându-se doar asupra averii, iar la acest capitol demonstrează o flexibilitate uluitoare, permițând „martorilor” să legalizeze active dubioase.

Cazul lui Alexandru Gaina riscă să devină un precedent periculos. Dacă un procuror ale cărui acțiuni ilegale împotriva mediului de afaceri au fost confirmate de instanță va reuși să treacă vettingul grație mărturiilor unui oarecare martor și a protectorilor influenți, acest fapt va pune sub semnul întrebării însăși esența și sinceritatea reformei justiției din Republica Moldova. Curățarea sistemului nu poate fi selectivă, iar statutul de „băiat de treabă” nu trebuie să substituie etica profesională și respectarea legii.

Articolul De ce Comisia Vetting îi oferă a doua șansă unui procuror ale cărui abuzuri au fost confirmate de CSJ? apare prima dată în Realitatea.md.

Transnistria se află în criză. Entitatea politică separatistă de facto, care a apărut în urma războiului secesionist cu Moldova (1990-1992), susținut de Rusia, se confruntă acum cu o serie de șocuri militare, economice și energetice care se suprapun și care îi subminează progresiv viabilitatea politică, transmite IPN.

Pe fondul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, al integrării europene în curs a Moldovei și al dependenței crescânde a Transnistriei de Chișinău, pare să se deschidă o deschidă o fereastră de oportunitate pentru reintegrarea în ordinea constituțională a Moldovei. Perspectiva unei reintegrări pașnice rămâne contestată, divizându-i pe cei care consideră reintegrarea pașnică ca fiind fezabilă de cei sceptici cu privire la caracterul practic și la sustenabilitatea acesteia.

Susținem că Moldova și partenerii săi europeni se află în fața unei ferestre de oportunitate restrânse, dar cu consecințe importante, pentru a urmări o reintegrare susținută și fermă a Transnistriei în ordinea constituțională a Moldovei. Dacă ar fi valorificată, această oportunitate ar restabili integritatea teritorială și ar rezolva un conflict înghețat de lungă durată, care a permis mult timp exercitarea influenței ruse în vecinătatea UE.

Pilonii în declin ai proiectului de statalitate transnistrean

Proiectul secesionist transnistrean se bazează pe patru piloni care i-au asigurat supraviețuirea timp de trei decenii. Astăzi, trei dintre aceștia se erodează rapid sub impactul șocurilor externe și al constrângerilor regionale în schimbare. Această erodare remodelează echilibrul conflictului înghețat și creează condiții propice pentru o schimbare majoră a dinamicii care a împiedicat mult timp reintegrarea.

Primul pilon este sprijinul extern din partea Moscovei: gaze naturale gratuite, asistență financiară și acoperire politică. Acest pilon este deja substanțial slăbit. Capacitatea și disponibilitatea Rusiei de a susține transferurile economice și sprijinul politic au scăzut sub presiunea războiului său împotriva Ucrainei. Închiderea de către Ucraina a rutelor de tranzit al gazelor naturale de care depinde Transnistria, precum și restricțiile impuse de Moldova asupra circulației personalului rus, au limitat și mai mult prezența operațională a Moscovei, subțiind umbrela de securitate și economică care odinioară garanta viabilitatea regimului.

Al doilea pilon îl reprezintă capacitatea regimului de a furniza servicii publice și de a asigura bunăstarea populației, care s-a deteriorat în paralel. Anterior, autoritățile transnistrene își trăgeau legitimitatea din furnizarea de bunuri publice la niveluri care, uneori, le depășeau pe cele de pe malul drept al Nistrului. Acest avantaj s-a disipat. Contracția economică și insecuritatea energetică au redus drastic capacitatea sa de a menține serviciile de bază; întreruperile recurente ale încălzirii și ale apei calde, alături de reducerea industriei mari consumatoare de energie, reflectă nu doar presiunea fiscală, ci și o degradare mai amplă a capacității de guvernare.

Al treilea pilon este coeziunea elitei, fundamentată pe controlul politico-economic, care se află, de asemenea, sub presiune. Dominanța conglomeratului „Sheriff”, alături de aparatul de securitate (MGB), asigura odinioară o coaliție de guvernare stabilă și o distribuție previzibilă a rentelor. Acest echilibru se schimbă. Orientarea tot mai pronunțată a „Sheriff” către piețele occidentale, combinată cu prăbușirea rutelor de contrabandă din timpul războiului prin Odesa, a modificat stimulentele elitelor. Deși nu au dus încă la fragmentare, aceste schimbări indică o reorientare treptată departe de fundamentele economice care susțineau status quo-ul.

Doar al patrulea pilon, o identitate transnistreană distinctă, supraetnică, își păstrează o stabilitate reziduală. Cultivată de elitele locale, aceasta conferă încă o legitimitate simbolică minimă ordinii separatiste. Cu toate acestea, capacitatea sa de a compensa declinul material și instituțional este din ce în ce mai limitată, mai ales având în vedere scăderea participării politice și dezangajarea socială tot mai accentuată.

Împreună, aceste dinamici indică o tranziție de la un echilibru relativ stabil la o fragilitate sistemică. Erodarea sprijinului extern, a capacității statului și a coeziunii elitelor a extins influența efectivă a Chișinăului chiar și în absența unei politici de reintegrare ferme, restrângând traiectoriile viabile pentru proiectul secesionist.

Scenarii posibile pentru Tiraspol

Având în vedere aceste presiuni structurale, Tiraspol se confruntă cu un set limitat de opțiuni, mai degrabă răspunsuri adaptative la un context în deteriorare – caracterizat de scăderea sprijinului, contracția fiscală, o criză energetică continuă și o dinamică a securității în schimbare – decât alegeri politice cu perspective deschise. Vom analiza cele trei scenarii cele mai probabile pentru regim.

Primul este consolidarea autoritară pe fondul declinului sistemic. Regimul răspunde la colapsul economic prin intensificarea represiunii. Pornind de la modelele de guvernare coercitivă a enclavelor, atunci când capacitatea de distribuție se erodează, coerciția devine principalul instrument de supraviețuire. În forma sa extremă, acest lucru implică o contracție controlată a sistemului politic în sine, în care migrația și represiunea selectivă reduc populația, generând fluxuri de refugiați către Moldova și o criză umanitară pe care Chișinăul ar trebui să o gestioneze, menținând în același timp controlul teritorial.

Acest lucru ar putea părea coerent dacă obiectivul Tiraspolului ar fi, strict vorbind, menținerea unei poziții avansate, aliniate Rusiei, la granița de est a Moldovei; o enclavă depopulată și militarizată ar putea, în principiu, să-și păstreze utilitatea ca avanpost strategic. Însă această logică se contrazice cu economia politică a regimului, care presupune disponibilitatea de a sacrifica chiar fundamentele economice și sociale care susțin puterea elitei.

Constrângerea principală o reprezintă natura elitei conducătoare. Transnistria nu este guvernată de o avangardă ideologică, ci de o structură cleptocratică hibridă, în care Sheriff Holding domină alături de instituțiile de securitate. Obiectivul principal al acestei coaliții nu este expansiunea teritorială, ci menținerea exploatării economice. Dependența Sheriff de piețele externe, inclusiv expunerea semnificativă față de UE – peste 80% din exporturile sale se îndreptau către UE înainte de criza energetică – subliniază această orientare către exterior. Depopularea în masă, închiderea frontierelor și intensificarea represiunii ar submina în mod direct modelul economic pe care se bazează puterea elitei.

Această concluzie se bazează pe absența unei mobilizări militare semnificative în urma invaziei pe scară largă a Rusiei, iar fricțiunile sporadice dintre structurile legate de Sheriff și elementele de securitate aliniate Moscovei sugerează o dinamică mai degrabă pragmatică decât ideologică. O orientare către o enclavă autarhică represivă ar necesita o transformare a stimulentelor elitelor, care nu este vizibilă în prezent.

Al doilea scenariu este cel al reintegrării negociate, cu menținerea intereselor economice ale elitei. Confruntați cu o contracție susținută și cu opțiuni externe din ce în ce mai limitate, actorii economici dominanți, în special Sheriff, s-ar putea reorienta către o acomodare cu Chișinăul. Reintegrarea ar putea fi structurată astfel încât să păstreze activele esențiale ale lui Sheriff, să asigure continuitatea afacerilor și să includă, eventual, o amnistie juridică sau politică pentru activitățile ilicite din trecut.

Această perspectivă se bazează pe adaptabilitatea demonstrată a elitelor transnistrene, care, de-a lungul istoriei, și-au schimbat orientarea economică ca răspuns la stimulente. În contextul scăderii profitabilității și al izolării crescânde, un calcul rațional ar putea favoriza o integrare negociată, mai ales dacă aceasta asigură accesul continuu la piețele europene și la resursele energetice, în cadrul unui cadru de reglementare stabil.

Două constrângeri conturează această cale. În primul rând, negocierile deschise cu Chișinăul riscă să atragă reacții punitive din partea Moscovei, în special prin intermediul actorilor din domeniul securității care au interesul să mențină status quo-ul separatist. În al doilea rând, garanțiile credibile, precum amnistiile sau protecțiile economice pentru elitele transnistrene, implică costuri politice substanțiale pentru Chișinău și pot genera contestări privind legitimitatea, responsabilitatea și justiția de tranziție. Acestea nu fac scenariul imposibil, dar îi sporesc complexitatea și necesită o secvențiere atentă.

Al treilea scenariu este inerția status quo-ului. Tiraspolul optează pentru pasivitate strategică, menținând aranjamentele existente în așteptarea unor schimbări favorabile în contextul internațional: o ofensivă rusă în Ucraina, reducerea sprijinului occidental pentru Kiev, instabilitate la Chișinău sau o oboseală generalizată a Occidentului.

Aceasta este opțiunea pe termen scurt cea mai puțin solicitantă, dar și cea mai fragilă din punct de vedere structural. Tendința din ultimii doi ani indică direcția opusă, spre declin economic, exodul populației și erodarea bugetară continuând să slăbească regimul, în timp ce contextul internațional devine tot mai puțin favorabil. Chiar și în cazul unui război înghețat în Ucraina, este puțin probabil ca Rusia, cu o capacitate redusă, să poată susține o enclavă izolată, lipsită de o graniță directă cu un stat aliniat Rusiei. Între timp, traiectoriile europene ale Moldovei și Ucrainei sporesc costurile menținerii unor anomalii teritoriale nerezolvate, generând presiuni pentru luarea de măsuri.

Dintre aceste trei opțiuni, reintegrarea negociată pare din ce în ce mai plauzibilă și a stârnit cele mai multe dezbateri în politica și societatea moldovenească, în special după ce guvernul a prezentat un prim proiect de plan de reintegrare.

Fezabilitatea politică a unei reintegrări negociate

Fezabilitatea unei reintegrări negociate depinde de o divergență mai profundă cu privire la structura autorității în cadrul acestui stat de facto. În esență, dezbaterea – atât în forma sa politică, cât și în cea academică – vizează distribuția puterii de decizie în cadrul unei relații principal-agent pe mai multe niveluri, care leagă Moscova, Tiraspol și, indirect, Chișinău și UE.

O poziție, reprezentată, de exemplu, de renumitul politolog moldovean Dumitru Mînzărari, interpretează Transnistria ca pe un mandatar strict controlat, în care Moscova este mandantul dominant, iar Tiraspolul un agent constrâns. Autoritatea strategică rămâne centralizată la Kremlin, în timp ce elitele locale acționează în limite înguste în ceea ce privește chestiunile strategice. Tiraspolul poate gestiona guvernanța internă și alocarea veniturilor, dar nu deține o influență semnificativă asupra statutului geopolitic al regiunii sau asupra destinului său teritorial.

Acest argument se bazează pe puterea de impunere a Rusiei. Transferurile financiare, prezența militară reziduală, infiltrarea serviciilor de informații prin intermediul FSB și personalul de securitate integrat în armata transnistreană sunt interpretate ca mecanisme de menținere a controlului ierarhic al Moscovei. Abaterile aparente ale elitelor locale sunt tratate mai degrabă ca o delegare condiționată decât ca o adaptare autonomă. Din această perspectivă, negocierea cu Tiraspolul privind reintegrarea este imposibilă, deoarece dreptul de veto relevant rămâne exclusiv la Moscova.

Noi adoptăm o poziție diferită. Contextul de după 2022 a dus la o erodare selectivă a controlului principalului, generând o marjă de manevră măsurabilă care favorizează elitele locale transnistrene în cadrul unei ierarhii slăbite, dar încă existente. Acest lucru nu implică dispariția influenței rusești sau a capacității de veto. Mai degrabă, reflectă o degradare a capacității Moscovei, în calitate de principal în această diadă, de a monitoriza, sancționa și asigura transferuri financiare eficiente către regiune.

În primul rând, capacitatea de monitorizare a Moscovei s-a slăbit din cauza accesului fizic redus, a rotației limitate a personalului în contextul noilor măsuri de aplicare impuse de Chișinău și a fricțiunilor operaționale legate de menținerea supravegherii. În al doilea rând, capacitatea sa de a disciplina elitele locale a devenit mai puțin credibilă. În al treilea rând, stimulentele materiale care au constituit mult timp un element central al influenței ruse au devenit mai puțin fiabile, întrucât constrângerile fiscale și logistice reduc capacitatea Moscovei de a menține transferurile și subvențiile energetice la nivelurile de dinaintea întreruperii.

Suntem de acord că Tiraspolul nu este pe deplin independent, dar nici nu este un agent care se conformează în totalitate, chiar și în chestiuni strategice. În ultimii patru ani, acesta s-a comportat ca un intermediar care se adaptează la constrângeri externe și interne condiționate. Orientarea către piețele UE de la anexarea Crimeii în 2014, importanța crescândă a relațiilor funcționale cu Chișinăul pentru supraviețuirea economică și în domeniul gazelor naturale, precum și întreruperea canalelor alternative de rentă cauzată de război indică toate o recalibrare a preferințelor elitelor. Acest lucru este în concordanță cu modelele principal-agent în condiții de aplicare slăbită a normelor, în care agenții internalizează noi structuri de oportunități atunci când monitorizarea și amenințarea cu pedepsirea devin mai puțin certe.

Nu pretindem că acest lucru elimină influența Rusiei, în special în domeniul securității, unde instrumentele coercitive reziduale rămân semnificative. Însă a determinat o schimbare a relației Moscova-Tiraspol, de la un control ierarhic direct – așa cum susțin Mînzărari și alții – către un aranjament mixt de ierarhie reziduală și autonomie emergentă. Elitele transnistrene nu au dobândit o autonomie deplină în ceea ce privește deciziile strategice, dar pot avea acum preferințe economice și politice care nu mai sunt pe deplin în concordanță cu obiectivele Rusiei, iar condițiile structurale au deschis un spațiu de negociere, o anumită „marjă de manevră”, care nu exista anterior.

Dezacordul se reduce la două întrebări: dacă Rusia păstrează controlul deplin asupra Tiraspolului și dacă elitele transnistrene au încă preferințe convergente cu cele ale Moscovei. În ambele cazuri, susținem că Moscova nu mai deține controlul deplin și că datele-cheie – dependența comercială a Sheriff de piețele UE și dependența energetică și economică a regiunii de Chișinău – fac plauzibil faptul că elitele locale au acum interese economice divergente. Circumstanțele de după 2022 au creat astfel spațiu pentru o soluție negociată privind reintegrarea treptată.

Implicații și recomandări pentru Moldova și Uniunea Europeană

Dacă argumentul nostru este corect, atunci implicațiile impun o strategie de acțiune specifică pentru Moldova și UE. În loc să aștepte o soluționare cuprinzătoare care presupune consimțământul Rusiei, Moldova și partenerii săi europeni ar trebui să adopte o abordare proactivă și diferențiată, menită să testeze și să adâncească divergența dintre interesele elitelor locale și status quo-ul preferat de Moscova. Afirmația că o soluționare a devenit posibilă din punct de vedere structural trebuie transpusă într-un cadru concret care să aplice cu precizie atât stimulente, cât și sancțiuni. Guvernul moldovean a schițat un astfel de cadru în primăvara acestui an, dar acesta nu este suficient de ambițios.

Această fereastră de oportunitate nu va dura la nesfârșit. Două evoluții ar putea-o închide. Prima este un armistițiu sau o înghețare a conflictului în Ucraina, care să restabilească capacitatea de acțiune și resursele Rusiei, permițând Moscovei să-și reafirme controlul asupra aliaților săi și să reia transferurile care au susținut odinioară autonomia Tiraspolului. A doua este o schimbare în politica internă a Moldovei: actualul guvern pro-european a acționat cu fermitate, dar viitoarele cicluri electorale introduc incertitudine, iar un guvern mai puțin angajat în procesul de integrare sau mai susceptibil la influența Rusiei ar putea renunța la presiunea progresivă care remodelează în prezent status quo-ul. Condițiile structurale care favorizează reintegrarea există în prezent, dar sunt contingente și s-ar putea să nu persiste.

Mecanismul cel mai potrivit în acest caz nu este un acord unic, ci un proces de condiționalitate progresivă care să majoreze costurile menținerii status quo-ului separatist, sporind în același timp beneficiile rezultate din acceptarea situației. Există mai multe instrumente disponibile. În primul rând, armonizarea reglementărilor, deja aplicată: extinderea normelor comerciale moldovenești și aliniate la cele ale UE în spațiul economic transnistrean formalizează dependența de facto de piețele europene, în special pentru exporturile companiei Sheriff. În al doilea rând, pârghia energetică: după întreruperea de către Ucraina a tranzitului de gaze rusești, dependența aproape totală a Transnistriei de Chișinău creează o asimetrie care poate fi transformată într-o scară de condiționalități, în care accesul continuu la gaze este permis doar în schimbul unei alinieri administrative treptate. În al treilea rând, implicarea selectivă în interesele comerciale ale grupului Sheriff, facilitând accesul pe piața UE în schimbul îndeplinirii obiectivelor de guvernanță, exploatează divergența dintre orientarea conglomeratului și preferințele Moscovei. Este esențial ca această abordare să facă distincția între actori: elitele economice orientate către piețele occidentale sunt potențiali interlocutori, în timp ce elementele aparatului de securitate aliniate serviciilor de informații de la Moscova sunt potențiali sabotori. Stimulentele – accesul la piață, includerea în cadrul de reglementare, securitatea energetică – ar trebui să vizeze pe cei dintâi; sancțiunile țintite, excluderea din infrastructura financiară a UE și restricțiile de călătorie ar trebui să vizeze pe cei din urmă.

Nimic din toate acestea nu ar trebui să ascundă capacitatea reziduală a Rusiei de a perturba procesul. Instrumentele Moscovei depășesc prezența militară oficială: rețelele integrate în FSB, războiul informațional îndreptat împotriva opiniei publice din Transnistria și din Moldova, precum și loialiștii cultivați în cadrul MGB oferă toate mijloace de a crește costurile acomodării sau de a genera instabilitate menită să înghețe procesul. Atenuarea acestor riscuri necesită o abordare pe mai multe niveluri. Cooperarea cu Ucraina în ceea ce privește monitorizarea frontierelor și interzicerea fluxurilor de personal ar trebui aprofundată, iar schimbul de informații între serviciile de informații europene și Chișinău cu privire la operațiunile secrete rusești ar consolida capacitatea Moldovei de a contracara acțiunile celor care doresc să saboteze procesul. Procesul trebuie conceput cu redundanțe, astfel încât nicio provocare, operațiune de informații sau campanie de informare să nu poată distruge cadrul general, prin construirea unui angajament pe o bază largă cu multiple facțiuni de elită, în loc să se concentreze pe un singur contact vulnerabil.

Dimensiunea politică internă din partea moldovenească merită o atenție egală. Reintegrarea va impune Chișinăului să facă concesii costisitoare din punct de vedere politic: adaptări normative pentru actorii economici transnistreni, aranjamente tranzitorii care nu implică o aliniere completă și imediată și, cel mai controversat aspect, garanții juridice sau economice pentru elitele ale căror activități din trecut ar fi altfel supuse unei anchete. Aceste compromisuri vor genera controverse interne cu privire la responsabilitate, justiția tranzițională și legitimitatea negocierilor cu actori legați de regimul separatist. Partenerii europeni joacă un rol crucial în acest context. Prezentarea reintegrării ca parte integrantă a aderării Moldovei la UE – o condiție necesară pentru rezolvarea unei anomalii teritoriale incompatibile cu statutul de membru – oferă Chișinăului o narațiune puternică de legitimare. Asistența materială din partea UE, în special sprijinul financiar direct pentru acoperirea costurilor de integrare a unei regiuni cu infrastructură și capacitate de stat degradate, ar reduce povara Moldovei și ar face compromisul sustenabil. Implicarea europeană ar trebui să se extindă la asistența tehnică pentru armonizarea instituțională și la elaborarea în comun a cadrului de condiționalitate, astfel încât acesta să aibă greutatea unui angajament multilateral, în loc să apară ca o concesie unilaterală a Moldovei în favoarea intereselor oligarhice.

Concluzii

Moldova se află într-o perioadă propice pentru a aborda problema Transnistriei. Erodarea majorității pilonilor structurali care susțin proiectul secesionist, împreună cu circumstanțele generate de războiul din Ucraina, fac ca reintegrarea prin negocieri să fie mai fezabilă decât în orice alt moment din ultimele trei decenii. Însă șansele mai bune nu sunt suficiente: erodarea viabilității Transnistriei nu duce, de una singură, la reintegrare. Fără o politică deliberată și susținută din partea Chișinăului și a partenerilor săi europeni, rezultatul cel mai probabil nu este o încorporare pașnică, ci o degradare instituțională prelungită, o entitate geopolitică eșuată la granița Moldovei care generează instabilitate, susține rețele ilicite și rămâne la dispoziția Rusiei ca instrument de influență, chiar și pe măsură ce controlul direct al Moscovei se diminuează. Fereastra de oportunitate există. Întrebarea este dacă Moldova și Europa o vor folosi.

„Desființarea statalității autodeclarate a Transnistriei: declinul structural ca oportunitate strategică”, de dr. Marius Ghincea și dr. Laurențiu Pleșca, a fost publicat inițial de Small Wars Journal.

DISCLAIMER: Opiniile exprimate în prezentul material aparțin exclusiv autorilor.

Articolul Declinul structural al regiunii transnistrene ca oportunitate strategică. Op-Ed de Laurențiu Pleșca și Marius Ghincea apare prima dată în Realitatea.md.

„100 milioane de euro de la europeni pentru propagandă galbenă și ONG-uri subordonate”. „Cei de la guvernare anunță încă 100 de milioane de euro din fonduri europene pentru comunicare, mass-media și societatea civilă” și alte afirmații cu același sens au fost lansate după o discuție în cadrul ședinței Comisiei parlamentare pentru integrare europeană din 22 iulie. În timpul unei prezentări, Marcel Spătari a întrebat cum se explică faptul că în Planul de Creștere avem indicat 1,9 miliarde euro, însă în slide, dacă adăugăm suma de credite preferențiale de 1,5 miliarde de euro plus cele 520 milioane de euro granturi – avem de fapt puțin peste 2 miliarde.

Doamna raportor, nefiind sigură, a răspuns că diferența de 100 milioane de euro va merge pentru comunicare și societatea civilă, ceea ce nu este adevărat, notează într-un editorial expertul Stas Madan. Conform lui, a doua zi, pe 23 iulie, Cancelaria de Stat a venit cu o precizare la acest subiect în care a explicat diferența.

Dacă comunicarea Guvernului pe acest subiect s-a limitat în mare parte la o postare a Cancelariei de Stat, secvența video din cadrul ședinței din 22 iulie a fost răspândită la greu de diferiți politicieni și formatori de opinie, care spun societății că din Planul de Creștere urmează să fie alocați 100 milioane de euro pentru comunicare și societatea civilă.

Acum haideți să vedem adevărul. Planul de creștere pentru Republica Moldova – 1,9 miliarde de euro este structurat după cum urmează:

•  1,5 miliarde de euro – suport bugetar, sub formă de împrumut în condiții preferențiale, acordat de Uniunea Europeană.
• 520 milioane de euro – asistență financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene, distribuită după cum urmează:
• 250 milioane de euro – asistență tehnică destinată consolidării capacităților instituționale ale autorităților responsabile de implementarea reformelor aferente agendei de reforme si angajamentelor de aderare la Uniunea Europeană, gestionată de Delegația Uniunii Europene în Republica Moldova;
• 135 de milioane de euro – componentă de grant investițional alocată proiectelor de investiții finanțate prin platforma NIP (Neighbourhood Investment Platform), gestionată de unitățile de implementare a proiectelor;

Până aici avem 1,9 miliarde Euro și anume acești bani intră efectiv în Republica Moldova.

Însă pe lângă acești bani, Planul de Creștere mai prevede 135 milioane euro – garanții – fonduri care nu sunt transferate în conturile Republicii Moldova, fiind gestionate direct de Comisia Europeană și alocate instituțiilor financiare ca instrument de diminuare a riscurilor aferente investițiilor în sectorul privat.

Respectiv, prin Planul de Creștere, Comisia Europeană utilizează o parte din resursele planificate drept garanții pentru instituții precum Banca Europeană de Investiții, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare sau alte instituții financiare partenere, ca acestea să poată finanța proiecte în Republica Moldova.

Aceste garanții sunt bani care nu vor intra în Republica Moldova, însă vor fi utilizați ca să atragă alte investiții în Republica Moldova prin reducerea riscurilor. Ca să înțelegem cum asta lucrează: cam fix așa cum un IMM căruia nu-i ajunge suficient gaj pentru a lua un credit poate merge la ODA și să obțină o garanție care să acopere diferența de gaj lipsă și astfel să beneficieze de acel credit.

Nu era o problemă nici dacă 100 milioane Euro venea către societatea civilă. Avem destule organizații pe diferite domenii, care puteau asigura alocarea eficientă a acestor resurse. Dar aceasta nu este adevărat și e bine să nu lăsăm tot felul de oportuniști să crească prin minciună.

Iar Guvernul trebuie să fie mult mai activ și mai rapid în a corecta greșelile sau răspunsurile nesigure. Mai ales pe așa subiect important cum este Planul de Creștere.

Articolul Stas Madan: Cum un răspuns imprecis și o reacție anemică a Guvernului a dus la un nou fals, rostogolit și amplificat apare prima dată în Realitatea.md.

Este suficientă o singură frază despre limbă, identitate sau România și Republica Moldova uită imediat de toate celelalte subiecte.

Ieri discutam despre plăți la întreprinderile de stat, decizii netransparente și calitatea guvernării. Astăzi ne întrebăm din nou cine suntem, dacă formăm același popor și dacă există o identitate moldovenească distinctă.

Nu este surprinzător. Astfel de teme ating limba copilăriei, memoria familiei și sentimentul de apartenență. De aceea, oamenii nu își apără doar opinia, ci o parte din propria identitate. În asemenea discuții, argumentele calme pierd repede în fața emoțiilor.

Peste câteva zile, disputa se va stinge. Noi însă vom rămâne aici.

Va trebui să muncim, să ne creștem copiii, să dezvoltăm afaceri și să decidem dacă ne legăm viitorul de această țară. Pentru aceasta contează mai puțin să ajungem la aceeași versiune a trecutului și mai mult să știm după ce reguli vom trăi mâine.

Probabil că nu vom avea prea curând un consens asupra identității, limbii, relației cu România sau trecutului sovietic. Poate că nici nu avem nevoie de unul.

Putem să ne considerăm moldoveni, români, să vorbim în principal rusa sau să reunim în noi mai multe apartenențe culturale. Această diversitate nu ne împiedică să acceptăm un minim civic comun.

Republica Moldova este un stat independent și are dreptul să își aleagă viitorul european. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei nu poate fi justificată prin istorie, limbă sau nostalgie.
În același timp, nicio identitate nu trebuie să devină singurul permis de acces la viitorul țării. Parcursul european nu aparține unei singure comunități culturale, iar un om nu devine mai puțin al acestei țări doar pentru că vorbește altă limbă sau se definește diferit.

Diferențele nu sunt problema. Problema apare atunci când ele sunt folosite pentru a-i exclude pe ceilalți.

Responsabilitatea autorităților este clară. Statul trebuie nu doar să explice parcursul european, ci și să-i implice pe oameni în deciziile care le schimbă viața. Regulile comune inspiră încredere atunci când sunt discutate din timp, aplicate egal și le permit unor grupuri diferite să-și vadă locul în viitorul țării. Integrarea europeană nu trebuie să fie percepută ca proiectul unei părți a societății, pe care ceilalți sunt chemați doar să-l accepte.

Dar nu putem transfera întreaga responsabilitate asupra puterii.

Și noi alegem dacă transformăm fiecare formulare neinspirată într-un nou conflict despre cine este „mai adevărat”. Tot noi alegem dacă îl vedem pe celălalt ca interlocutor sau îl împingem imediat în tabăra celor străini.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Subiectele sensibile nu pot și nu trebuie interzise. Putem însă să discutăm despre ele fără să ne refuzăm reciproc dreptul de a aparține acestei țări.

Nu trebuie să ne amintim trecutul în același fel. Trebuie să ne înțelegem asupra regulilor care ne permit să ne construim viața aici, în Republica Moldova.

Cred că de aici începe un viitor cu adevărat comun.

Alexandr Bejenari, expert în comunicare strategică

Articolul Trebuie să ne înțelegem asupra felului în care vrem să trăim împreună apare prima dată în Realitatea.md.

Crimeea, anexată de Rusia, rămâne principalul cap de pod militar pentru aprovizionarea trupelor ruse din sudul Ucrainei. Totuși, Kievul aplică tot mai activ o strategie al cărei scop nu este atât recucerirea peninsulei prin mijloace militare, cât transformarea menținerii acesteia într-o povară tot mai costisitoare și dificil de susținut pentru Moscova.

Militarii ucraineni lovesc sistematic infrastructura de transport, obiectivele de apărare antiaeriană, depozitele de combustibil și nodurile logistice, scrie David Kirichenko, într-un material publicat pe IPN. Potrivit autorităților de la Kiev, această strategie reduce treptat unul dintre principalele avantaje ale armatei ruse pe frontul de sud.

De ce Crimeea rămâne un element-cheie al războiului

Invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, lansată în februarie 2022, a fost posibilă în mare măsură datorită controlului asupra Crimeii, anexată de Moscova încă din 2014. Peninsula a servit drept principală rută de aprovizionare pentru trupele ruse care operau în regiunile Herson și Zaporojie. Astăzi, Kievul încearcă să schimbe această realitate.

Președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, a declarat că Crimeea se află „în centrul” strategiei ucrainene de încheiere a războiului. Potrivit acestuia, presiunea exercitată asupra infrastructurii ruse din peninsulă ar putea îngreuna semnificativ desfășurarea operațiunilor militare.

Ucraina intensifică presiunea asupra logisticii ruse

Unul dintre principalele obiective ale strategiei ucrainene este distrugerea lanțurilor logistice ruse. Ministrul apărării al Ucrainei, Mihailo Fedorov, a numit această campanie un „lockdown logistic”. Potrivit lui, numărul atacurilor efectuate cu drone cu rază medie de acțiune a crescut de aproape zece ori în ultimele luni.

Scopul principal al acestor operațiuni este perturbarea aprovizionării unităților ruse. Forțele ucrainene atacă în mod regulat:

• liniile de cale ferată;
• podurile rutiere;
• depozitele de combustibil;
• obiectivele energetice de distribuție;
• nodurile de transport.

Ca urmare, trupele ruse sunt nevoite să folosească rute de aprovizionare mai lungi, mai greu de protejat și mai ușor de identificat și atacat din aer.

Problemele legate de combustibil devin tot mai evidente

Una dintre cele mai sensibile consecințe ale atacurilor ucrainene a fost perturbarea aprovizionării cu combustibil. În iunie, autoritățile ruse care controlează Crimeea au instituit starea de urgență după avarierea infrastructurii energetice și de transport. Potrivit autorităților locale:

• au fost introduse restricții privind vânzarea benzinei;
• au fost înregistrate întreruperi ale alimentării cu energie electrică;
• transportul public a început să funcționeze cu restricții;
• distribuirea combustibilului către populație a fost limitată temporar.

Pe 21 iunie, vânzarea benzinei către populație a fost practic suspendată, iar rezervele disponibile au fost direcționate exclusiv către serviciile de urgență și instituțiile statului. În același timp, în apropierea Podului Kerci s-au format coloane de mașini de câțiva kilometri, formate de locuitori care încercau să părăsească peninsula.

De ce logistica rusă devine tot mai vulnerabilă

Potrivit analiștilor militari, distrugerea infrastructurii feroviare a sporit semnificativ presiunea asupra Podului Kerci. Rusia recurge tot mai des la transportul rutier pentru aprovizionarea trupelor, însă această soluție are mai multe dezavantaje:

• camioanele se deplasează mult mai încet decât trenurile de marfă;
• drumurile secundare sunt mai puțin adaptate pentru circulația intensă a tehnicii grele;
• coloanele sunt mai ușor de depistat de dronele ucrainene.

În plus, repararea podurilor avariate este îngreunată de amenințarea permanentă a unor noi atacuri. Analiștii militari subliniază că unitățile de geniu ale armatei ruse sunt nevoite să lucreze în condițiile unui risc constant de atacuri repetate, ceea ce prelungește semnificativ timpul necesar pentru refacerea infrastructurii.

Ucraina slăbește sistematic apărarea antiaeriană rusă din Crimeea

Izolarea Crimeii nu se limitează la atacurile asupra infrastructurii de transport. În paralel, Ucraina desfășoară o amplă campanie de slăbire a sistemului rus de apărare antiaeriană, pentru a-și extinde capacitatea de a lovi în continuare obiectivele militare din peninsulă.

Potrivit analiștilor, această strategie este aplicată de câțiva ani, însă în ultima perioadă a căpătat un caracter mult mai sistematic.

„Dronele și rachetele ucrainene lovesc de câțiva ani Crimeea și Flota Rusă din Marea Neagră, însă Rusia nu a reușit nici până acum să protejeze complet peninsula de aceste amenințări”, afirmă George Barros, director pentru inovare și analiza datelor din surse deschise la Institutul pentru Studiul Războiului (ISW).

Crimeea devine un activ tot mai costisitor pentru Moscova

Potrivit directorului Centrului pentru Studii Internaționale al Universității Naționale din Odesa, Volodimir Dubovik, este puțin probabil ca importanța militară a Crimeii să poată fi eliminată complet în viitorul apropiat.

Totuși, presiunea constantă face ca menținerea controlului asupra peninsulei să devină treptat mult mai costisitoare. Dacă armata rusă este nevoită să aloce mai multe resurse pentru protejarea logisticii, refacerea infrastructurii și asigurarea aprovizionării, capacitatea sa de acțiune pe alte sectoare ale frontului este diminuată.

Experții subliniază că, pentru Kremlin, Crimeea are o importanță politică aparte. Spre deosebire de anumite sectoare ale liniei frontului, peninsula rămâne un simbol al unuia dintre cele mai importante succese de politică externă ale lui Vladimir Putin. De aceea, orice deteriorare a situației din Crimeea are nu doar o dimensiune militară, ci și una politică semnificativă.

Poate presiunea asupra Crimeii să schimbe cursul războiului?

Majoritatea experților militari sunt de părere că actuala strategie a Ucrainei nu va duce la revenirea rapidă a peninsulei sub controlul Kievului. Totuși, aceasta poate complica semnificativ utilizarea Crimeii ca principală bază militară a Rusiei în sudul Ucrainei.

Distrugerea sistematică a infrastructurii de transport, atacurile asupra sistemelor de apărare antiaeriană și reducerea capacităților de aprovizionare sporesc costul menținerii controlului asupra peninsulei pentru Moscova și ar putea deveni un factor suplimentar de presiune în eventualele negocieri viitoare.

Potrivit lui Volodimir Dubovik, amploarea atacurilor ucrainene a ajuns la un nivel atât de ridicat încât chiar și presa de stat din Rusia este nevoită să relateze în mod regulat despre acestea.

Ucraina trece treptat de la o strategie bazată pe confruntarea directă la una de erodare sistematică a capacităților Rusiei. În loc să mizeze pe încercări de străpungere rapidă, Kievul se concentrează pe atacuri de precizie cu drone, distrugerea logisticii și slăbirea sistemului de apărare antiaeriană.

Crimeea rămâne elementul central al acestei strategii. Cu cât Rusiei îi este mai dificil să aprovizioneze și să apere peninsula, cu atât costul menținerii controlului asupra acesteia crește, atât din punct de vedere militar, cât și politic. De aceea, lupta pentru Crimeea va rămâne, cel mai probabil, una dintre direcțiile-cheie ale războiului în viitorul apropiat.

Articolul OPINIE Crimeea devine capcană pentru Rusia. Strategia Ucrainei, pentru a o transforma în povară pentru Kremlin apare prima dată în Realitatea.md.

Scandalul legat de plățile de la MoldATSA nu este doar despre o funcție, un salariu sau o instituție de stat. El ridică o întrebare mai importantă: ce rol are comunicarea publică într-un stat care vreasă fie modern, transparent și apropiat de cetățeni?

Faptul că inclusiv Președinta a spus că a aflat despre această situație din presă este un detaliu esențial, consideră expertul în comunicare strategică, Alexandru Bejenari.. Arată cât de târziu se activează uneori mecanismele de alertă în interiorul statului. Problema nu ține doarde comunicarea cu publicul, ci și de felul în care sistemul își vede propriile riscuri.

Cine observă la timp o decizie vulnerabilă? Cine o transmite mai departe? Cine are autoritatea să spună căo decizie, chiar dacă poate fi justificată formal, va fi greu de acceptat public?

Aici începe problema reală.

Comunicarea este adesea chemată prea târziu. Decizia a fost luată, percepția publică s-a format, încrederea a fost afectată. În acel moment, nici cel mai bun mesaj nu mai poate repara ceea ce oameniipercep ca lipsă de transparență, privilegiu sau distanță față de societate.

Aceasta nu este o problemă de imagine. Este o problemă de guvernare.

În mediul de afaceri, rolul comunicării s-a schimbat vizibil în ultimii ani. În tot mai multe companiioccidentale, directorul de comunicare nu mai este persoana care „ambalează” deciziile deja luate. El face parte din echipa care ajută conducerea să înțeleagă din timp cum pot fi percepute deciziile importante.

Un bun comunicator nu este un decorator de mesaje. Este un senzor intern de risc. Poate spune înainte de criză: această decizie va fi percepută prost, chiar dacă formal poate fi apărată.

În stat, această funcție rămâne adesea redusă la comunicate, reacții și explicații post-factum. Comunicareaapare după decizie, nu înaintea ei. Iar atunci când lucrurile merg prost, de la comunicatori se așteaptăimposibilul: să explice ceva ce trebuia verificat mai devreme din perspectiva încrederii publice.

Un stat modern nu are nevoie doar de purtători de cuvânt buni. Are nevoie de decizii luate cu simțulimpactului public.

În instituțiile publice și în întreprinderile de stat, salariile, numirile, contractele și sporurile nu sunt simple chestiuni administrative. Ele sunt semnale. Arată cum înțelege sistemul echitatea, responsabilitatea șilimita acceptabilului.

Dacă oamenii văd privilegiu, explicația juridică nu mai este suficientă. Dacă văd o decizie luată într-un cerc închis, comunicatul de presă vine prea târziu. Iar dacă au impresia că află adevărul doar dupăinvestigații jurnalistice, instituția pornește deja de pe un teren pierdut.

Aici suferă și profesia de comunicator.

Societatea întreabă de ce statul plătește oameni pentru comunicare, dacă mesajele publice nu explică ceeace contează cu adevărat. Mulți profesioniști ajung, la rândul lor, să gestioneze consecințele unor decizii la care nu au avut acces atunci când criza încă putea fi prevenită.

Aceasta este vulnerabilitatea sistemului.

Comunicarea publică trebuie să fie parte a procesului de guvernare, nu doar reacție la criză. Nu pentru ca specialiștii în comunicare să ia decizii în locul managerilor sau al instituțiilor, ci pentru ca în sistem săexiste, înainte de scandal, o întrebare simplă: cum va fi văzută această decizie de oameni?

Nu doar prin prisma documentelor și procedurilor. Ci prin prisma unei societăți care are deja un nivelscăzut de încredere în instituții.

Pentru Republica Moldova, acest lucru este esențial. Țara trece prin reforme, modernizare instituțională șiapropiere de Uniunea Europeană. Dar un parcurs european nu se construiește doar prin legi, strategii șirapoarte. Se construiește și prin felul în care instituțiile iau decizii, le explică și protejează încredereapublică.

Comunicarea nu poate înlocui transparența, corectitudinea și responsabilitatea. Dar poate avertiza la timpcă o decizie legală poate fi percepută ca nedreaptă.

Iar într-un stat cu încredere fragilă, această percepție contează enorm.

Problema nu este dacă statul are nevoie de comunicatori bine plătiți. Problema este dacă statul știe săfolosească această competență înainte ca deciziile să devină crize.

Dacă vocea comunicării este ascultată doar după scandal, ea devine o încercare de a explica încredereapierdută.

Dacă este ascultată înainte, poate deveni parte a bunei guvernări.

Articolul Comunicarea publică nu poate repara decizii luate fără încredere apare prima dată în Realitatea.md.

Sau, pe scurt, NIM! Aceasta este abrevierea numelui celui mai mare festival de muzică autohtonă din țara vecină.

NIM este, în același timp, declarația de identitate a unei generații întregi. La moldoveni, identitatea și muzica sunt același lucru, iar asta spune mai mult despre ei decât orice analiză politică sau sociologică.

Cele două zile petrecute la Chișinău mi-au oferit multe lecții și multe dovezi că se poate. Că folclorul poate fi brand internațional, că patriotismul poate fi în același timp real, decent și cool, că o generație poate fi coagulată în jurul a altceva complet diferit decât droguri, sex și violență.

Doamnelor și domnilor, vă invit și pe dumneavoastră să ascultați muzica și să înțelegeți de ce festivalul Născut în Moldova este revoluția culturală pe care România a ratat-o și pe care o evită constant.

Să cânte muzica!

El este Vlad Sabajuc, pe numele de scenă Satoshi, are 27 de ani și este din Cahul, iar pe scena Stadionului Dinamo din Chișinău a entuziasmat mii de oameni. E un rapper care citează în refren doina și hora, care îi invocă în melodiile lui pe Eugeniu Doga și pe Grigore Vieru.

Care spune că focul din vatră e un reper, nu doar o simplă metaforă și care, în aceeași piesă, cântă:

Patria-mamă, te amo

Forever ne cheamă

La lucru, la zeamă, noi trecem vama

Familia e baza

Acestea sunt versurile care reprezintă esența generației de tineri pe care o înțelegem prea putin. O generație care a ales să-și iubească țara chiar dacă părinții ei au găsit-o prea mică și prea nevolnică, chiar dacă multe rânduri de alegeri au fost furate și influențate de unii mai puternici, chiar dacă Rusia a împins din toate părțile, chiar dacă jumătate din populație a plecat la muncă în Occident.

O generație care nu face din patriotism o scuză sau un slogan electoral, ci o stare de spirit asumată zilnic, pe scenă și în afara ei.

Un steag ca o mantie protectoare

Una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am văzut la Chișinău este cea a tinerilor care își fac mantie din steagul moldovenesc.

Să te înfășori cu steagul uneia dintre cele mai sărace țări din Europa, țara care ți-a alungat părinții la muncă în afară, nu înseamnă doar că nu o urăști pentru cum este, ci, probabil, că o iubești pentru cum va deveni prin chiar efortul tău. Înseamnă că ți-ai ales un proiect în loc să-ți alegi o scuză.

Cât de ușor ar fi fost altfel și câte ocazii ți-ar da Moldova să o faci. Să-ți fie silă de ea, să o înjuri, să o părăsești fără să te uiți înapoi, să o folosești ca explicație pentru toate eșecurile tale.

Sunt țări care îți oferă mai multe motive să le iubești și totuși sunt iubite mai puțin. Moldova îți oferă sărăcia, corupția, războiul de la graniță, jumătate din familie plecată, un trecut sovietic care nu s-a terminat cu totul și un viitor care nu a început cu totul și, cu toate acestea, tinerii ei aleg să cânte despre ea. Nu din neștiință, nu din naivitate, nu din lipsă de alternativă.

Dintr-o luciditate pe care noi, românii, am pierdut-o demult sau pe care, poate, n-am avut-o niciodată: că o țară nu este ce găsești când te naști în ea, ci tot ce construiești cât timp trăiești în ea.

13 iunie în două vieți

Pe 13 iunie 1990 fugeam de mineri prin București. Eram student, deci țintă sigură. “Capurile” au fost întotdeauna inamicul numărul unu al regimurilor autoritare și distracția preferată a celor care cred că a gândi este nu doar plictisitor, ci și periculos. Comuniștii le spuneau “căpățâni”, torționarii lor, “țeste”. Îmi feream capul și nu știam nimic despre Moldova. Nu știam că frica de atunci și speranța de acum sunt același lucru, la distanță de treizeci și șase de ani și la o zvârlitură de Prut.

Pe 13 și 14 iunie 2026 a avut loc a doua ediție a festivalului Născut în Moldova. O bună ocazie de a înțelege că, spre deosebire de festivalurile românești, există popoare mici care se poartă ca niște minorități chiar la ele acasă și care își apără tezaurul cultural cu toată ființa.

Nu pentru că sunt slabe. Ci pentru că știu un lucru pe care popoarele mari pare că l-au uitat: numai cei care simt că identitatea le este în primejdie știu cu adevărat să o apere.

Pe scena de la NIM au urcat Irina Rimes, Satoshi, Tania Turtureanu, Lupii lui Calancea, Alternosfera, Carla’s Dreams, Zdob și Zdub, Magnat & Feoctist, Pavel și Cleopatra Stratan, Misha Miller și alții carora le prezint scuze că nu i-am menționat.

Ce au în comun toți? Un singur lucru, folclorul.

Prețuit ca podoabă, nu ca ornament aplicat pe un produs occidental ca să pară exotic pe Spotify, ci ca materie primă, ca osatură, ca punct de pornire către arta lor unică.

Zdob și Zdub au combinat folclorul basarabean cu hard rock-ul și au dus Moldova de trei ori la Eurovision, cântând pe aceleași scene cu Red Hot Chili Peppers și Linkin Park.

Magnat & Feoctist cântă despre Iura din Telenești, despre fata din sat care vrea să se mărite, despre comunitatea în care viața privată devine eveniment colectiv și o fac cu umor sănătos, cu inteligența detaliului și cu onestitatea pe care nu o găsești la nici un alt artist român mainstream.

Irina Rimes, originară din satul Izvoare, și-a construit albumul „Origini“ pornind de la cântecele pe care i le fredona bunica. „Ne naștem cu o moștenire culturală de excepție“, spune ea, ca și când ar dezvălui un mare secret.

Satoshi a luat formula tradițională a cântecului popular – Foaie verde, Foaie lată – și a transformat-o în hook de rap despre dragoste și bucuria de a iubi!

Și apoi sunt Lupii lui Calancea, Carla’s Dream, surorile Osoianu, toți, unici, inegalabili.

Și Alternosfera. Fondată în 1998 de doi liceeni din Chișinău, trupa a început să cânte în rusă, lucrul cel mai firesc pentru un adolescent din capitala Moldovei post-sovietice.

Ceea ce s-a întâmplat “după” este, în sine, o poveste despre identitate:

„Odată cu maturizarea, s-a conturat sistemul de valori, am dezlegat rebusul identității, apartenența lingvistică și codul cultural cu care te adresezi publicului“

spune Marcel Bostan, solistul trupei.

Versurile lor sunt, spune cineva care i-a ascultat prima dată în mașină pe drumul spre Sibiu, „parcă asculți poezii la volum maxim”. Douăzeci și șapte de ani de rock alternativ, cinci albume, sute de concerte în România, Olanda, Marea Britanie. O trupă care tratează muzica, în cuvintele aceluiași Marcel Bostan, „responsabil“, un cuvânt care nu mai există în vocabularul scenei muzicale românești.

Blues, rock’n’roll din folclor, hip-hop, pop, toate declinate dintr-o rădăcină comună, vatra satului. Mândruțe și cosițe, nu curve, nu vagaboande, nu cocalari! Mama care te-a crescut, bunei cu mâinile bătătorite, doina și hora, câmpia și via și focul din vatră, acestea sunt materialele simbolice din care moldovenii și-au construit muzica.

La prima ediție, în iunie 2025, pe Stadionul Zimbru, au fost 28 de artiști și 24.000 de oameni, două recorduri naționale: cea mai mare scenă construită vreodată în Moldova pentru un eveniment muzical și cel mai mare lineup de artiști autohtoni prezenți într-un singur festival.

Totul a pornit dintr-un concert în aprilie 2024, cu 5.500 de spectatori la Chișinău Arena. Doi ani mai târziu, NIM e pe Stadionul Dinamo și ediția a treia e deja anunțată pentru 2027, sub sloganul NE reuNIM. Fără fonduri guvernamentale, fără vreo sofisticată politică de stat.

Este doar voința unui public activ, participativ, care trăiește și prin altceva decât urlete, care dansează toate sârbele și horele și învârtitele așa cum le-a văzut la părinții lor. Privindu-i pe toți, tineri, bătrâni, copii, părinți și bunici, îti dai seama că acest popor, în ciuda tuturor greutăților, a decis că merită să se iubească pe sine mult mai mult decât să se deteste pentru toate nereușitele!

Pe scenă, Satoshi nu se prezintă publicului, el alege să vorbească unei întregi generații.

„Nu uitați, oriunde vă duceți, sunteți moldoveni. Și asta vă cere să vă reprezentați țara cu demnitate. Să fii moldovean înseamnă să muncești mai bine și mai mult decât alții, pentru că noi suntem o națiune mică!“

Sunt mii de oameni în fața lui și el alege să le reamintească un cod moral.

Pe Stadionul Dinamo am văzut copii de școală cântând aceleași versuri cu oameni trecuți de șaizeci de ani. Aceeași melodie, același text, aceeași mână ridicată în aer. Tineri ai căror părinți muncesc în Occident, care știu română, care vorbesc și engleză, franceză și rusă, care ascultă Linkin Park și J. Cole și care aleg să cânte în limba lor. Nu din ignoranță, pur și simplu așa au ales ei. Pentru că ai lor sunt buni. Pentru că ai lor sunt internaționali. Pentru că ai lor sunt modele, nu mostre.

Lângă noi, la concert, se afla și Ministrul Educației din Republica Moldova care s-a bucurat din plin de muzică și a dansat pe toate ritmurile posibile.

„Moldova nu este un loc, este un popor” — cânta Satoshi împreună cu Dara și Magnat & Feoctist, pe 27 august 2024, de Ziua Independenței.

Și nimeni nu este ironic, deși ar avea atâtea motive să fie. Aceasta este coagularea generațiilor în jurul unui vis comun. Un popor mic și talentat, care alege să facă o țară mare.

Ce nu spunem noi, românii, ce nu gândim, ce nu facem

Și acum să vorbim despre noi! Cu onestitate și prin comparație!

România are festivaluri de sute de mii de oameni, poate chiar de milioane! Untold, Electric Castle, Neversea, Beach Please, producții impecabile, artiști internaționali, logistică de prim rang. Este bine și, în același timp, este exact problema principală, nici un festival românesc major nu coagulează generații în jurul identității românești, pentru că identitatea românească nu există pe scenele lor. Se disipeaza în marketing, în business, în monden și social media. Nu este rău, este doar insuficient, este prea puțin.

Folclorul românesc, unul dintre cele mai bogate patrimonii muzicale din Europa, n-are acolo nici un loc, nici un artist care să-l reinventeze cu inteligența cu care o fac moldovenii.

Ce are în schimb România? Îl are pe Gheboasă la Untold cu „Dă-i țiganca“ — versuri care incită la ură rasială și la violență împotriva femeilor. A mai fost și Șatra B.E.N.Z., amendat la Neversea pentru versuri cu referire explicită la organe sexuale în fața unor minori. Mai avem și tot felul de petreceri unde traperii ceruți de elevi cântă, cu minori în sală, „ridică-ți, fă, chiloții de jos”. Ca dezastrul să fie complet, o instanță de judecată, tembelă e drept, dar instanță, a decis că artiștii cu versuri obscene nu pot fi amendați la festivaluri, deoarece spectatorii au ales să participe.

Muzica românească mainstream s-a manelizat și s-a cocalarizat până la punctul în care nu mai poți face diferența între o producție muzicală și o insultă adusă decenței minime, bunei cuviințe și limbii române. Versurile nu mai sunt versuri, sunt protuberanțe, mormăieli, onomatopee sexuale aranjate peste un beat cumpărat cu zece dolari de pe internet.

Limba lui Eminescu, a lui Creangă, a lui Caragiale, limba care a supraviețuit imperiilor nu mai supraviețuiește asaltului românilor lipsiți de direcție și de minimă educație.

Ea, limba română, este astăzi violată în fiecare seară pe scenele și pe televizoarele României, în fața unor copii care nu știu că există și altceva.

Parcă ne-am născut cu toții la cort și la șatră, nu pe prispă, lângă vatră si lângă șură. Parcă nu am avut niciodată doină, niciodată horă, niciodată un tezaur muzical care să fi făcut înconjurul Europei.

Au dispărut mândruțele și cosițele. Ce a rămas are versuri pe care nu le poți cânta în public, cu atât mai puțin în fața copiilor tăi și nici nu-ți vine să le cânți, pentru că nu mai spun nimic nici despre tine, nici despre familia ta, nici despre locul din care vii.

La moldoveni este despre dragoste, despre părinți și despre bunei. La noi este despre excrescențe și extremități, despre mărimi și găuri. Toate adânci! Și strâmte, de parcă toată viața noastră ar fi un coit fără sfârșit, o băgare și o scoatere repetate până la idioțenie.

Cu asta ne încântă artiștii noștri și, mai grav, cu asta ne distrăm și noi. Fără găuri am fi morți, fără extremități am fi doar niște hoituri.

Civilizația ne-a abandonat demult și este explicabil, are și ea mândria ei.

Ignoranți, dar aroganți

Și problema nu este că România nu ar avea artiști valoroși, pentru că are. Mulți sunt cel puțin la nivelul celor din Moldova. Problema este însă că artiștii români nu construiesc nimic în jurul lor, nici o identitate, nici o mișcare, nici un proiect care să depășească propriul cont de streaming și propria imagine de scenă.

Există Loredana, care a valorificat folclorul cu o inteligență și cu o explozie pe care puțini artiști români au atins-o vreodată. Există și Bogdan Mihail Simion, care cântă la inimă cu mintea și care transformă trecutul în modernitate.

Nici măcar Tudor Gheorghe nu a reușit să creeze ceva și dincolo de scenă.

Nu au creat școală, nu au format o generație, nu au construit un fenomen.

Între un artist excepțional și o mișcare culturală este exact distanța dintre un om de geniu și un popor care și-a ales un proiect comun. Moldova a parcurs această distanță. România nici măcar nu a început-o.

Aș vrea sǎ o amintesc aici, distinct, pe Teodora Brody-Enache, născută la Onești, stabilită în Elveția, singura artistă română care a construit o carieră internațională pe fuziunea dintre jazz și doină. A cântat cu Johnny Răducanu, a urcat pe scena de la Carnegie Hall, a dat voce Rapsodiei I de George Enescu cu orchestră de cameră. A înțeles că doina românească nu trebuie să rămână în muzee și a transformat-o în materie primă vie. Dar și ea a rămas singură, un fenomen izolat, admirat și ignorat în același timp, fără urmași muzicali, fără școală, fără o generație care să ducă mai departe ce a construit.

Ceea ce ne lipsește nu este talentul. Este simțul responsabilității față de public. Nici un artist român mainstream nu a urcat vreodată pe scenă și a spus publicului ceva despre cine este, de unde vine și ce datorează celor care l-au crescut. Nici un artist român nu a transformat concertul într-un act civic, nu a ales să fie model în loc să fie numai spectacol, show și sclipici!

La moldoveni, scena este un loc din care vorbești unei națiuni.

La noi, scena este un loc din care te vinzi unui public.

Diferența dintre cele două atitudini este exact diferența dintre NIM și orice festival românesc pe care îl știți.

Dar eșecul nu e doar al artiștilor. Este și al tinerilor care îi ascultă și care nu au curiozitatea să afle de unde vin, ce au moștenit, ce li s-a luat sau ce au aruncat.

Și mai adânc de atât, este și eșecul părinților lor, adică al nostru. Al generației care a făcut Revoluția din decembrie 1989, care a ieșit sub gloanțe cerând libertate și demnitate și care, în anii care au urmat, n-a transmis mai departe nici valorile, nici tezaurul, nici sentimentul că există ceva de apărat.

Moldova a pierdut mai mult, a suferit mai mult, a fost mai amenințată și totuși a găsit puterea să construiască o scenă muzicală despre dragoste, despre bunici, despre patrie, despre demnitate. România a câștigat libertatea în 1989 și a cheltuit-o pe virginitatea culturală pierdută pe nimic.

Ne-am obișnuit să credem, cumva comod, că frații moldoveni sunt mai nevoiași, mai slabi și că, prin contrast, noi suntem mai mari, mai bogați, mai evoluați. Ne amuzăm de ei cu un zâmbet larg și generos, zâmbetul celui care “s-a ajuns”. Istoria ne contrazice, așa cum și NIM ne contrazice! Și Satoshi ne contrazice! Chiar și bătrânul cu pălărie de pai care știe pe de rost versurile unui cântec rap ne contrazice!

Cu toate greutățile pe care le au, ei au construit ceva ce noi nu avem: o fibră comună, un proiect care îi unește, respectul față de părinți și față de bunei, față de limbă și față de tot ce au moștenit. Au încă puterea să cânte despre dragoste și despre credință, despre satul din care au plecat și despre mama care i-a așteptat.

Asta nu e înapoiere, eu cred că asta e smerenie. Asta e împăcare cu tine însuți și cu poporul tău, un lux pe care noi ni l-am pierdut în goana după “civilizație”.

Noi suntem civilizați, chipurile! Eu cred că și ei sunt civilizați, dar și că sunt înrădăcinați. Întrebarea care ar trebui să ne țină treji noaptea cred ca este cine, de fapt, ar trebui să învețe de la cine?

Pentru mine, român născut la București, Născut în Moldova nu este doar titlul unui festival. Este un certificat de apartenență la o națiune pe care ne-am amuzat să o privim de sus până când zâmbetul ne-a înghețat pe față și s-a transformat în rictus.

Al nostru, desigur!

SERGIU TOADER | Chișinău, Republica Moldova

Articolul Op-Ed de Sergiu Toader: „Născut în Moldova” – declarația de identitate a unei generații întregi apare prima dată în Realitatea.md.

Pe 15 iunie 2026, la Luxembourg, Conferința Interguvernamentală dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova a deschis oficial negocierile pe Clusterul 1 (Fundamentele). Să recapitulăm împreună ce înseamnă aceasta, scrie analistul Iulian Groza.

Clusterul 1 se deschide primul și se închide ultimul. E coloana vertebrală a aderării: funcționarea instituțiilor democratice, reforma administrației publice, criteriile economice și, mai presus de toate, statul de drept. Capitolele 23 și 24.

Poziția Comună a UE este acum publică. Merită citită cu atenție. Pentru că nu vorbește despre intenții, ci despre rezultate măsurabile. Astfel, negocierile lucrează cu două categorii de condiții (criterii de referință sau benchmarks). Cele intermediare (interim benchmarks) trebuie atinse pe parcurs, pentru a putea avansa. Criteriile de referință de închidere (closing benchmarks) condiționează închiderea provizorie a fiecărui capitol.

O precizare importantă. În această Poziție Comună, criteriile de referință de închidere explicite sunt definite pentru capitolele 5 (Achiziții publice), 18 (Statistică) și 32 (Control financiar).

Pentru capitolele de stat de drept, 23 și 24, Poziția stabilește condiții intermediare. Închiderea provizorie a acestor capitole rămâne condiționată de atingerea reperelor intermediare, pe orizontală și pe capitolele de stat de drept, fără a prejudicia condiții suplimentare ce vor fi definite pentru Cluster 1.

Pe orizontală, pentru întreg Clusterul 1, Moldova trebuie să asigure o monitorizare strânsă și permanentă a implementării foilor de parcurs privind statul de drept, reforma administrației publice și funcționarea instituțiilor democratice, printr-un mecanism de supraveghere robust și multidisciplinar, cu atenție la resursele umane și financiare, capacitatea instituțională, respectarea termenelor și un dialog real și consistent cu societatea civilă. Iată, pe scurt, ce cere UE pe cele două capitole care contează cel mai mult. Capitolul 23. Sistemul judiciar și drepturile fundamentale.

Criteriile intermediare sunt grupate pe trei direcții.

1. Reforma justiției. Moldova continuă reforma cuprinzătoare a justiției, cu progrese în imparțialitate, independență, responsabilizare, calitate și eficiență. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• a consolidat capacitatea, calitatea, transparența, eficacitatea și independența structurală a organelor de autoadministrare ale justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Superior al Procurorilor și colegiile lor specializate, inclusiv prin alocarea de resurse suficiente, și a făcut progrese tangibile în implementarea hărții judiciare și a hărții procuraturii;
•  a consolidat independența structurală și responsabilizarea sustenabilă a sistemului judiciar și a procuraturii, în special prin avansarea semnificativă spre finalizarea procesului de vetting și menținerea responsabilizării și integrității post-vetting la toate nivelurile, printr-un proces disciplinar îmbunătățit și prin autonomie operațională sporită a procuraturii;
•  a îmbunătățit calitatea actului de justiție, inclusiv prin resurse financiare și umane suficiente, reducerea semnificativă a posturilor vacante, implementarea reformei Curții Supreme de Justiție și consolidarea Institutului Național al Justiției;
• a sporit eficiența justiției, prin rate de soluționare și timpi de procesare mai buni, reducerea sustenabilă a restanțelor, o procedură îmbunătățită la Curtea Constituțională, recurgerea la mecanisme alternative de soluționare a litigiilor, asistență juridică, rate mai mari de executare și digitalizarea sistemului.

2. Combaterea și prevenirea corupției. Moldova face progrese semnificative. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• a implementat consecvent cadrul legal și strategic anticorupție, în linie cu standardele europene și internaționale, inclusiv recomandările GRECO, OSCE/ODIHR și OCDE, cu coordonare, bugetare, monitorizare și evaluare eficiente;
• a consolidat semnificativ independența, eficacitatea, coordonarea și capacitatea operațională a instituțiilor anticorupție specializate și a celorlalte instituții relevante responsabile de combaterea corupției;
• a întărit eficiența cadrului de prevenire a corupției, inclusiv prin alinierea graduală la acquis, precum protecția avertizorilor de integritate, și prin consolidarea verificării declarațiilor de avere;
•  a făcut progrese tangibile spre un istoric solid de investigații, urmăriri penale și condamnări în dosarele de corupție, în special condamnări definitive la nivel înalt, și a crescut numărul și valoarea bunurilor sechestrate, înghețate și confiscate;
• a îmbunătățit integrarea măsurilor anticorupție concrete prin evaluări de risc și măsuri sistemice de integritate în sectoarele cele mai vulnerabile la corupție.

3. Protecția drepturilor fundamentale. Moldova consolidează protecția în practică. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• a consolidat implementarea cadrului legal și de politici pentru drepturile fundamentale și aplicarea lor în practică, în special prin executarea sporită a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și prin întărirea capacității instituțiilor independente, inclusiv Consiliul pentru Egalitate și Oficiul Avocatului Poporului;
• a continuat reforma sistemului penitenciar și a detenției, inclusiv îmbunătățirea condițiilor și urmărirea cazurilor de rele tratamente;
• a întărit libertatea de asociere și de exprimare, libertatea și pluralismul mass-media, prin consolidarea independenței și capacității instituționale a media publice și a unui cadru de monitorizare a activității acestora, precum și prin asigurarea transparenței proprietății media, în linie cu standardele internaționale și ale UE;
• a asigurat progrese în alinierea legislativă privind egalitatea și nediscriminarea, infracțiunile și discursul de ură, drepturile persoanelor cu dizabilități, egalitatea de gen și combaterea violenței de gen, drepturile procedurale ale suspecților și inculpaților și drepturile victimelor, colectarea datelor și serviciile specializate pentru victimele infracțiunilor, precum și consolidarea capacității Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal;
• a făcut progrese spre un sistem integrat de protecție a copilului și spre alinierea la acquis privind drepturile copilului, inclusiv dezinstituționalizarea copiilor lipsiți de îngrijire părintească și a persoanelor cu dizabilități.

Capitolul 24. Justiție, libertate și securitate.

Criteriile de referință intermediare sunt grupate pe trei direcții.

1. Combaterea criminalității grave și organizate. Moldova face progrese tangibile. Criteriul intermediar este atins după ce:

• s-a aliniat suplimentar la acquis privind lupta împotriva crimei organizate, inclusiv investigarea și incriminarea spălării banilor, precum și recuperarea și confiscarea bunurilor;
• a făcut progrese tangibile spre un istoric solid de investigații, urmăriri penale și condamnări definitive în toate domeniile criminalității grave și organizate, inclusiv traficul de persoane și abuzul sexual asupra copiilor, criminalitatea informatică, traficul de arme, producția și traficul de droguri și spălarea banilor, precum și combaterea terorismului;
• a demonstrat o practică credibilă și consecventă de lansare a investigațiilor financiare sistematice în cazurile de criminalitate gravă și organizată, inclusiv spălare de bani;
• a făcut progrese tangibile spre un istoric solid de sechestrare și confiscare definitivă a bunurilor și și-a consolidat sistemul de recuperare a activelor;
• a făcut progrese substanțiale în destructurarea rețelelor de trafic de persoane și de trafic de arme, inclusiv prin operaționalizarea Punctului Focal Național privind armele de calibru mic și armamentul ușor;
• și-a consolidat cadrul instituțional, în special prin definirea mai clară a atribuțiilor și funcțiilor organelor de aplicare a legii, întărirea independenței și integrității lor, a capacităților operaționale, analitice și IT și a cooperării interinstituționale;
• și-a consolidat capacitatea administrativă pentru a îndeplini cerințele UE privind cooperarea judiciară în materie penală, civilă și comercială și pentru a asigura cooperarea efectivă cu Eurojust și cu Parchetul European (EPPO).

2. Cooperarea în domeniul drogurilor. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• a stabilit un Sistem Național de Avertizare Timpurie funcțional și cu resurse suficiente, a consolidat Observatorul Național pentru Droguri și și-a aliniat legislația la acquis privind drogurile și precursorii de droguri;
• a făcut progrese tangibile spre un istoric solid de capturi de droguri, distrugere și confiscare a activelor aferente.

3. Migrație, azil, Schengen, frontiere externe și politica de vize. Moldova livrează rezultate. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• și-a îmbunătățit alinierea la acquis privind migrația, azilul, politica de vize și gestionarea frontierelor, inclusiv alinierea la metodologia europeană de management integrat al frontierei (IBM);
• și-a consolidat capacitățile instituționale și mecanismele de cooperare și coordonare între autoritățile implicate în gestionarea migrației, frontierelor și azilului, și-a actualizat planul de gestionare a fluxurilor migratorii mixte crescute și a întărit lupta împotriva migrației ilegale și a traficului de migranți;
• și-a îmbunătățit sistemul de azil, statul oferind serviciile necesare solicitanților de azil.

Ce înseamnă, de fapt? Reforma nu se mai măsoară în legi adoptate. Se măsoară în rezultate.

Întrebarea principală este nu doar dacă adoptăm legile potrivite. Ci dacă livrăm progres și rezultate în implementarea lor.
Este partea cea mai complexă și cea mai politică a procesului. Și este partea care trebuie să devină ireversibilă.

Criteriile de referință intermediare nu sunt birocrație. Sunt lista de sarcini pe care trebuie să le îndeplinim exemplar.
Negocierile s-au deschis. De acum, contează ce și când livrăm. Multă muncă în fața, dar merită tot efortul, deoarece vom deveni membri ai UE.

Articolul Iulian Groza, după deschiderea primului cluster de negocieri: De acum, contează ce și când livrăm apare prima dată în Realitatea.md.

Republica Moldova este una dintre țările despre care se vorbește mult în termeni de provocări. Vorbim despre salarii, despre migrație, despre politică, despre crize și despre ceea ce ne lipsește. De multe ori, pare că ne-am obișnuit să măsurăm succesul unei societăți prin ceea ce nu are, nu prin ceea ce a reușit să construiască.

Dar ce ar fi dacă, pentru o clipă, am schimba perspectiva? Ce ar fi dacă am încerca să ne imaginăm o Moldovă fericită?

Nu o Moldovă perfectă. Nu o țară fără probleme, fără conflicte sau fără griji. O astfel de societate nu există nicăieri în lume. Dar o Moldovă în care oamenii ar avea mai multă încredere unii în alții. În care succesul vecinului nu ar fi privit cu suspiciune, ci cu admirație. În care am fi mai preocupați să construim, decât să criticăm.

Poate că primul lucru care s-ar schimba ar fi felul în care ne privim pe noi înșine. De prea multe ori ne descriem țara prin stereotipuri negative. Spunem că „la noi nu se poate”, că „toți pleacă”, că „nimic nu se schimbă”. Și totuși, în fiecare zi există oameni care demonstrează contrariul. Sunt antreprenori care investesc, profesori care educă, medici care salvează vieți, jurnaliști care caută adevărul și tineri care aleg să-și construiască viitorul acasă.

O societate fericită nu înseamnă o societate bogată. Există țări bogate în care oamenii sunt singuri și neîncrezători. Fericirea colectivă vine din sentimentul că aparții unei comunități, că munca ta contează și că viitorul poate fi mai bun decât prezentul.

Dacă am fi mai fericiți, poate am vorbi mai puțin despre ceea ce ne desparte și mai mult despre ceea ce ne unește. Am descoperi că avem mult mai multe lucruri în comun decât credem: aceeași dorință de siguranță pentru familiile noastre, aceeași speranță pentru copiii noștri și aceeași nevoie de respect și demnitate.

Poate că am înceta să căutăm permanent salvatori și am înțelege că schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Cu un gest simplu de respect în trafic. Cu o vorbă bună spusă unui coleg. Cu implicarea într-un proiect comunitar. Cu decizia de a nu răspândi ură și dezbinare.

Republica Moldova a trecut prin multe încercări. A cunoscut perioade de sărăcie, incertitudine și dezamăgire. Dar a demonstrat, în același timp, o capacitate extraordinară de a rezista. Am văzut solidaritate în momente de criză, generozitate față de cei aflați în nevoie și curaj atunci când viitorul părea nesigur.

Poate că adevărata noastră provocare nu este să devenim mai bogați, mai puternici sau mai influenți. Poate că provocarea este să învățăm să apreciem mai mult ceea ce avem și ceea ce suntem.

Pentru că o țară nu este doar suma instituțiilor sale, a drumurilor sau a indicatorilor economici. O țară este starea de spirit a oamenilor care trăiesc în ea.

Și atunci apare întrebarea simplă: ce ar fi dacă am fi fericiți?

Poate că am descoperi că Moldova pe care o căutăm de atâția ani există deja, în mare parte, în noi. Trebuie doar să avem curajul să o vedem.

Articolul Dumitru Țîra: Ce ar fi dacă am fi fericiți? apare prima dată în Realitatea.md.

Parcursul european al Republicii Moldova devine mai solid atunci când statul reușește să explice riscurile fără să adâncească temerile oamenilor.

Subiectul securității a revenit în prim-plan după discuțiile privind dezvoltarea capacităților de producere a dronelor și a sistemelor antidronă în Republica Moldova.

Pentru instituții, explicația este relativ clară: războiul este aproape, incidentele cu drone nu mai sunt o realitate îndepărtată, spațiul aerian trebuie protejat, iar infrastructura critică nu poate depinde doar de speranța că riscurile vor ocoli țara.

În spațiul public, însă, același mesaj ajunge repede într-o altă zonă de percepție. „Moldova se militarizează?”, „Suntem atrași într-un război?”, „Ce se întâmplă cu neutralitatea?” – sunt întrebări care apar aproape automat atunci când securitatea este asociată cu drone, apărare sau noi capacități militare.

Pentru publicul proeuropean, aceste reacții pot părea previzibile. Uneori chiar sunt alimentate politic sau propagandistic. Dar nu toate pot fi tratate ca manipulare. În spatele lor există și o oboseală reală: oboseala unei societăți care trăiește de ani buni lângă război, într-un flux continuu de alerte, declarații dure și vești neliniștitoare.

Aici se vede una dintre vulnerabilitățile comunicării publice din Moldova.

Autoritățile vorbesc despre protecție. Oponenții traduc mesajul prin „atragere în război”. Iar o parte din oameni nu mai aud nici explicația tehnică, nici disputa politică, ci doar încă un motiv de teamă.

În asemenea condiții, securitatea nu poate fi comunicată doar prin limbajul amenințărilor. Nu este suficient să spui că există un pericol. Trebuie explicat ce anume este protejat, de ce este necesară o soluție, unde sunt limitele ei, cine o controlează și cum se leagă toate acestea de viața de zi cu zi.

Pentru că oamenii nu trăiesc în strategii de securitate. Ei trăiesc în case, sate, orașe, afaceri, familii și planuri pentru ziua de mâine. Dacă statul vorbește despre apărare, mesajul trebuie să fie limpede: nu este vorba despre militarizarea societății, ci despre protejarea spațiului în care viața poate continua normal.

Această diferență este importantă și pentru parcursul european al Republicii Moldova.

Integrarea europeană nu se construiește doar prin reforme, negocieri, investiții și modernizarea instituțiilor. Ea depinde și de capacitatea statului de a explica schimbarea într-un mod în care mai mulți oameni se pot regăsi. Nu doar cei deja convinși, ci și cei care ezită, se tem sau privesc deciziile publice prin experiențe și spații informaționale diferite.

A recunoaște aceste frici nu slăbește direcția europeană. O face mai rezistentă. Un proiect de țară devine stabil atunci când nu lasă frica să fie confiscată de cei care vor să blocheze orice schimbare.
În domeniul securității, miza este și mai mare. Moldova nu are nevoie de panică, de retorică militară sau de o societate ținută permanent în stare de mobilizare emoțională. Dar nici nu poate deveni mai sigură prin tăcere sau prin evitarea discuțiilor dificile.

Întrebarea nu este doar dacă Republica Moldova are nevoie de drone sau sisteme antidronă. Întrebarea este cum explicăm securitatea astfel încât oamenii să audă protejarea vieții pașnice, nu apropierea războiului.

Dacă securitatea este explicată numai prin pericole, crește frica. Dacă este explicată prin ceea ce apără – case, drumuri, infrastructură, spațiu aerian, predictibilitate, viață normală – poate crește încrederea.

Iar în Republica Moldova de astăzi, încrederea nu este un detaliu de comunicare. Este parte din reziliența țării.

Alexandr Bejenari, expert în comunicare strategică

Articolul Op-Ed de Alexandr Bejenari: Securitatea nu se explică doar prin frică apare prima dată în Realitatea.md.

Există instituții care apar și dispar odată cu vremurile. Există proiecte care se nasc din conjuncturi și se sting odată cu ele. Și există instituții care reușesc să reziste decenii, crize, schimbări politice și transformări sociale, păstrându-și sensul, misiunea și credibilitatea. Agenția de presă IPN este una dintre acestea.

Astăzi, când IPN împlinește 21 de ani, nu aniversăm doar o instituție media. Aniversăm o parte din istoria Republicii Moldova. O istorie scrisă zi de zi prin informații verificate, prin respect față de adevăr, prin profesionalism și prin convingerea că jurnalismul trebuie să servească societatea, nu interesele de moment.

În vara anului 2024 am aflat că IPN risca să ajungă în mâini care nu aveau nimic în comun cu valorile pe care această instituție le-a reprezentat timp de două decenii. Riscul era evident. O agenție de presă cu un nivel atât de mare de încredere și credibilitate putea fi transformată într-un instrument de influență împotriva modernizării și dezvoltării europene a Republicii Moldova. Iar după ce și-ar fi pierdut cea mai mare valoare – încrederea publicului – probabil ar fi fost abandonată și închisă.

Pentru mine, decizia a fost simplă. Nu a fost o decizie de afaceri. Nu a fost un calcul financiar. A fost un act de responsabilitate față de o instituție care face parte din patrimoniul democratic al Republicii Moldova.

Totul a durat o săptămână. Luni am avut prima conversație, miercuri am contractat creditul necesar, iar vineri semnam în registrul de stat la ASP. Înainte de aceasta, am semnat un angajament prin care ne asumam continuarea dezvoltării IPN ca instituție media de utilitate publică, dedicată apărării democrației, modernizării țării și consolidării coeziunii sociale.

Privind în urmă, sunt convins că a fost una dintre deciziile importante pe care le-am luat în viața profesională în domeniul mass media. 

Republica Moldova are prea puține instituții care au rezistat testului timpului. Prea puține valori care au supraviețuit schimbărilor politice, presiunilor economice și tentațiilor de moment. IPN este una dintre aceste valori. Este agenția de presă care a educat generații de jurnaliști. Este instituția care furnizează zilnic informații în limba română, rusă și engleză pentru instituții publice, organizații internaționale, ambasade și instituții media din țară și de peste hotare. Este spațiul care a găzduit dezbateri, conferințe și dialoguri esențiale pentru dezvoltarea societății. Este una dintre instituțiile care au contribuit constant la pluralismul opiniilor și la libertatea de exprimare în Republica Moldova.

Dar poate cea mai mare realizare a IPN este faptul că a reușit să-și consolideze credibilitatea. Într-o epocă în care încrederea a devenit una dintre cele mai rare resurse, IPN a rămas un reper de corectitudine, echilibru și profesionalism.

În ultimii doi ani, toate profiturile au fost reinvestite în dezvoltarea agenției. Creditul a fost achitat. Echipa a crescut. Sediul a fost modernizat. Brandul a fost modernizat. Parteneriatele s-au extins. Influența și relevanța au crescut. Încrederea publicului a crescut și mai mult.

Unicul regret pe care îl am este că nu am avut suficient timp să mă opresc și să observ cât de frumos s-a dezvoltat IPN în această perioadă. Astăzi însă pot spune un lucru simplu și sincer. Mă bucur că am putut contribui la salvarea acestei instituții. Mă bucur că IPN a rămas liberă, independentă și fidelă misiunii sale. Mă bucur că, la 21 de ani, IPN privește spre viitor cu aceeași energie și aceeași responsabilitate cu care a privit mereu spre societate.

La mulți ani, Agenția de presă IPN! La mulți ani unei instituții care reprezintă o parte a istoriei contemporane a Republicii Moldova și este în slujba adevărului, democrației și oamenilor acestei țări.

Articolul La mulți ani IPN – 21 de ani din istoria Republicii Moldova apare prima dată în Realitatea.md.

Un șir de formule, o singură întrebare. Pe 11 mai 2026, cancelarul Friedrich Merz le-a scris președinților Consiliului European, Consiliului Uniunii Europene și Comisiei Europene pentru a propune un statut de „stat membru asociat” pentru Ucraina și, prin analogie, pași de integrare instituțională graduală pentru Republica Moldova și statele Balcanilor de Vest. Scrisoarea cere expres Comisiei să examineze propunerea și să avanseze soluții legale care să o operaționalizeze. Cu alte cuvinte, suntem la începutul unei discuții formale, nu la finalul ei: ce va propune Comisia, în ce calendar și sub ce formă juridică rămâne de văzut.

Întrebarea care contează nu e a Berlinului. Este a Uniunii. Între februarie 2022 și mai 2026, Uniunea Europeană a vehiculat, una după alta, nu mai puțin de șapte formule alternative la aderarea clasică. Comunitatea Politică Europeană, lansată ca răspuns continental la războiul din Ucraina și la cererile de aderare depuse imediat după 24 februarie 2022 de Kiev, Chișinău și Tbilisi. Integrarea graduală, consacrată în iunie 2022. Modelul staged accession. Ideea aderării cu drepturi de vot limitate. „Reverse enlargement”-ul propus de Comisie în februarie și respins de ambasadorii statelor membre în martie 2026. Statutul de „stat integrat” formulat de Franța în aprilie. Și, acum, „statul membru asociat” al Germaniei. Șapte iterații în patru ani. Toate diferite, toate puse pe masă cu pretenția de a rezolva aceeași problemă, niciuna încă acceptată de toți cei 27.

Toate au în comun o premisă rar formulată explicit: aderarea deplină, în orizontul de timp pe care presiunea geopolitică îl impune, nu poate fi finalizată fără a sacrifica rigoarea criteriilor. Și toate au o limită structurală: niciuna nu rezolvă această tensiune, ci o ocolește. Sunt soluții creative la o problemă pe care Uniunea o recunoaște onest, dar nu o poate rezolva, fiindcă rezolvarea presupune reforma internă a Uniunii înseși, nu inventarea de noi camere de așteptare pentru candidați. Rămâne de văzut care dintre aceste formule va aduna, în cele din urmă, consensul celor 27.

Pentru Republica Moldova, întrebarea nu este teoretică. Ne pune o întrebare aplicată: ce ne aduce, concret, propunerea germană în plus față de cadrul de care dispunem deja? Iar răspunsul, vom vedea, nu este unul evident.

Aceeași arhitectură, două destinații

Termenul „stat membru asociat” nu este inventat în mai 2026. Are un istoric doctrinar de treisprezece ani. În martie 2013, fostul europarlamentar Andrew Duff a propus introducerea unui articol 49a în Tratatul privind Uniunea Europeană, prin care s-ar fi creat o categorie distinctă, durabilă, între statutul de stat terț cu acord de asociere și statutul de stat membru deplin. În viziunea lui Duff, „statul membru asociat” avea ca destinație principală asocierea, nu aderarea: o trambulină pentru unii, dar o destinație finală pentru alții. O modalitate de a păstra „nucleul federal” curat de extinderi care l-ar fi paralizat decizional.

Propunerea germană din 2026 împrumută construcția tehnică a modelului Duff: participare instituțională fără drept de vot, comisar fără portofoliu, parlamentari fără drept de vot, judecător asistent la Curtea de Justiție, acces gradual la acquis. Schimbă însă declarat intenția: pas spre aderare, nu alternativă la ea. Diferența nu este juridică. Este politică. Și este fragilă.

De ce fragilă? Pentru că între Duff și Merz există o singură garanție reală a tranziției: voința politică de a o opera. Propunerea germană nu prevede un mecanism obligatoriu de trecere de la statutul de „asociat” la cel de membru deplin atunci când candidatul îndeplinește criteriile. Conține, în schimb, o clauză de tip snap-back (revenire la statutul anterior) sau, alternativ, o clauză sunset, activabilă „în caz de regres pe valorile fundamentale ale Uniunii, în special statul de drept, sau pași structurali înapoi în negocierile de aderare”. Cu alte cuvinte: clauza prevede cum se iese din statut dacă pierzi, dar nu prevede cum se trece la aderarea deplină atunci când câștigi.

Asimetria aceasta este observația esențială. O construcție instituțională identică, lansată ca pas spre aderare, poate aluneca structural spre forma Duff, prin simpla scurgere a timpului și prin absența unei tranziții obligatorii. Aceeași arhitectură, două destinații posibile, iar dreptul Uniunii nu are mecanism intrinsec de diferențiere între ele.

Ce primește, de fapt, Republica Moldova

Scrisoarea germană nu propune două statuturi separate, ci un singur cadru, cu intensități calibrate în funcție de progres și de context. Ucraina ar primi, în logica scrisorii și motivat explicit de situația ei de țară în război, pachetul maximal: comisar fără portofoliu, parlamentari fără drept de vot, judecător asistent, acces la articolul 42 alineatul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (asistență reciprocă) prin angajament politic. Pentru Republica Moldova și statele Balcanilor de Vest, scrisoarea propune o intrare prin pași inițiali: acces privilegiat la piața internă, statut de observator în instituții, sesiuni comune ale Comisiei și ale Parlamentului European cu reprezentanți ai candidaților, integrare structurată pe „building blocs”, cu posibilitatea expresă de aprofundare ulterioară către aceeași arhitectură instituțională, pe baza progresului substanțial. Este o analogie deschisă, nu o categorie separată.

Pe hârtie, oferta sună atractiv. La o lectură juridică atentă, ea aproape coincide cu cadrul de care Republica Moldova dispune deja. Iată pe puncte.

Republica Moldova are astăzi un cadru juridic articulat pe patru niveluri: Acordul de Asociere intrat în vigoare în 2016; statutul de stat candidat obținut în iunie 2022, cu acces la instrumentele integrării graduale consacrate prin metodologia revizuită din februarie 2020; cadrul de negociere aprobat de Consiliul Uniunii Europene la 21 iunie 2024; și Facilitatea de Reformă și Creștere adoptată în martie 2025. Pe baza acestui cadru, Moldova participă deja la Horizon Europe, Erasmus+, Digital Europe, Programul Piața Unică, EU4Health, a aderat la zona unică de plăți în euro (SEPA) în martie 2025, iar din mai 2024 are un Parteneriat de Securitate și Apărare cu Uniunea.

Pe deasupra, finalizarea screening-ului tehnic în septembrie 2025 ne deschide accesul, în calitate de observatori, la o serie de grupuri de lucru ale Consiliului și la comitete ale Comisiei. Nu peste tot, și nu cu drept de a influența formal deciziile, dar prezența noastră în culisele tehnice ale Uniunii este deja un dat al integrării graduale operaționale.

Ce ar adăuga, atunci, propunerea germană?

Pe componenta instituțională, statutul de observator în instituții, sesiuni comune și posibila aprofundare către comisar asociat și parlamentari asociați ar aduce vizibilitate simbolică, nu o categorie juridică nouă. Avem deja, sub cadrul actual, reprezentare politică la cel mai înalt nivel: președintele Republicii e primit ca lider de stat candidat la summit-urile europene, prim-ministrul participă la sesiuni informale, miniștrii noștri sunt invitați la formate-cheie. Un statut structurat de observator ar formaliza această prezență, fără a o transforma fundamental ca substanță.

Pe accesul privilegiat la piața internă, propunerea adaugă, în această fază, foarte puțin. Suntem deja în SEPA, în Programul Piața Unică, am alinieri sectoriale în derulare. Aprofundarea va veni oricum, în logica clusterelor.

Pe aplicarea graduală a acquis-ului cu clauze de salvgardare, propunerea adaugă cel mai puțin. Cadrul de negociere consacră deja, în logica metodologiei revizuite, obligația Moldovei de a-și asuma integral acquis-ul până la aderare, iar criteriile de închidere a clusterelor cer demonstrarea aplicării efective, nu doar transpunerea formală. Componenta este, în substanță, o formalizare politică a unor mecanisme deja operaționale.

Pe alinierea la politica externă și de securitate comună și pe securitatea colectivă, Parteneriatul de Securitate și Apărare semnat la 21 mai 2024 a consacrat deja un cadru robust de cooperare. Pentru Republica Moldova, ordinea constituțională nu ridică obstacole de principiu: jurisprudența Curții Constituționale a stabilit că neutralitatea permanentă nu este, în sine, o valoare constituțională, ci un instrument de protecție a suveranității, care nu împiedică participarea la sisteme colective de securitate. Întrebarea juridică nu este, deci, una de compatibilitate internă, ci de natură a instrumentului propus: un angajament politic, reînnoibil și reversibil, nu o garanție justițiabilă.

Pe clauza snap-back, am explicat-o mai sus. Funcțional, se apropie de principiul reversibilității consacrat prin metodologia revizuită din 2020. Diferența este de obiect: reversibilitatea actuală acționează asupra ritmului negocierilor, în timp ce clauza propusă acționează asupra statutului instituțional însuși. Și fără o tranziție simetrică spre membru deplin, ne lasă într-un cadru care poate fi închis, dar nu garantează că va fi vreodată trecut.

În rezumat: propunerea germană, pentru Republica Moldova, începe sub nivelul tehnic pe care l-am atins deja, în timp ce promisiunea unei aprofundări instituționale rămâne suspendată de o decizie politică viitoare. Câștigăm puțin în vizibilitate. Plătim potențial mult în claritatea calendarului.

Trei capitale, trei direcții și o disonanță care contează

Există un al doilea strat de problemă, mai puțin discutat, dar relevant. Cele trei propuneri din 2026 (al Comisiei, al Franței, al Germaniei) nu doar că nu sunt aliniate între ele. Sunt în disonanță cu mesajele publice ale Uniunii înseși despre extindere, mesaje formulate constant de Comisie și de Consiliu de la 2022 încoace.

Concluziile Consiliului European din 2024 au reținut 2030 ca țintă pentru un prim val nou de aderări. Comisia urmărește închiderea negocierilor cu Republica Moldova în 2028. Or, propunerea cancelarului că statutul de „membru asociat” ar oferi Ucrainei „un echivalent substanțial al calității de membru care depășește semnificativ ceea ce se poate livra pe termen mediu prin metodologia de aderare” plasează tacit aderarea Ucrainei dincolo de orizontul mediu. Și fiindcă scrisoarea cere expres ca soluția să se extindă, prin analogie, la Republica Moldova și la Balcani, calendarul propriu al țării noastre cade implicit în aceeași zonă suspendată. Este o admitere, deghizată în soluție, că termenele politice publice nu sunt fezabile.

Comisia însăși, prin „reverse enlargement”, a propus aderarea înainte de finalizarea reformelor, în contradicție directă cu doctrina ireversibilității pe care chiar ea a articulat-o prin metodologia 2020. Propunerea a fost respinsă de ambasadorii statelor membre la 4 martie. Două luni mai târziu, Berlinul reformulează o logică convergentă sub o etichetă diferită.

Franța, prin „statut integrat” calificat „accelerator spre aderare, nu substitut”, a exclus expres politica agricolă comună și fondurile de coeziune până la aderare, o restricție mai prudentă decât arhitectura financiară pe care însăși Comisia o construiește pentru cadrul financiar multianual 2028-2034 prin Global Europe și prin facilitățile de reformă și creștere dedicate.

Trei centre instituționale ale Uniunii (Comisia și două state membre fondatoare) formulează simultan trei viziuni divergente între ele și, fiecare, în tensiune cu calendarele asumate public. Dezalinierea însăși contează pentru un stat candidat. Atunci când partenerii nu cad de acord asupra parametrilor unei oferte alternative, oferta nu mai este o alternativă coerentă. Devine un câmp deschis de negociere, în care fiecare actor împinge versiunea care îi convine.

Lectura „prin analogie” și capcana retrogradării

Propunerea germană vorbește de „pași analogi” pentru Moldova și Balcanii de Vest. Termenul ar trebui citit cu suspiciune. Aplicarea „prin analogie” la situații naționale fundamental diferite produce efecte regresive, nu acceleratoare.

Muntenegru este astăzi cel mai avansat candidat. Pe 22 aprilie 2026, ambasadorii statelor membre au aprobat constituirea grupului de lucru ad hoc pentru redactarea Tratatului de aderare cu Muntenegru, iar la 13 mai 2026 acest grup și-a ținut prima ședință. Țara este, deci, în pragul elaborării propriului tratat de aderare. Pentru această situație, un statut intermediar este lipsit de obiect. Ar fi un pas înapoi.

Albania a făcut, la 26 mai 2026, adică acum două zile, un pas decisiv. A opta Conferință de aderare a confirmat îndeplinirea benchmark-urilor intermediare pe Clusterul 1 „Fundamentals” și a stabilit benchmark-urile de închidere pentru Capitolele 23 și 24. Albania devine astfel a doua țară candidată, după Muntenegru, care intră în faza de închidere a capitolelor. Și pentru Albania, o treaptă intermediară ar fi regresivă.

Republica Moldova se află într-o situație specifică: screening tehnic complet (septembrie 2025), toate cele șase clustere deschise tehnic prin deciziile din decembrie 2025 și martie 2026, dar deschiderea formală blocată în Consiliu din cauza unui veto care nu ne privește direct, ci privește Ucraina. Cererea Comitetului parlamentar de asociere Uniunea Europeană – Republica Moldova din 5 mai 2026, formulată cu o săptămână înainte de scrisoarea germană, a fost clară: deschiderea formală a clusterelor până la finalul anului 2026.

În acest moment al parcursului, pașii propuși de scrisoarea germană încep sub nivelul tehnic deja atins. Iar promisiunea aprofundării instituționale viitoare rămâne condiționată politic, fără un calendar precis.

Aceasta este capcana reală. Acceptarea unui statut „intermediar” în acest moment ar însemna să schimbăm un instrument tehnic pe care l-am construit juridic patru ani cu un cadru politic fără finalitate certă. Substituirea instrumentului tehnic așteptat cu o ofertă politică ar transforma soluția tranzitorie, prin simpla configurație a apropierii și prin scurgerea timpului, într-o destinație de fapt.

Doctrina europeană recentă identifică patru mecanisme prin care statutele declarate tranzitorii ajung să se permanentizeze. Primul este absența unui deadline ferm. Declarația de la Salonic din 2003, care a promis statelor Balcanilor de Vest perspectiva aderării fără calendar obligatoriu, a generat ceea ce literatura europeană numește astăzi „eternal waiting room”. Al doilea este saturația politică: apropierea instituțională anticipată tinde să epuizeze energia politică a statelor membre, fiindcă apropierea acoperă, în percepția publică, problema aderării reale. Al treilea este stimulentul diminuat: condiționalitatea funcționează cel mai eficient când beneficiile sunt concentrate la momentul aderării, iar distribuirea lor anticipată poate slăbi, paradoxal, presiunea reformistă internă. Al patrulea este precedentul: odată ce un statut nou este instituit politic pentru un stat, devine disponibil pentru alții, autonomizându-se ca etapă structurală.

Reacția Ucrainei la propunerea germană este relevantă pentru toți candidații. Beneficiarul intenționat al pachetului maximal a respins-o public. Dacă varianta plină este refuzată ca insuficientă, varianta diluată, cea propusă inițial Moldovei și Balcanilor, este un risc curat.

Ce trebuie să facem

Trei direcții, ca răspuns pragmatic.

Prima. Prioritatea rămâne deschiderea formală a clusterelor. Cererea Comitetului parlamentar de asociere din 5 mai 2026 este construită pe cadrul juridic existent al aderării și produce drepturi în sens tehnic. Trebuie menținută ferm, indiferent de paralele politice propuse. Nu trebuie tratată ca alternativă la propunerea germană, ci ca obiectivul nostru natural, pe care nicio ofertă nu trebuie să-l deplaseze.

A doua. Utilizarea integrală a instrumentelor de integrare graduală deja existente, inclusiv valorificarea completă a Facilității de Reformă și Creștere, este de departe instrumentul cel mai puternic pe care îl avem. Adâncimea reformelor noastre, nu generozitatea politică a partenerilor, ne va aduce la aderare.

A treia. Trebuie să apărăm cu fermitate distincția juridică între aderare și apropiere. Ca stat candidat, Republica Moldova are interesul juridic, nu doar politic, să apere caracterul exclusiv al procedurii prevăzute de articolul 49. Acceptarea unui statut intermediar fără perspectivă temporală precisă ar slăbi exact cadrul care ne-a permis să avansăm din 2022 încoace.

Întoarcerea întrebării

Propunerea germană răspunde unei tensiuni reale a politicii europene de extindere. Aceasta merită recunoscută. Este, în șirul de șapte soluții alternative avansate între 2022 și 2026, o tentativă onestă de a împăca rigoarea juridică a aderării cu urgența geopolitică a apropierii. Comisia este acum cea care urmează să examineze propunerea, să-i evalueze viabilitatea juridică și să propună, dacă este cazul, o cale de operaționalizare. Vom vedea ce reține, ce reformulează și, mai ales, dacă propunerea reușește să adune consensul celor 27.

Dar întrebarea pe care propunerea o lasă deschisă nu ne privește pe noi în prim-plan. Ne afectează, dar nu noi suntem cei care trebuie să răspundă. Privește Uniunea Europeană însăși. Este actuala configurație instituțională a Uniunii capabilă să onoreze, în orizontul de timp în care reformele candidaților se finalizează, promisiunea aderării depline?

Răspunsul nu se află în propunerile alternative succesive. Se află în reforma internă a Uniunii și în restabilirea unanimității politice asupra obiectivului extinderii. Până atunci, statutele intermediare, oricât de creative, rămân răspunsuri provizorii la o problemă pe care Uniunea nu a rezolvat-o încă.

Republica Moldova are, astăzi, mai mult capital juridic decât oferă propunerea germană în prima ei etapă. Screening complet, clustere deschise tehnic, cadru de negociere care ne garantează apărarea poziției pe meritul propriu, Facilitate de Reformă și Creștere operațională, Parteneriat de Securitate și Apărare. Acest capital nu poate fi substituit prin acordarea unui scaun de observator la Consiliul European. Calitatea reformei, ireversibilitatea ei și consolidarea instituțiilor democratice rămân singurele active care produc drepturi în interiorul Tratatelor.

Restul, oricât de bine intenționat, este negociere politică.

Articol analitic semnat de Natalia Suceveanu, doctor în drept, conferențiar universitar și șef al Centrului de Armonizare a Legislației, cu peste două decenii de activitate didactică, academică și în funcții publice, specializată în dreptul Uniunii Europene, procesul de integrare europeană și armonizarea legislației naționale cu acquis-ul UE.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul „Stat membru asociat”, soluție creativă: spre aderare sau spre amânare? apare prima dată în Realitatea.md.

Liderul PSRM Igor Dodon, președintele Partidului „Viitorul Moldovei” Vasile Tarlev și președinta formațiunii „Moldova Mare” Victoria Furtună s-au întrecut în inepții, teorii ale conspirației și discursuri pseudo-istorice în cadrul unei dezbateri intitulate „Rusia – Moldova”, desfășurate pe marginile Forumului Economic de la Sankt Petersburg. La eveniment au mai fost prezenți ambasadorul agreat al Federației Ruse la Chișinău Oleg Ozerov și deputatul Dumei de la Moscova Marina Kim.

Articolul OPINII Despre ce au vorbit Dodon, Tarlev și Furtună la Forumul Economic din Sank-Petersburg apare prima dată în Realitatea.md.

Parcursul european al Moldovei, președinția Consiliului Europei și decalajul instituțional care le amenință pe ambele. Pe 19 mai 2026, președinta Maia Sandu a primit Ordinul European de Merit în Parlamentul European de la Strasbourg – alături de Angela Merkel, Volodimir Zelenski și Lech Wałęsa – pentru angajamentul său față de parcursul european al Moldovei, guvernarea democratică și reziliența în fața amenințărilor hibride. Salut această recunoaștere fără rezerve. Leadershipul președintei Sandu a fost consecvent și important, iar Suedia va continua să o susțină,  notează Markus Wiechel, membru al Parlamentului Suediei, președinte al Delegației suedeze la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, membru al Delegației suedeze la Adunarea Parlamentară a OSCE, co-fondator al Grupului parlamentar de prietenie Suedia-Moldova, într-un editorial publicat pe IPN.

Însă angajamentul personal al unui președinte nu reformează automat celelalte instituții. Parcursul european al Moldovei trece nu doar prin declarații prezidențiale, ci și prin activitatea zilnică a ministerelor, procurorilor și consiliilor pentru egalitate. Tocmai la acest nivel instituțional – unde decalajul dintre valorile europene declarate și practicile instituționale rămâne principala provocare a procesului de aderare al Moldovei – devin vizibile preocupările abordate în acest articol.

I. De ce Suedia trebuie să fie preocupată: trei decenii de investiții

Diplomata care a coordonat auditul se confruntă acum cu proceduri penale inițiate la solicitarea aceluiași minister ale cărui practici le-a examinat. Conturile sale bancare au fost sechestrate fără notificare prealabilă. Timp de 19 luni nu a avut acces la raportul de audit care constituia singura bază a dosarului penal. Consiliul pentru Egalitate i-a respins plângerea privind discriminarea fără examinare – decizie declarată ilegală de două instanțe naționale.

Când persoana care implementează o reformă finanțată de Suedia este ulterior urmărită penal pentru implementarea acesteia, credibilitatea întregului model de parteneriat suedez în Moldova este pusă direct sub semnul întrebării.

II. Contextul instituțional mai larg

Indicele Democrației 2025 al Economist Intelligence Unit a retrogradat Moldova de la statutul de „democrație imperfectă” la cel de „regim hibrid” – cu o treaptă deasupra regimurilor autoritare – invocând deficiențe în procesele electorale, transparența guvernamentală și pluralismul politic.
Institutul V-Dem al Universității din Göteborg documentează, la rândul său, un regres democratic continuu cu aplicabilitate directă pentru Moldova. Datele privind cauzele Moldovei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului confirmă aceeași imagine: 468 de cauze în 2025 (+28,9%), locul patru raportat la populație între cele 46 de state membre ale Consiliului Europei, cetățenii se adresează de 4,6 ori mai frecvent decât media europeană, 45 de încălcări constatate din 48 de decizii ale CEDO, 23,4 milioane de euro în compensații dictate de CEDO.

Analiști juridici moldoveni au concluzionat: „Cetățenii obțin dreptate doar la nivel european, nu în fața instanțelor naționale”.

Un fapt trebuie spus clar: în perioada în care Moldova a prezidat Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, țara rămânea – și rămâne și astăzi – sub procedura completă de monitorizare a APCE, fiind una dintre doar zece țări aflate în această situație. Iar procesul nu a fost închis sau relaxat. O țară care conduce o organizație care o monitorizează nu a rezolvat prin asta problemele pentru care e monitorizată.

III. Un tipar care nu poate fi ignorat

Trei femei diplomat de carieră – repartizate în regiuni și continente diferite, fiecare cu un parcurs profesional remarcabil – au anunțat public că se confruntă cu proceduri penale, presupuse fabricări de dosare, sancțiuni disciplinare sau marginalizare instituțională de la instalarea actualei conduceri ministeriale în ianuarie 2024. Numitorul comun nu este geografia și nici performanța profesională. Este genul și momentul. Cazurile documentate au o structură ușor de recunoscut:

• Audituri interne desfășurate fără respectarea formalităților procedurale obligatorii, rapoarte reținute luni întregi și concluzii cu un caracter disproporționat. Într-un caz, acestea au fost utilizate retroactiv pentru a justifica o rechemare deja decisă; într-un alt caz, un produs sanitar din baia femeilor a fost clasificat drept indicator de risc financiar într-un dosar penal aflat în curs.
• Proceduri penale bazate exclusiv pe surse ale ministerului neverificate independent. Într-un caz, Procuratura Anticorupție a confirmat în scris că diplomata nu făcea parte din niciun dosar penal, contrazicând direct declarațiile publice ale ministerului.
• În fiecare caz, colegii bărbați care aveau responsabilitate juridică directă pentru dosarele financiare supuse verificării nu au fost nominalizați, nu au fost sancționați și nu sunt vizați de nicio procedură.

În toate cele trei cazuri: femeile sunt urmărite penal sau sancționate. Bărbații cu responsabilități administrative similare sau mai mari, nu.

La nivel global, doar 21% dintre ambasadori sunt femei. Moldova are mai puțin de 30 de ambasade. Trei cazuri simultane care vizează femei în mandatul unui singur ministru, fără niciun caz care să vizeze bărbați constituie un model structural ce intră sub incidența articolului 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în coroborare cu articolele 6, 8 și 18 – prevederea aplicată de instanța de la Strasbourg în cazurile de urmărire penală cu caracter represiv în cauzele Ilgar Mammadov vs. Azerbaidjan și Timoșenko vs. Ucraina. Acest caz se încadrează în mod direct în tipul de situații pe care procedura în desfășurare a Comisiei de Monitorizare a APCE este menită să le examineze.

IV. Solicitări concrete

Pe 15 mai 2026, sesiunea ministerială de la Chișinău a adoptat o recomandare privind combaterea violenței împotriva femeilor. Ministerul al cărui conducător a prezidat acea sesiune a promovat, în lunile precedente, acuzații penale împotriva unei diplomate pe baza unui audit care a clasificat un produs sanitar din baia femeilor drept indicator de risc, fără să ia măsuri similare împotriva colegului bărbat care avea responsabilitate juridică directă pentru gestionarea conturilor. Evaluatorii Capitolului 23 și Comisia de Monitorizare a APCE vor examina această discrepanță.

Prezint oficial aceste preocupări în cadrul Comisiei APCE pentru egalitate și nediscriminare, Comisiei pentru afaceri juridice și drepturile omului și Comisiei de monitorizare și solicit Guvernului Suediei să le abordeze și pe cale bilaterală. Fac apel către autoritățile constituționale ale Moldovei să acționeze și să răspundă formal:

— Președinta Maia Sandu: Ordinul European de Merit recunoaște angajamentul dumneavoastră pentru guvernarea democratică și statul de drept. Aceste valori trebuie apărate și în interiorul instituțiilor Moldovei. Tiparul documentat din Ministerul Afacerilor Externe cere atenția dumneavoastră constituțională și un răspuns public,

— Președintele Parlamentului, Igor Grosu: asigurați control parlamentar asupra utilizării mecanismelor penale împotriva diplomaților de rang înalt și verificați dacă tratamentul la care sunt supuși respectă angajamentele luate de Moldova în domeniul egalității de gen,

— Prim-ministrul Alexandru Munteanu: dispuneți verificări independente ale auditurilor care stau la baza demersurilor și explicați public de ce colegii bărbați cu responsabilitate financiară directă nu sunt supuși examinării; confirmați respectarea prevederilor OMF 161/2020.

Delegațiile Suediei la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și la Adunarea Parlamentară a OSCE vor prezenta aceste probleme în toate forururile internaționale relevante, dacă nu va exista un răspuns consistent.

Moldova rămâne sub monitorizarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. A fost retrogradată la statutul de regim hibrid în două evaluări independente. Cetățenii săi se adresează CEDO de 4,6 ori mai des decât media europeană. Iar în Ministerul Afacerilor Externe, care prezidează o sesiune despre combaterea violenței, trei femei diplomat sunt supuse procedurilor, în timp ce colegii lor bărbați nu sunt.

Viitorul european al Moldovei nu este pus sub semnul întrebării. Întrebarea este dacă reforma instituțională pe care o cere viitorul va reduce decalajul dintre valorile europene declarate și practica zilnică din instituțiile în care acestea trebuie să fie resimțite. Securitatea democratică începe acasă. Iar trei decenii de investiții suedeze, procedura de monitorizare a Consiliului Europei și procesul de aderare la UE există tocmai pentru a garanta acest lucru.

Markus Wiechel este membru al Parlamentului Suediei, președinte al Delegației suedeze la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, membru al Delegației suedeze la Adunarea Parlamentară a OSCE, co-fondator al Grupului parlamentar de prietenie Suedia-Moldova

Articolul Parlamentar suedez: Securitatea democratică începe de acasă apare prima dată în Realitatea.md.

Duminică, orheienii își aleg primarul. Formal, este vorba despre aceeași rutină provincială din manualul administrației postsovietice: asfalt turnat strâmb, becuri LED inaugurate solemn și licitații publice împărțite frățește între cumetri, fini și colegi de partid. Numai că, de data aceasta, miza depășește mult folclorul administrativ moldovenesc. Aici nu se votează doar un primar, ci se decide dacă o societate întreagă mai păstrează un minim instinct de igienă morală. Nu doar pentru Orhei, ci pentru întreaga Republică Moldova.

Orheiul nu este un târg oarecare rătăcit prin periferia geografiei postsovietice. Este unul dintre puținele orașe moldovenești care mai păstrează ceva din ideea de urbanitate autentică — cu străzi pe care încă îți face plăcere să te plimbi, să bei o cafea în partea veche a orașului fără senzația că te afli într-un țarc urbanistic sovietic, abandonat în grabă de ultimul secretar de partid fugit la Moscova.

Tot de aici, în anii renașterii naționale, oamenii au fost printre primii care au venit la Chișinău să ceară limba română, alfabet latin și tricolor. În timp ce alții încă priveau prudent peste umăr, așteptând să vadă încotro bate vântul de la Moscova, orheienii ieșeau în stradă cu un curaj care astăzi pare aproape neverosimil. Orheiul nu a fost doar spectator la deșteptarea națională de la sfârșitul anilor ’80, ci unul dintre locurile care au împins istoria înainte.

Tocmai de aceea, degradarea morală și politică prin care a trecut ulterior acest oraș pare cu atât mai tragică. În ultimul deceniu, Orheiul a ajuns laboratorul politic al rețelei rusești — un fel de Disneyland electoral pentru oameni disperați și politicieni cinici.

De ce s-a ajuns aici? Răspunsul este simplu și incomod. Cei care au guvernat înainte au furat cu o lăcomie aproape biblică. Au furat atât de obraznic, încât oamenii au început să creadă că poate hoțul care le dă și lor ceva este mai bun decât hoțul care fură doar pentru sine. Din disperare, oamenii au acceptat „miracolul” transportului gratuit și al OrheiLand-ului, fără să înțeleagă că în spatele concertelor, beculețelor și populismului de bâlci se construia, cu răbdare și bani murdari, un proiect politic rusesc.

Astăzi, rețeaua rusească a fost parțial destructurată, dar metastaza politică a rămas. Alegerea este aproape literară prin simbolismul ei: între un hoț și un preot.

De o parte stă Ramiz Ansarov — fost polițist, candidat al grupărilor pro-ruse (PSRM, PCRM, „Viitorul Moldovei”, „Inima Moldovei”). Pe lângă impresionantul său CV geopolitic, domnul Ansarov mai are și o realizare personală remarcabilă: este borfaș confirmat prin acte. În timp ce era polițist și avea nobila misiune de a combate criminalitatea, a fost dat afară pentru „prejudicierea imaginii Republicii Moldova și a IGPF”. Tradus din limbaj birocratic în română simplă: candidatul stângii umbla cu furatul prin magazinele din Budapesta.

Măcar bine că l-au prins în Budapesta, pe vremea lui Orban. Dacă pățea asta mai la est, probabil ar fi explicat solemn că este victima unei provocări organizate de „Occidentul colectiv”, a serviciilor secrete globale și, eventual, a sorosiștilor din Parlamentul European.

Nu-i complicat să ți-l imaginezi pe Ansarov cum salivează la gândul că s-ar putea înfrupta din bugetul Orheiului, asemenea unui șacal flămând care dă târcoale unei stâne părăsite. Pentru un polițist care n-a rezistat tentației unui parfum dintr-un magazin din Budapesta și visează acum să administreze milioane publice, moldovenii au o vorbă: „azi un ou, mâine un bou”.
Victoria lui Ansarov n-ar fi doar un pericol pentru bugetul Orheiului, ci o palmă usturătoare dată întregii societăți. Ar însemna că Rusia, de fapt, n-a pierdut partida pentru Moldova. Că defuncta rețea de cumpărare a voturilor, a reușit să se reinventeze prin interpuși, găinari și politruci reciclați. Că găinăria politică încă mai poate fi împachetată festiv în beculețe, concerte și popcorn electoral.

De cealaltă parte se află Sergiu Aga — un preot. Un simbol care reprezintă exact opusul lumii construite pe cumpărare de voturi, cinism și degradare morală. Cred ca ar putea deveni un lider moral bun al acestei comunități. Cu siguranță, dacă va ajunge primar, nu va umbla cu furatul prin magazinele din Orhei. Ceea ce, pentru standardele politicii moldovenești, deja pare aproape revoluționar.

O eventuală victorie a lui Sergiu Aga ar însemna mai mult decât victoria unui candidat decent. Ar însemna închiderea uneia dintre cele mai rușinoase pagini din istoria recentă a Orheiului — perioada în care disperarea socială a fost transformată în instrument de ocupație politică și prostituare morală.

Astfel, am putea reabilita, măcar simbolic, întreaga Republică Moldova.

Pentru că regula este simplă și veche de când lumea: ce alegi, aia primești. Dacă alegi un borfaș, vei avea găinării, mizerie și degradare.

Dacă alegi un om integru, poate că acest oraș splendid va avea, în sfârșit, șansa unui nou început.

Articolul Alexandru Tănase, despre găinarul și preotul din Orhei: „Poate că acest oraș splendid va avea șansa unui nou început” apare prima dată în Realitatea.md.

Suedia a aderat la NATO. Am făcut-o deoarece înțelegem, poate mai bine decât majoritatea, ce înseamnă să trăiești lângă un vecin care tratează suveranitatea ta ca pe un concept negociabil. Această experiență modelează modul în care privesc regiunea transnistreană – și motivul pentru care cred că Europa este periculos de aproape de a interpreta greșit atât amenințarea, cât și propria responsabilitate față de aceasta, notează Björn Söder, membru al Parlamentului Suediei, șef al delegației suedeze la Adunarea Parlamentară a OSCE, membru al delegației suedeze la Adunarea Parlamentară NATO și membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Moldova, într-un editorial publicat pe IPN.

Narațiunea dominantă numește regiunea transnistreană un „conflict înghețat”. Eticheta este reconfortantă. Lucrurile înghețate nu se mișcă. Nu amenință. Așteaptă. Dar pe 15 mai 2026, Vladimir Putin a semnat un decret prezidențial care stabilește o cale accelerată pentru obținerea cetățeniei ruse de către locuitorii regiunii transnistrene – eliminând obligațiile privind rezidența, cunoașterea limbii și testele civice. Nimic din această mișcare nu este „înghețat”. Este deliberată, codificată juridic și se înscrie într-un tipar pe care Moscova l-a aplicat și înainte.

Precedentul este exact la fel. La 24 aprilie 2019, decretul prezidențial nr. 183 a introdus exact același mecanism pentru locuitorii regiunilor Donețk și Lugansk din Ucraina – aceleași excepții, aceeași arhitectură juridică. Știm cum s-a încheiat acel capitol. Până în 2026, aproximativ 220.000 de locuitori ai regiunii transnistrene – circa jumătate din populația regiunii – dețin deja pașapoarte rusești, rezultatul a două decenii de investiții paralele: acordarea cetățeniei, plăți sociale, cote educaționale, legături economice și o prezență militară continuă prin Grupul Operativ al Trupelor Ruse. Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a descris noul decret foarte clar: este modul Rusiei de a revendica un teritoriu. Are dreptate. Iar Europa ar trebui să asculte – nu ca spectator, ci ca parte care are obligații pe care încă nu și le-a asumat pe deplin.

Ceea ce face ca decretul din mai 2026 să fie mai mult decât o simplă măsură privind migrația este ceea ce l-a însoțit. Amendamente adoptate simultan la Moscova au extins temeiurile legale pentru desfășurarea forțelor armate ruse în străinătate pentru protejarea cetățenilor ruși – inclusiv împotriva acțiunilor unor instanțe judiciare străine sau internaționale. „Pașaportizarea” și proiecția forței militare sunt conectate printr-o arhitectură juridică explicită. Europa cunoaște acest scenariu. Întrebarea este dacă va acționa înainte de începerea următorului act.

Instrumentul, nu obstacolul – și complicitatea care l-a menținut

Există o tendință în cercurile politice occidentale de a trata regiunea transnistreană în primul rând ca pe o complicație în calea integrării europene a Moldovei. Această abordare inversează cauzalitatea. Conflictul nu este un obstacol în calea stabilității – este instrumentul instabilității. Rusia l-a creat, l-a transformat într-o armă și l-a menținut timp de peste trei decenii cu costuri minime și pârghii maxime.

Însă Rusia nu a fost singura parte interesată în menținerea conflictului nerezolvat. Acesta este adevărul incomod pe care o strategie colectivă serioasă trebuie să îl abordeze.

Timp de decenii, statutul de „zonă gri” al regiunii transnistrene a servit unei coaliții surprinzător de largi de interese – multe dintre ele mult mai apropiate de casă decât Moscova. Înainte de 2022, rețele din Ucraina exploatau granițele poroase ale regiunii pentru trafic de arme, vehicule furate și contrabandă. Structuri oligarhice chiar din interiorul Moldovei considerau economia nereglementată a enclavei drept un canal paralel convenabil, aflat dincolo de jurisdicția instanțelor din Chișinău și a cadrului de conformitate al UE. Iar anumiți actori europeni – din domeniul financiar, logistic și comercial – nu erau complet deranjați de existența unei jurisdicții care nu punea întrebări. Toți condamnau public status quo-ul. Destui au beneficiat de el în privat pentru a se asigura că nu va fi niciodată desființat serios.

Aceasta nu este o echivalare morală cu Rusia. Dar este un apel la onestitate colectivă: persistența acestui conflict a avut mai mulți beneficiari decât doar Moscova. Orice strategie de soluționare care ignoră acest fapt va eșua – nu pentru că Rusia i se va opune, ci pentru că prea mulți alți actori vor găsi motive discrete să o blocheze.

Responsabilitatea comună înseamnă acțiune comună

Întrebarea la care trebuie să răspundă Uniunea Europeană, Republica Moldova și partenerii lor strategici nu este dacă recunosc tiparul. Întrebarea este dacă sunt pregătiți să acționeze împreună pe baza acestei recunoașteri – și cu onestitatea pe care o cere acțiunea colectivă.

Asta înseamnă că UE trebuie să aplice sancțiuni coerente și consecvente împotriva celor care facilitează sistemul transnistrean – inclusiv atunci când aceștia operează prin rețele financiare și logistice europene. Instrumentele există. Voința politică, nu. Dacă actori europeni au beneficiat de economia gri a regiunii transnistrene – iar dovezile sugerează că unii au făcut-o – atunci închiderea enclavei necesită și închiderea acestor canale. Presiunea selectivă care vizează doar actorii ruși, lăsând intacte rețelele adiacente, nu este o strategie. Este doar imagine publică.

Înseamnă că însăși Moldova – instituțiile sale, clasa sa politică, societatea civilă – trebuie să finalizeze munca dificilă de închidere a canalelor prin care economia gri a enclavei s-a conectat istoric la economia și societatea moldovenească. Aderarea la UE nu este doar o aspirație geopolitică; este pârghia structurală care face această reformă internă atât necesară, cât și posibilă. Argumentul economic devine tot mai clar: din 2025, economia regiunii transnistrene s-a deteriorat puternic – pierderea gazului rusesc subvenționat, închiderea fabricilor, regimuri economice de urgență prelungite, presiune asupra plății pensiilor și salariilor. Viabilitatea regiunii fără reintegrare este în scădere. Fondul de convergență al Moldovei și retragerea privilegiilor istorice accelerează acest calcul.

Înseamnă că Ucraina, România și partenerii NATO trebuie să trateze problema transnistreană nu ca pe problema altcuiva, ci ca pe un nod într-o arhitectură comună de securitate. Și înseamnă că Statele Unite trebuie să își mențină implicarea dincolo de momentele de criză. Atâta timp cât Ucraina continuă să blocheze proiectarea forței ruse spre vest, către Odesa, există o fereastră îngustă, dar reală, pentru presiune coordonată. Așteptarea ca conflictul să se „dezghețe natural” înseamnă a aștepta deteriorarea mediului strategic.

Populația deja alege

Oamenii care trăiesc în regiunea transnistreana nu sunt inamicul acestei strategii. Ei sunt potențialul ei electorat – și deja își semnalează orientarea.

Din februarie 2022, tendința s-a orientat clar spre cetățenia moldovenească: aceasta oferă acces fără vize în UE și acces la instituții financiare europene – avantaje practice pe care un pașaport rusesc – pașaportul unui stat desemnat de Parlamentul European, APCE și Adunarea Parlamentară NATO drept sponsor al terorismului – nu le poate oferi. Mulți locuitori dețin deja simultan mai multe documente: moldovenești pentru călătorii și acces economic, rusești pentru legături administrative istorice și transnistrene pentru statut intern. Tot mai mulți trec pe malul drept pentru locuri de muncă, salarii mai bune, servicii medicale și asistență socială. Afirmația că Moldova de pe malul drept a devenit mai atractivă financiar și social – în ciuda propriilor dificultăți economice – nu mai este o proiecție. Este o realitate observabilă.

Campania lui Putin de acordare accelerată a pașapoartelor este, în parte, un răspuns exact la această tendință – o încercare de a ancora din nou o populație care deja se îndepărtează. Locuitorii regiunii transnistrene au văzut în timp real, timp de peste patru ani, ce produce „protecția” rusă: orașe distruse, populații strămutate, regiuni întregi rusofone – exact comunitățile pe care Moscova pretindea că le apără – reduse la ruine. Bombele și rachetele nu verificau pașapoartele. Mobilitatea europeană, accesul economic și o perspectivă credibilă de aderare nu sunt instrumente „soft”. Sunt cea mai puternică alternativă disponibilă.

Miza Suediei – și ce cere aceasta de la noi

Ca membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Moldova din Parlamentul suedez – unul dintre cele mai mari astfel de grupuri formate vreodată în legislativul suedez, cu 25 de membri din șase partide – vorbesc nu ca un observator extern, ci ca reprezentant al unei țări care a făcut un pariu politic concret pe viitorul Moldovei.

Această implicare a produs rezultate măsurabile. Suedia și partenerii săi nordici au direcționat aproape 200 de milioane de euro către Moldova într-o perioadă de doi ani — echivalentul a 1,3% din PIB-ul țării. Strategia „FromAid2Trade”, dezvoltată de ambasadoarea Moldovei, Liliana Guțan, și prezentată direct autorităților suedeze și Parlamentului suedez, a redefinit poziționarea Moldovei de la beneficiar de ajutor la partener comercial rezilient pe drumul integrării europene. Suedia a devenit al doilea cel mai mare importator european de mere bio moldovenești. Peste 100 de funcționari și agenți economici moldoveni au participat la programe suedeze de comerț și guvernanță prin Consiliul Național al Comerțului din Suedia și Academia Folke Bernadotte.

Această investiție nu a fost un act de caritate. A fost un pariu strategic – unul pe care o regiune transnistreană menținută permanent într-un statut de „zonă gri” îl subminează direct. Fiecare euro investit în reforma instituțională a Moldovei este devalorizat atâta timp cât o cincime din teritoriul țării operează în afara statului de drept, fiind folosită pentru ocolirea sancțiunilor, spălarea influenței și menținerea pârghiilor rusești.

Miza Suediei în acest rezultat este motivul pentru care trebuie să fim dispuși să cerem mai mult – de la noi înșine și de la partenerii noștri. Solidaritatea cu Moldova nu înseamnă doar resurse. Înseamnă disponibilitatea de a arăta ceea ce a menținut acest conflict și de a acționa în consecință.

Un apel la hotărâre colectivă

România, Ucraina, Uniunea Europeană, partenerii NATO (inclusiv Statele Unite) au cu toții interese aici. Ceea ce a lipsit nu a fost conștientizarea, ci angajamentul susținut și structurat – o strategie politică proactivă construită în jurul ferestrei de oportunitate create de rezistența Ucrainei și organizate în jurul unei recunoașteri comune a responsabilității colective.

Destructurarea regiunii transnistrene ca amenințare de securitate înseamnă desființarea economiei gri și a complicităților politice care au menținut-o în viață – complicități transfrontaliere, inclusiv a noastră. Înseamnă ca UE să aplice propriilor rețele aceleași standarde pe care le cere altora. Înseamnă ca Moldova să consolideze curajul politic necesar pentru a rupe legăturile cu structurile care au profitat de ambiguitate. Înseamnă ca noi toți să tratăm această problemă nu ca pe un reziduu al anilor ’90, ci ca pe o amenințare activă pe care am subestimat-o colectiv.

Europa a tratat de prea mult timp conflictele înghețate ca pe niște fapte geografice. Nu sunt. Sunt fapte ale voinței politice – voința Rusiei de a le menține și voința noastră, sau lipsa ei, de a le desființa. Dar sunt și fapte ale comodității politice – ale cărei costuri au devenit acum prea mari pentru a mai fi amânate.

Suedia a ales să nu fie un simplu spectator al propriei sale securități. „Noi” – UE, Moldova și partenerii noștri strategici – trebuie acum să facem aceeași alegere. Întrebarea este dacă avem determinarea de a o face.

Björn Söder este membru al Parlamentului Suediei, șef al delegației suedeze la Adunarea Parlamentară a OSCE, membru al delegației suedeze la Adunarea Parlamentară NATO și membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Moldova

Articolul Parlamentar suedez: Regiunea transnistreană este o armă încărcată, îndreptată spre flancul Europei apare prima dată în Realitatea.md.

Ruben Vardanyan, fostul lider al formațiunii separatiste pro-ruse din Karabah, condamnat la 20 de ani pentru terorism, crime de război și omoruri premeditate, a fost nominalizat la Premiul Václav Havel pentru Drepturile Omului 2026. Este vorba despre premiul anual pentru drepturile omului al Consiliului Europei, acordat de APCE împreună cu Biblioteca Václav Havel, transmite stiripesurse.ro. 

Ironia nominalizării lui Ruben Vardanyan la premiul APCE constă în faptul că exact această structură, în iulie 2025, a cerut introducerea sancțiunilor împotriva persoanelor influente legate de Federația Rusă, inclusiv împotriva lui Vardanean însuși. Astfel, Europa își contrazice propria linie generală.

Pe de o parte, din 2022, UE direcționează către Ucraina peste 200 de miliarde de euro în lupta împotriva mașinii de război a Kremlinului, iar pe de altă parte închide ochii la nominalizarea unui agent rus.

Promovarea pionului lui Putin pe arena europeană a drepturilor omului arată ca o scuipare demonstrativă a Moscovei în fața Europei. Este o încercare de a devaloriza însăși ideea drepturilor omului, transformând un premiu prestigios într-un instrument de provocare politică.

Și aceasta este departe de a fi prima încercare a Kremlinului de a folosi instituțiile europene și retorica drepturilor omului împotriva Europei însăși. În 2024, Rusia a încercat să-l nominalizeze pe Vardanean la Premiul Nobel pentru Pace pentru „dezvoltarea inițiativelor de pace”.

Această inițiativă a fost întâmpinată cu critici dure și a provocat un larg ecou internațional. 123 de parlamentari din Letonia, Lituania, Ucraina și România au provocat un adevărat scandal politic, numindu-l deschis pe Vardanean „portofelul lui Putin”, iar nominalizarea sa — inacceptabilă. „O asemenea nominalizare, promovată de mass-media controlată de autoritățile Federației Ruse, face parte din campania de distragere a atenției de la unul dintre oamenii cei mai implicați în schema de spălare a banilor Kremlinului”, menționa la 30.04.24 ABC, una dintre cele mai mari publicații din Spania.

Biografia scandaloasă a lui Vardanean vorbește de la sine. Miliardarul rus, apropiat de Putin, este cunoscut pentru conducerea companiei offshore ruse „Troika Dialog”. Potrivit investigației OCCRP, prin această companie au fost transferați în secret bani către cei mai influenți oameni ai Rusiei, de exemplu către prietenul lui Putin, Serghei Roldughin. Între anii 2006 și 2013, prin conturile rețelelor offshore create de Vardanean au trecut peste 4,6 miliarde de dolari. Ulterior, în 2019, 22 de deputați ai Parlamentului European au cerut UE să introducă sancțiuni împotriva „portofelului” elitei ruse. În plus, în ianuarie 2022, Vardanean, ca și alte persoane apropiate lui Putin, a fost inclus în proiectul noilor sancțiuni americane.

Vardanean este un complice al Kremlinului, implicat în războiul împotriva Ucrainei. În toate interviurile sale, el refuză demonstrativ să condamne agresiunea rusă și neagă uciderea poporului ucrainean. Kievul oficial a introdus încă din 2020 de sancțiuni împotriva lui.

Iar în iunie 2023, la inițiativa SBU, el a fost inclus în baza de date a complicilor agresiunii ruse „Mirotvoreț”, cu caracteristica: „urmează să fie reținut imediat și predat organelor de drept ale Ucrainei sau ale statelor NATO”.

Mass-media internațională a indicat în repetate rânduri, din 2023, legăturile sale cu Moscova:

• 24.01.23 Washington Times: „Vardanean, unul dintre cei mai bogați oameni ai Rusiei, este apropiat de Putin. Acum Kremlinul îl pregătește pe Vardanean pentru locul premierului Armeniei, Pașinian.”
• 30.01.23 Politico: „Vardanean are legături bune la Moscova. Toți oligarhii ruși acționează cu permisiunea lui Putin și, din acest motiv, nu poate exista nicio îndoială că Vardanean este omul Kremlinului, lucru recunoscut și de guvernul ucrainean atunci când a introdus sancțiuni împotriva lui.”
• 25.06.23 Forbes: „Vardanean se bucură de binecuvântarea Moscovei… Este de neconceput ca lui Vardanean să-i fi fost oferită o funcție de conducere fără insistențele Moscovei…”
  • 30.04.24 Newsmax: „Legăturile sale strânse cu președintele rus i-au adus porecla «portofelul lui Putin».”
• 29.07.25 publicația croată Net.hr: „Vardanean este cunoscut drept «bancomatul lui Putin», omul care l-a ajutat pe președintele rus și cercul său apropiat să acumuleze bogății prin metode ilegale.”

Nominalizarea unei astfel de persoane precum Ruben Vardanyan la un premiu european pentru drepturile omului este un absurd care poate compromite însăși premiul. Pentru el însă, aceasta este o modalitate convenabilă de a-și spăla biografia sumbră și de a se reambala din imaginea unui „infractor” în cea a unui „apărător al drepturilor omului”. UE trebuie să blocheze imediat nominalizarea lui Vardanean și să nu permită ca premiul european pentru drepturile omului să devină un instrument de albire reputațională a unui agent al Kremlinului.

Un comentariu de Oleg POSTERNAK, politolog ucrainean, membru al Asociației Consultanților Politici Profesioniști din Ucraina

Articolul Omul lui Putin, la Premiul Havel: Cum vrea Ruben Vardanyan să-și spele reputația de infractor apare prima dată în Realitatea.md.

Una din știrile care apare periodic în spațiul public este despre decizia autorităților de a se retrage din diferite acorduri din cadrul Comunității Statelor Independente (CSI), notează într-o analiză directorul program „Mediu de afaceri și IMM” al Expert-Grup, Stas Madan.

Totul a culminat la începutul lunii aprilie, când Parlamentul a adoptat, în lectură finală, denunțarea Acordului de constituire a Comunității Statelor Independente, a Protocolului aferent și a Statutului CSI, documente care conferă Republicii Moldova statut de membră a organizației. Totodată, datele Guvernului din martie 2026 relevă că până în prezent, din cele 283 de acorduri CSI, 71 au fost deja denunțate de țara noastră, iar aproximativ 60 sunt în proces de examinare.

Retragerea din CSI părea ceva de domeniul fantasticului în anul 1997 când în medie 7 din 10 dolari încasați din exporturile moldovenești proveneau din piețele CSI sau chiar și în anul 2010, când încă 4 din 10 dolari din exporturi aveau proveniență din această piață. Totuși, o serie de factori precum: i) agresiunea nejustificată și brutală a Federației Ruse asupra Ucrainei, ii) avansarea în procesul de integrare europeană, dar mai ales iii) scăderea relevanței economice a CSI pentru Moldova dictată preponderent de politicile Rusiei marcate de discriminări, șantaj și lipsă de predictibilitate au adus țara noastră în fața unui fapt verosimil și inevitabil – perspectiva unei retrageri complete din acordurile CSI.

Denunțarea acordurilor constitutive ale CSI menționată mai sus nu implică automat încetarea participării Republicii Moldova la acordurile sectoriale încheiate în cadrul acestei organizații. Acestea au caracter juridic autonom și pot continua să producă efecte, în măsura în care părțile nu decid denunțarea lor. În acest sens, retragerea din CSI reprezintă mai degrabă o dezangajare instituțională decât o ruptură economică imediată. De exemplu, Republica Moldova continuă să aplice în relațiile cu statele membre CSI a tratatelor preponderent în domeniul comercial-economic, cum ar fi Acordul privind zona de liber schimb, atât timp cât acestea servesc intereselor economice ale țării. Totuși, pe măsura aproprierii momentului aderării la Uniunea Europeană, chiar și aceste acorduri economice sunt pasibile de a fi denunțate. În acest context, analiza dată vine să arate cum a evoluat în timp interacțiunile economice ale Moldovei cu statele CSI, care este nivelul actual de expunere economică față de aceste piețe și care sunt implicațiile economice ale ieșirii totale din acordurile CSI.

Ce reprezintă CSI și care este relevanța sa economică

Comunitatea Statelor Independente (CSI) reprezintă o organizație regională creată în 1991, în urma destrămării Uniunii Sovietice, având ca scop menținerea unor legături de cooperare între fostele republici unionale. Din punct de vedere juridic și instituțional, CSI nu este o organizație de integrare profundă (precum Uniunea Europeană), ci mai degrabă o platformă flexibilă de coordonare interguvernamentală, fără mecanisme supranaționale puternice și fără obligații stricte de armonizare a politicilor economice. În practică, multe dintre deciziile adoptate în cadrul CSI au caracter de recomandare, iar implementarea lor depinde de voința statelor membre.

Printre obiectivele CSI se numără și Cooperarea în domeniul politic, economic, de mediu, umanitar, cultural și alte domenii, dar și Dezvoltarea economică și socială cuprinzătoare și echilibrată a statelor-membre în cadrul unui spațiu economic comun, cooperarea și integrarea interstatală. Totodată, printre organele statutare ale comunității sunt și Consiliul economic, dar și Judecătoria economică. Realitatea activității CSI de la fondare până în prezent arată că această structură a rămas una slab instituționalizată și a evoluat mai degrabă ca un cadru de dialog și cooperare decât ca o uniune economică funcțională.

Din perspectivă economică, relevanța CSI pentru statele membre a fost concentrată în principal în jurul unor acorduri sectoriale, cel mai important fiind Tratatul privind Zona de Liber Schimb din 2011, care a facilitat comerțul cu bunuri între statele participante prin reducerea sau eliminarea tarifelor vamale. Totuși, chiar și acest instrument a funcționat mai degrabă ca un cadru juridic de bază, întrucât relațiile economice reale au fost frecvent influențate de factori politici, bariere netarifare sau măsuri unilaterale (de exemplu, restricții comerciale aplicate în mod selectiv). Această lipsă de coerență în respectarea acordurilor nu este străină de Republica Moldova. Fie că vorbim de embargoul impus de Rusia pe vinuri în septembrie 2013, fie că vorbim de aplicarea taxelor vamale la cele mai exportate produse moldovenești în Rusia începând cu anul 2014 și ulterior cu aplicare selectivă și limitată ca instrument de presiune politică, aceste fapte vorbesc de la sine. În plus, CSI nu a reușit să dezvolte o piață comună pentru servicii, capital sau forță de muncă comparabilă cu alte blocuri economice, iar fluxurile de investiții și integrarea lanțurilor valorice între statele membre au rămas limitate. Organizația Mondială a Comerțului (OMC) clasifică acordul CSI de liber schimb drept un acord regional limitat la comerțul cu bunuri, ceea ce reflectă nivelul relativ redus de integrare economică.

Implicațiile economice ale ieșirii Moldovei din acordurile CSI au fost evaluate prin analiza indicatorilor cheie care definesc nivelul de integrare economică în cadrul unei asemenea organizații și anume: i) comerțul extern, atât la nivel de exporturi, cât și importuri, ii) investițiile străine directe și iii) remitențele.

Exporturi – reorientare structurală determinată de factori politici și economici

Reorientarea exporturilor moldovenești dinspre CSI către Uniunea Europeană reprezintă o transformare structurală profundă, determinată atât de factori economici, cât și geopolitici. Ponderea exporturilor către CSI s-a redus de la 69,6% în 1997 la doar 5,9% în 2025, în timp ce UE a devenit principala piață, ajungând la 67,5%. Această inversare reflectă un proces de lungă durată, accelerat de două forțe majore: pe de o parte, aprofundarea relațiilor comerciale cu UE (sistemul de preferințe comerciale autonome, apoi Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător – DCFTA, intrat în vigoare în 2014), iar pe de altă parte, deteriorarea relațiilor comerciale cu Federația Rusă.

Un rol decisiv în această reorientare l-au avut embargourile și restricțiile comerciale impuse de Rusia în mai multe valuri (2006, 2013-2014, ulterior cu aplicare frecventă de taxe vamale), care au afectat în special exporturile agroalimentare moldovenești (vinuri, fructe, produse procesate). Aceste șocuri au forțat firmele să caute piețe alternative, iar UE a devenit opțiunea naturală, oferind acces preferențial, stabilitate instituțională și predictibilitate. DCFTA a facilitat această tranziție prin eliminarea tarifelor, armonizarea standardelor și integrarea treptată în lanțurile valorice europene. Ulterior, obținerea statutului de țară candidată la UE a consolidat această direcție, oferind un cadru de așteptări clare privind integrarea economică pe termen mediu.

Structura exporturilor moldovenești pe grupe de țări

Sursa: calcule în baza datelor BNS

Pe categorii de produse, exportul spre CSI a devenit limitat și mai de nișă

Structura exporturilor moldovenești către CSI s-a restrâns semnificativ ca volum și a devenit concentrat tot mai mult pe un număr limitat de produse, ceea ce indică o dublă transformare: reducerea importanței acestei piețe și specializarea exporturilor rămase. Valoarea totală a exporturilor către CSI a scăzut de la 624 mil. USD în 2010 la 241,6 mil. USD în 2024, în timp ce ponderea acestora în total exporturi s-a diminuat de la 40,5% la doar 6,8%. În același timp, TOP 10 produse livrate către aceste piețe au ajuns să reprezinte 85,5% din exporturile către CSI (față de 65,8% în 2010), ceea ce sugerează o concentrare mai ridicată și o oarecare dependență pe nișe specifice mai degrabă decât o relație comercială diversificată.

Din punct de vedere structural, exporturile către CSI au rămas dominate de produse agroalimentare și bunuri cu grad relativ redus de prelucrare, însă cu o diminuare clară a unor categorii tradiționale. Exporturile de băuturi alcoolice (în special vinuri) au scăzut de la 144,9 mil. USD în 2010 la 41,7 mil. USD în 2024, iar preparatele din fructe și legume s-au redus de peste 10 ori (de la 33,9 mil. USD la 3,3 mil. USD), reflectând impactul embargourilor și pierderea piețelor tradiționale. În schimb, unele categorii precum fructele proaspete (86,5 mil. USD în 2024) sau hârtia și cartonul (8,5 mil. USD) au rămas relativ reziliente, iar în unele cazuri chiar și-au consolidat poziția. Totodată, se observă o prezență limitată a unor produse industriale (mașini, vehicule, mase plastice), însă cu valori relativ reduse și tendințe oscilante.

Din perspectiva dependenței actuale și a riscurilor asociate ieșirii din CSI, expunerea este concentrată în câteva segmente specifice. Produsele farmaceutice (cu o cotă de 49,4% din exporturile acestui sector direcționate spre CSI), fructele (30,6%), hârtia/cartonul (36,9%) și băuturile (15,4% din total exporturi, dar și o valoarea ridicată în mărimi absolute: 41,7 mil. USD) rămân cele mai dependente de această piață. Analizând la nivel și mai granular, în anul 2024 cea mai mare dependență era consemnată în cazul exporturilor de mere către Federația Rusă (46 din totalul de 76 mil. USD) și vinuri în vrac către Belarus 23 din 49 mil. USD).

Exporturile în CSI pe categorii de produse și dependența de piața CSI

Sursa: datele BNS, calculele autorului

Importuri – reducerea dependenței de CSI și reconfigurarea lanțurilor de aprovizionare

Pe partea de importuri, reorientarea este la fel de pronunțată. Ponderea importurilor din CSI a scăzut de la 51,6% în 1997 la doar 3,0% în 2025, ceea ce reflectă o diminuare aproape completă a dependenței directe de această regiune. Această evoluție este explicată în mare măsură de reducerea dependenței energetice de Rusia (în special după crizele energetice din 2021–2023), îngreunarea rutelor de aprovizionare din aceste țări urmare a agresiunii rusești în Ucraina, dar și de diversificarea generală a importurilor către alte surse de aprovizionare. Totodată, scăderea abruptă a ponderii importurilor din CSI în 2024-2025 se explică și prin faptul că începând cu anul 2024 Ucraina nu mai este reflectată în statistica națională în acest grup de țări.

Structura importurilor moldovenești pe grupe de țări

Sursa: calcule în baza datelor BNS

Uniunea Europeană a devenit principalul furnizor pentru economia moldovenească, cu o pondere de 54,1% în anul 2025, însă creșterea acesteia a fost mai moderată decât în cazul exporturilor. Aceasta se explică prin natura structurii importurilor, care include bunuri intermediare, energie și produse de consum provenite din multiple regiuni.

În acest context, factorii geopolitici au jucat un rol similar ca și în cazul exporturilor. Tensiunile cu Rusia, restricțiile comerciale și riscurile de securitate au determinat autoritățile și mediul de afaceri să reducă expunerea față de CSI. În același timp, apropierea de UE a facilitat accesul la noi furnizori și standarde, dar fără a elimina necesitatea diversificării globale.

Relevanța economică a pieței CSI este în cădere accelerată la produsele importate

Structura importurilor din CSI s-a schimbat esențial, marcată în primul rând de colapsul importurilor energetice și reducerea drastică a dependenței agregate. Valoarea totală a importurilor din CSI s-a diminuat de la circa 1,26 mld. USD în 2010 la 346 mil. USD în 2024, iar ponderea acestora în total importuri a scăzut de la 32,6% la doar 3,8%. Această ajustare este determinată aproape integral de prăbușirea importurilor de combustibili minerali (de la 520 mil. USD în 2010 la doar 20 mil. USD în 2024), ceea ce reflectă reconfigurarea surselor energetice, în mod special eliminarea dependenței de importurile de gaze naturale din Federația Rusă. În paralel, TOP 10 produse în total importuri din CSI și-au menținut o pondere ridicată (59,1% în 2024), sugerând că relațiile comerciale rămase sunt concentrate în special pe câteva categorii specifice.

Din punct de vedere structural, profilul importurilor din CSI s-a mutat de la energie către bunuri intermediare și produse agroalimentare. Importurile de îngrășăminte au crescut constant (până la 55,4 mil. USD în 2024) și au devenit cea mai importantă categorie, în timp ce produsele alimentare diverse și legumele au înregistrat creșteri sau mențineri la niveluri relativ ridicate. În același timp, o serie de produse industriale (articole din fier și oțel, mase plastice) au cunoscut scăderi accentuate după 2020, indicând substituția acestora din alte piețe. Se remarcă și creșterea unor fluxuri mai atipice, precum importurile de metale și articole asociate (inclusiv metale prețioase), care ajung la 17,5 mil. USD în 2024.

Din perspectiva dependenței actuale, expunerile asociate ieșirii din CSI sunt limitate și concentrate în câteva segmente. Îngrășămintele rămân cea mai expusă categorie, cu o dependență de 61,3% față de sursele din CSI, urmate de metalele și articolele asociate (45,7%) și, într-o măsură mai mică, produsele alimentare (în special preparate alimentare – 21,0% și legume – 18,6%). În contrast, produsele energetice (combustibilii), care reprezentau anterior principala vulnerabilitate, au ajuns la o cotă marginală (1,3%).

În ansamblu, structura actuală a importurilor din CSI pe grupe de produse arată că dependența de această piață este în mare parte depășită, existând unele expuneri punctuale în agricultură și anumite lanțuri industriale, care ar putea necesita măsuri de diversificare în contextul unei retrageri complete din acordurile CSI.

Importurile din CSI pe categorii de produse și dependența de piața CSI

Sursa: datele BNS, calculele autorului

Investițiile străine directe din CSI – mari pe hârtie, în realitate – datoriile Moldovagaz către Gazprom contestate de Guvern

Un alt subiect important în contextul ieșirii din CSI îl reprezintă implicațiile Investițiilor Străine Directe (ISD), care formează una dintre cele mai profunde forme de integrare economică între o țară și economiile de origine ale investitorilor, deoarece implică nu doar fluxuri de capital, ci și transferuri de tehnologie, know-how managerial, standarde de producție și acces la piețe externe. Judecând după statisticile BNM, în anul 2024 cota investitorilor din CSI în stocul total de ISD din Republica Moldova constituia 721 mil. USD sau circa 15,1% din total, o sumă și pondere aparent deloc neglijabilă. Din această sumă, ponderea investițiilor care figurează din Rusia constituie circa 99,2% din total, restul statelor CSI având cote neînsemnate.

Totuși, la o analiză mai minuțioasă a datelor, descoperim că 90% din totalul ISD care figurează din CSI sunt îndreptate în sectorul energetic, iar după modul de efectuare a investițiilor, descoperim că aceasta este în proporție totală dominată de investiții sub formă de instrumente de datorie, în timp ce investițiile în capital au chiar valoare negativă. Așadar, structura ISD provenite din Federația Rusă evidențiază o particularitate clară – acestea sunt dominate aproape integral de componenta de datorie, în timp ce capitalul propriu este practic inexistent sau chiar negativ.

Această configurație indică faptul că nu este vorba despre investiții clasice, orientate spre dezvoltare și creare de capacități productive, ci mai degrabă despre relații financiare intra-grup. În mod concret, ponderea covârșitoare a acestor datorii este asociată relației dintre Gazprom și Moldovagaz, unde livrările de gaze naturale acumulate în timp au generat obligații financiare semnificative, acestea fiind reflectate în statisticile ISD conform metodologiei internaționale.

Prin urmare, nivelul ridicat al ISD din Rusia nu trebuie interpretat ca un semnal al unei prezențe investiționale active sau al unor fluxuri noi de capital, ci mai degrabă ca o expresie contabilă a dependenței energetice istorice a Moldovei. Componenta de datorie surprinde în mare măsură acumulările din trecut și relațiile contractuale în sectorul gazelor, în timp ce capitalul propriu negativ reflectă retrageri de investiții sau performanțe financiare slabe ale unor entități. În acest context, ISD din Rusia reprezintă, în esență, mai mult o poziție de pasiv extern decât o sursă reală de investiții productive în economie. Mai mult decât atât, conform unui audit internațional solicitat de Guvernului RM și efectuat de două companii cu renume internațional, Wikborg Rein și Forensic Risk Alliance, din Norvegia și Marea Britanie, Moldovagaz ar avea argumente solide pentru a contesta sau a solicita reducerea semnificativă a datoriei imputate de Gazprom, întrucât o parte importantă a acesteia este fie neconfirmată, fie juridic fragilă sau chiar neexecutabilă.

Prin urmare, din perspectiva implicațiilor ieșirii Moldovei din CSI, aceasta nu va avea un impact negativ asupra investițiilor străine directe din țară, având în vedere profilul investițiilor existente din CSI enunțat mai sus.

Stocul Investițiilor Străine Directe în economia Moldovei, mil. USD

Sursa: datele BNM, Ancheta Coordonată a Investițiilor Directe

Remitențele din Rusia – de la peste un miliard de dolari la derizoriu

Dincolo de comerțul extern și ISD, implicațiile ieșirii Moldovei din CSI nu pot fi omise și prin prisma remitențelor, având în vedere că piața CSI, în mare parte Rusia, a fost mult timp un pol de atracție pentru forța de muncă din Republica Moldova. În fond, și remitențele reprezintă o formă importantă de integrare economică între țara de origine și statele în care lucrează emigranții săi, deoarece ele reflectă legături economice, sociale și financiare stabile create prin migrația forței de muncă.

Statistic vorbind, în expresie valorică apogeul transferurilor de bani din CSI efectuate în favoarea persoanelor fizice a avut loc în anul 2013, când acestea au depășit 1 miliard de dolari (1 055 mil. USD), din care Rusiei îi revenea o pondere de 98%. După anul 2014 însă a urmat o transformare profundă. Deprecierea rublei rusești, înăsprirea condițiilor de ședere și luarea a decizii arbitrare în raport cu migranții moldoveni aflați în Rusia, în paralel cu creșterea oportunităților de integrare pe piața muncii din Occident, a dus la o reorientare masivă a fluxului de remiteri. Războiul de agresiune pornit de Rusia în 2022 a accelerat și mai mult decuplarea migranților moldoveni de piața muncii din Rusia, astfel încât în anul 2025 valoarea remiterilor personale din CSI a constituit 32 milioane USD. Este adevărat că această sumă este subestimată de faptul că sistemul financiar rusesc este sub sancțiuni internaționale, ceea ce face complicat transferul banilor prin căi formale, însă acest factor nu schimbă imaginea generală prin care migrația în scop de muncă în Rusia a devenit o opțiune sporadică.

Subiectul remiterilor și mobilității forței de muncă a fost reflectat inițial și în acordurile din cadrul CSI, prin intermediul la Acordul privind călătoria fără vize ale cetățenilor CSI, semnat la Bișkek în 1992. Acordul dat a fost denunțat deja de Republica Moldova în anul 2025 și la momentul respectiv inițial chiar a indus în opinia publică ideea că asta ar însemna regim de vize cu statele CSI. Realitatea însă este că Rusia, care la moment intervine cu „regrete” și declarații belicoase vizavi de retragerea Moldovei din diferite acorduri din cadrul CSI, a ieșit din acest acord încă la sfârșitul anului 2000, iar asta a stimulat ca statele CSI să se reorienteze spre acorduri bilaterale de eliminare reciprocă a regimului de vize. De fapt, acesta este un exemplu sugestiv despre faptul că nici chiar Rusia nu a văzut vreodată[ CSI ca o entitate veritabilă de integrare economică.

De ce retragerea din acordurile economice din cadrul CSI sunt inevitabile

În timp ce retragerea definitivă din organele statutare ale CSI a venit în primul rând în contextul nerespectării de către Federația Rusă a valorilor și principiilor fundamentale ale Comunității, prin care statele „recunosc și respectă reciproc integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunității”, retragerea din acordurile economice din cadrul CSI, în special Zona de Liber Schimb, este o condiție obligatorie pentru momentul aderării țării noastre la UE.

Principiul atribuirii competențelor din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene are o consecință directă pentru statele care aspiră să devină membre ale Uniunii: ele trebuie să fie capabile să transfere efectiv către UE acele competențe care, potrivit tratatelor, sunt exclusive sau sunt exercitate la nivelul Uniunii. În cazul Republicii Moldova, acest lucru înseamnă că, pe măsură ce avansează procesul de aderare, statul trebuie să elimine orice angajamente internaționale existente care ar limita sau ar intra în conflict cu exercitarea acestor competențe de către UE. Nu este vorba doar de o opțiune politică, ci de o condiție juridică de compatibilitate: un stat nu poate, simultan, să transfere competențe exclusive către UE și să rămână parte la acorduri care îi impun obligații paralele sau divergente în aceleași domenii.

Această logică este relevantă în raport cu acordurile economice din cadrul CSI, în special cele care vizează comerțul liber sau alte forme de integrare economică. Politica comercială comună și uniunea vamală sunt competențe exclusive ale UE, ceea ce înseamnă că, odată devenită stat membru, Moldova nu va mai putea menține acorduri comerciale autonome cu state terțe, inclusiv cele din CSI, dacă acestea nu sunt compatibile sau integrate în cadrul juridic al UE.

În plus, acquis-ul comunitar presupune preluarea integrală a regulilor pieței interne și a politicilor comune, ceea ce necesită eliminarea oricăror regimuri preferențiale paralele sau a obligațiilor care ar putea afecta aplicarea uniformă a dreptului UE. Prin urmare, ieșirea din acordurile CSI nu este neapărat un act singular sau imediat, ci rezultatul unui proces de aliniere juridică și instituțională, în care Moldova trebuie să asigure că, la momentul aderării, nu mai există incompatibilități între obligațiile sale internaționale și cele care decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene.

Totodată, în contextul negocierilor cu UE privind Capitolul 29 – Uniunea Vamală, Republica Moldova ar trebui să promoveze o abordare pragmatică orientată spre atenuarea costurilor de ajustare pentru companiile moldovenești care încă depind, într-o anumită măsură, de piețele CSI. Deși acquis-ul UE nu permite menținerea pe termen lung a unor regimuri comerciale incompatibile cu politica comercială comună, experiența altor state candidate arată că pot fi negociate perioade de tranziție, mecanisme de adaptare graduală și instrumente de sprijin financiar pentru sectoarele vulnerabile. În acest sens, Moldova ar putea solicita calendare etapizate pentru anumite ajustări comerciale și vamale, măsuri temporare de susținere a exportatorilor afectați, precum și programe dedicate de creștere a competitivității și diversificare a piețelor de desfacere.

O asemenea abordare ar fi justificată inclusiv prin faptul că retragerea din acordurile economice ale CSI poate genera costuri semnificative pentru unele ramuri orientate tradițional spre aceste piețe. Din această perspectivă, negocierile ar trebui să urmărească nu derogări permanente de la regulile Uniunii Vamale, ci obținerea unor condiții de tranziție comparabile cu cele acordate anterior unor state precum Polonia, România sau Croația. Astfel de măsuri ar putea contribui la reducerea șocurilor economice pe termen scurt și ar oferi întreprinderilor moldovenești timpul și resursele necesare pentru integrarea deplină în piața unică europeană.

În concluzie, datele arată că relevanța economică a CSI pentru Republica Moldova s-a redus dramatic în ultimele două decenii. Comerțul extern s-a reorientat masiv către Uniunea Europeană și alte piețe globale, dependența energetică de Federația Rusă a fost diminuată considerabil, remitențele provenite din CSI au devenit marginale, iar așa-numitele investiții directe din Rusia reflectă în mare parte datorii istorice din sectorul gazelor, și nu investiții productive reale. În practică, datele arată că economia Moldovei este astăzi incomparabil mai puțin conectată la spațiul CSI decât în anii 1990 sau chiar 2010, iar principalele expuneri rămase sunt concentrate doar în câteva sectoare și categorii de produse specifice. Totuși, în pofida reducerii drastice a dependenței agregate față de CSI, persistă încă anumite expuneri sectoriale care necesită o gestionare atentă, inclusiv în contextul negocierilor de aderare la UE. Unele categorii de exporturi, precum fructele, băuturile alcoolice sau produsele farmaceutice continuă să depindă într-o măsură notabilă de piețele CSI, iar pe partea de importuri există dependențe ridicate la anumite categorii precum îngrășămintele.

Perspectiva ieșirii complete din CSI este una iminentă și fără multe ezitări în termeni de costuri de oportunitate, iar paradoxal, la acest rezultat cel mai mult a contribuit chiar Rusia. Dacă Kremlinul nu ar fi operat cu măsuri economice de tip „hard”, care nu au lăsat altă opțiune decât îndepărtarea și reorientarea atât pentru companiile moldovenești, cât și pentru Guvern, astăzi mizele ieșirii din CSI ar fi avut un preț mult mai mare. De facto însă, șocurile decuplării de CSI, în special piața rusă, au fost în mare parte deja absorbite în trecut. În același timp, Guvernul și opinia publică în ansamblu, ar trebui să evite radicalizarea în raport cu piețele și produsele din CSI. Lumea este în continuă schimbare, inclusiv și regimurile autoritare care păreau de neclintit. Având în vedere că produsele moldovenești se bucură în mod istoric de notorietate pe aceste piețe, este în interesul nostru să păstrăm ușa deschisă pentru viitoarele oportunități, pentru că în termeni economici, diversificarea rămâne cea mai bună soluție.

Articolul Analiză: Cât mai contează CSI pentru economia Moldovei și care va fi impactul economic al ieșirii apare prima dată în Realitatea.md.

Patru ani de evaluare externă au resetat vârful sistemului. Următoarea miză nu mai ține de filtru, ci de oamenii care vin după el, de la facultățile de drept și INJ până la capacitarea organelor de autoadministrare pentru preluarea bunelor practici de asigurare a integrității, competenței și eficienței în sistemul justiției din Republica Moldova.

La 28 aprilie 2026, IPRE a organizat un dialog de politici dedicat celor patru ani de la lansarea evaluării externe a integrității judecătorilor și procurorilor. La dezbatere au participat parlamentari, reprezentanți ai Ministerului Justiției și ai Consiliului Superior al Procurorilor, un membru al Comisiei de evaluare a procurorilor și experți juridici. Discuția a fost utilă tocmai pentru că nu a mers pe logica „totul merge bine” sau „totul a eșuat”. S-a vorbit deopotrivă despre rezultate și despre problemele care rămân.

Iar bilanțul, dacă e onest, se reduce la o singură idee: vetting-ul justiției din Republica Moldova, posibil că nu este cel mai perfect instrument, durează mai mult decât era de așteptat, dar abandonarea lui acum ar fi mai riscantă decât ducerea lui la până la capăt. Mai ales atunci când, după patru ani, o reformă de justiție tranzitorie aflată în miezul efortului de reformare începe să arate primele rezultate.

Vetting-ul nu a apărut din senin. A avut o motivație clară și anume de a reseta un sistem care nu putea să se auto-reformeze. După un deceniu în care reformele venite dinăuntrul sistemului fie au eșuat, fie au fost subminate, evaluarea externă a devenit singurul instrument suficient de puternic pentru a rupe inerția. Nu este o reformă ușoară, este o măsură complexă de justiție tranzitorie, gândită pentru a asigura că în toate pozițiile-cheie din sectorul justiției sunt judecători și procurori onești, curajoși și liberi de presiuni din afară. Procesul a fost etapizat: pre-vetting-ul candidaților la funcțiile din cadrul organelor de autoadministrare prin Legea nr. 26/2022, apoi vetting ul judecătorilor Curții Supreme de Justiție prin Legea nr. 65/2023 și vetting- ul judecătorilor curților de apel, președinților de instanțe și judecătorilor din completul specializat pentru cauze de corupție și cele conexe corupției și procurorilor din procuraturile specializate, Procuraturii Generale și procurorii din funcțiile cheie din procuraturile teritoriale prin Legea nr. 252/2023.

Pe această abordare s-a construit o arhitectură de garanții care a ținut mecanismul în limite previzibile: consultarea Comisiei de la Veneția, care a nuanțat unele dintre soluțiile inițiale ale autorităților; prezența experților internaționali în comisii; păstrarea deciziei finale la organele de autoadministrare a magistraturii și procuraturii în etapa de vetting; controlul judecătoresc asigurat asupra rapoartelor comisiei de pre-vetting si asupra deciziilor organelor de administrare pe marginea procedurilor de vetting. Au fost întârzieri, contestări, rezistență din interior, modificări legislative pe parcurs și momente în care procesul părea că se împotmolește. Mecanismul, însă, a rezistat și a continuat să funcționeze.

Un bilanț la patru ani

Cifrele oficiale, detaliate în statisticile Comisiilor de evaluare, permit o privire bazată pe date. La pre-vetting, din 138 de candidați evaluați pentru CSM, CSP și colegiile lor de specialitate, doar 59 au promovat, mai puțin de jumătate. 72 nu au promovat, 6 s-au retras din concurs, unul este încă în evaluare. Organele care urmau să conducă reforma au fost ele însele filtrate sever, înainte ca reforma să producă alte efecte.

La vetting, din 166 de subiecți aflați în domeniul de aplicare (118 judecători, restul procurori și candidați la CSJ din profesii juridice), 51 au fost confirmați, 29 nu au promovat, iar 65, aproape patru din zece, au demisionat sau s-au retras. La procurori, din 130 vizați, 21 sunt confirmați, 7 nu au promovat și 102 sunt încă în curs, dintre care toți cei 63 de la PCCOCS. Cifrele indică astfel că vettingul nu este o procedură formală, ci un filtru cu efecte reale. Cel puțin în privința celor care au preferat să-și depună demisia decât să-și supună integritatea unei verificări atente, mecanismul a produs un efect pe care reformele interne nu îl produseseră timp de un deceniu.

Dintre candidații la CSJ (judecători, procurori și profesioniști din drept), 21 au fost confirmați, iar 25 nu au promovat sau s-au retras. La aceștia se adaugă 25 de judecători din vechiul efectiv CSJ care au demisionat înainte de evaluare. Cifrele sugerează cât de adâncă era problema înainte de exercițiul extern. Mai important decât numărul persoanelor evaluate este însă faptul că efectele încep să se vadă în actul de justiție. La CSJ, după resetarea componenței, se estimează că în 2025 s-au examinat aproape de două ori mai multe cauze decât a primit instanța în același interval, lichidând restanțe acumulate de ani de zile. Completele specializate pe cauze de corupție de la Judecătoria Chișinău au crescut cu aproximativ 50% viteza de soluționare a dosarelor. Iar primele condamnări cu închisoare cu executare în dosare de corupție mare au încetat să mai fie excepția anilor anteriori. Riscul ca vetting-ul să paralizeze sistemul, după modelul albanez, nu s-a materializat. Măsurile provizorii, în special transferul temporar al judecătorilor între instanțe, au evitat un blocaj total, iar o bună parte din încetinirea din 2022-2024 este deja absorbită.

Tot din experiența albaneză vine însă și o lecție recentă, importantă pentru calitatea procesului din Republica Moldova: prin hotărârea Metalla c. Albaniei din 5 mai 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție prin lipsa de proporționalitate între sancțiunea aplicată unui judecător și probele invocate. Legitimitatea vetting-ului ca atare nu a fost contestată, dar calitatea motivării rapoartelor și proporționalitatea sancțiunilor rămân condiții pe care comisiile noastre de evaluare trebuie să le țină prezente.

Dar ce nu funcționează încă?

A vorbi onest despre vetting înseamnă a nu evita dificultățile. Există un deficit serios de personal, mai ales în procuratură, unde multe funcții manageriale sunt încă ocupate cu titlu interimar, chiar dacă în 2026 putem spune că Procuratura Generală și cele specializate au conducători numiți care au trecut vetting-ul. Procedurile de evaluare sunt complexe, termenele se prelungesc dincolo de ce a fost prevăzut inițial, iar stabilitatea instituțională suferă din cauza posturilor vacante și a interimatelor prelungite. Percepțiile cetățenilor rămân divergente: cel mai recent sondaj de opinie realizat de IPRE indică o îmbunătățire vizibilă, aproximativ 49% dintre respondenți consideră că sectorul justiției s-a îmbunătățit în ultimii trei ani, față de 32% în 2023. Dar 49% nu este, deocamdată, o victorie. Niciuna dintre aceste provocări nu invalidează reforma.

Amendamentul din martie 2026

O evoluție recentă, discutată și ea la 28 aprilie, merită analizată cu atenție, dar și pusă în proporție. Prin Legea nr. 26/2026 s-a redus pragul de vot pentru numirea membrilor internaționali ai comisiilor de evaluare, în cazul în care prima propunere nu întrunește majoritatea de 3/5. Modificarea ridică probleme de două ordine, identificate inclusiv în opinia amicus curiae a IPRE adresată Curții Constituționale.
Procedural, amendamentul a fost introdus în lectura a doua, fără o legătură indispensabilă cu obiectul proiectului-gazdă, care viza fortificarea securității magistraților. Or, jurisprudența constantă a Curții stabilește că exigența celor două lecturi prevăzută de art. 74 alin. (1) din Constituție are nu doar o dimensiune procedurală, ci și una substanțială. Soluțiile legislative trebuie să fie supuse unei dezbateri parlamentare reale, nu strecurate într-un proiect cu alt obiect. Pe fond, trecerea de la majoritate calificată la majoritate simplă slăbește un element pe care Comisia de la Veneția l-a recomandat explicit: majoritatea calificată trebuie menținută în toate rundele de vot, iar deblocarea, dacă e necesară, ar trebui căutată prin mecanisme care implică opoziția sau alte instituții, nu prin reducerea pragului. Altfel, stimulentul pentru compromis dispare.

Argumentul invocat de majoritatea parlamentară a fost unul de pragmatism. Deblocarea procedurii într-un context în care consensul nu se poate obține de fiecare dată. Argumentul politic poate fi înțeles. Consensul politic larg, însă, nu este un detaliu tehnic. Este parte din pilonul de credibilitate al vetting-ului, iar slăbirea lui plătește, pe termen lung, mai mult decât rezolvă pe termen scurt.

Capacitatea – elementul care decide ce urmează după filtrul vettingului

Vetting-ul a început să dea semne de resetare a sistemului. Dar resetarea este un punct de start, nu un punct final. Cele 65 de demisii și retrageri din rândul judecătorilor, plus retragerile din rândul procurorilor, lasă posturi vacante care trebuie umplute cu profesioniști onești, bine pregătiți și capabili să ducă mai departe schimbarea. Aici se joacă, în următorii ani, durabilitatea efectelor obținute prin filtru.

Primul vector ține de organele de autoadministrare. CSM și CSP au ieșit din pre-vetting cu o legitimitate calitativ diferită de cea a predecesoarelor lor. Acum trebuie să devină instituții care încorporează, ca rutină, instrumentele de verificare a integrității folosite în vetting: declarații de avere și interese verificabile, controale ale relațiilor cu persoane expuse politic, evaluări periodice ale stilului de viață față de venituri, screening al posibilelor vulnerabilități la influențe necuvenite. Bunele practici dezvoltate de comisiile de evaluare trebuie internalizate de colegiile de selecție, evaluare și disciplinare ale CSM și CSP, astfel încât evaluarea integrității să nu mai fie un episod extraordinar, ci o componentă permanentă a carierei judecătorilor și procurorilor.

Al doilea vector ține de Institutul Național al Justiției. Reforma INJ este una dintre verigile critice ale acestei perioade. Misiunea INJ este de a atrage mai mulți candidați buni și de a le oferi o formare aliniată practicii europene. Verificarea integrității ar trebui să devină o cerință practică la două etape: la admiterea în INJ și la absolvire, înainte de propunerea pentru numirea în funcție. Nu este vorba despre un mini-vetting pentru începători, ci despre standarde minime, proporționale, de verificare a integrității și a eticii profesionale, care să asigure că filtrul aplicat astăzi la vârful sistemului nu va fi dezactivat de jos în sus, pe măsură ce intră în profesie generația următoare. Tot la INJ trebuie consolidate programele de formare continuă pe etică judiciară, integritate, drept european și acquis-ul UE, lucru pe care îl vedem deja pus în aplicare.

Al treilea vector ține de facultățile de drept din universitățile naționale. Aici se formează, pe termen lung, oamenii care vor intra în profesia juridică. Curricula juridică actuală rămâne, în multe universități, în urma realității în care va lucra absolventul: dreptul european trebuie promovat nu doar ca obiect obligatoriu, ci și transversal în curriculă; jurisprudența CJUE și a CtEDO trebuie integrată mai consistent în programele de studii; dreptul concurenței și acquis-ul sectorial în domeniile negociate sunt aproape absente; abilitățile practice precum analiza dosarului, redactarea juridică, etica profesională în situații concrete necesită o atenție sporită. O actualizare a curriculei, aliniată la standardele și acquis-ul UE, nu mai este o opțiune, ci o precondiție pentru ca Moldova să poată funcționa profesional în interiorul Uniunii Europene. Standardele de integritate și de etică academică, inclusiv frauda academică, plagiatul și conflictele de interes, trebuie tratate ca un capitol distinct, nu ca o problemă disciplinară minoră. Magistratul integru începe ca student integru.

În loc de concluzie

Bilanțul celor patru ani arată o reformă incompletă, dar una care a început să producă efecte și care nu poate fi abandonată fără a pierde o mare parte din investiția instituțională deja făcută. Oprirea ei la jumătatea drumului ar însemna pierderea investiției de patru ani și readucerea sistemului în zona din care s-a încercat să fie scos. Aceasta este, dintre toate opțiunile aflate astăzi pe masă, cea mai costisitoare. Vettingul nu este un instrument perfect, dimpotrivă este lent și probabil solicitant pentru sistem. Dar niciunul dintre aceste defecte nu este, în sine, un argument pentru a-l opri. Nicio reformă a justiției nu funcționează doar din legi și proceduri. Are nevoie de oameni, cei care au trecut prin filtru și cei care vin după ei și de instituții care să-i susțină: un CSM și un CSP care învață să verifice integritatea ca rutină, un INJ care formează magistrați la standardele UE, facultăți de drept care cultivă un climat și o cultură a integrității profesionale.

Petru Istrati este membru al Grupului de Experți în domeniul Justiției din cadrul Institutului pentru Politici și Reforme Europene (IPRE).

Articolul Vettingul justiției la patru ani: resetarea a început, urmează consolidarea apare prima dată în Realitatea.md.

Finala din acest an a Eurovision a oferit Republicii Moldova mai mult decât un simplu spectacol muzical. Dincolo de scenă, lumini și punctaje, concursul s-a transformat într-o radiografie neașteptat de sinceră a stării conștiinței noastre naționale și a orientării geopolitice reale din societatea moldovenească.

Decizia juriului din Republica Moldova de a acorda doar 3 puncte României pentru piesa „Choke Me”, interpretată de Alexandra Căpitănescu, a provocat un val firesc de nemulțumire în spațiul public, notează analistul Anatol Țăranu într-un editorial publicat pe IPN. Nu doar pentru că piesa României s-a bucurat de apreciere internațională și s-a clasat printre favoritele competiției, ci mai ales pentru că votul juriului moldovean a fost perceput ca un gest simbolic de distanțare față de propriul spațiu cultural și identitar.

În contrast izbitor, publicul din Republica Moldova a transmis un mesaj limpede: cele 12 puncte acordate României nu au reprezentat doar o apreciere artistică, ci expresia instinctivă a unei solidarități istorice și culturale firești. Cetățenii au făcut exact ceea ce era de așteptat între două state unite prin limbă, memorie și identitate.

De mult timp, Eurovision nu mai este doar o competiție muzicală. Votul reflectă afinități geopolitice, solidarități istorice și apartenențe culturale. Țările nordice votează reciproc. Statele balcanice fac același lucru. Comunitățile culturale consolidate își exprimă instinctiv solidaritatea. În acest context, ar fi fost absolut firesc ca Republica Moldova să susțină România.

Însă problema devine și mai gravă atunci când privim și votul acordat Ucrainei.

Dacă juriul moldovean ar fi oferit un punctaj redus doar României, episodul ar fi putut fi interpretat exclusiv prin prisma persistenței antiromânismului istoric. Însă faptul că România a primit doar 3 puncte, iar Ucraina a fost ignorată complet schimbă radical semnificația politică a întregului tablou.

România nu este doar statul cu care Republica Moldova împărtășește aceeași limbă și aceeași matrice culturală. România este principalul susținător politic și economic al Republicii Moldova în interiorul Uniunii Europene și principalul garant al conectării Chișinăului la spațiul occidental.

În același timp, Ucraina nu mai poate fi privită doar ca un simplu vecin. De la declanșarea agresiunii ruse la scară largă, Ucraina a devenit, de facto, scutul militar care protejează Republica Moldova de extinderea războiului și a expansionismului Kremlinului în regiune. Rezistența Kievului a împiedicat transformarea Republicii Moldova într-o țintă directă a agresiunii ruse.

Fără rezistența Ucrainei, este foarte probabil ca armata rusă să se fi aflat astăzi la frontiera Nistrului sau chiar mai departe. Acesta este adevărul geopolitic fundamental al momentului.

Prin urmare, atunci când juriul Republicii Moldova oferă doar 3 puncte României – spațiului de care ne leagă istoria, limba și cultura – și 0 puncte Ucrainei – statului care ține astăzi frontul de securitate al întregii regiuni – problema nu mai poate fi redusă la o simplă preferință muzicală sau la un reflex antiromânesc rezidual.

Apare inevitabil o întrebare mult mai gravă: ce tip de reflex geopolitic funcționează în subconștientul unei părți a elitei culturale moldovenești?

Pentru că un asemenea vot exprimă o dezorientare geopolitică profundă, compatibilă mai degrabă cu reflexele unei mentalități pro-ruse decât cu valorile spațiului european spre care Republica Moldova declară că se îndreaptă.

Nu trebuie ignorat faptul că propaganda rusă a investit timp de decenii în cultivarea unei identități artificiale în Basarabia – o identitate construită pe separarea de România, pe relativizarea apartenenței europene și pe inocularea neîncrederii față de Occident. Sovietismul nu a produs doar deformări politice, ci și deformări psihologice și culturale care continuă să funcționeze chiar și atunci când oamenii nu mai conștientizează originea acestor reflexe.

Tocmai de aceea, episodul Eurovision este important și nu trebuie tratat superficial. Nu este vorba despre muzică. Este vorba despre simptomele unei probleme de fond.

Faptul că publicul a votat masiv pentru România demonstrează că instinctul identitar românesc există și rămâne viu în societate. În schimb, votul juriului sugerează că anumite segmente ale elitei culturale continuă să funcționeze într-un registru marcat de confuzie identitară și ambiguitate geopolitică.

Această ruptură dintre societate și anumite elite este extrem de periculoasă.

Republica Moldova traversează poate cea mai importantă perioadă din istoria sa de după independență. Țara se află între două modele civilizaționale: modelul european și modelul imperial rus. În asemenea momente istorice, claritatea identitară nu mai reprezintă un simplu lux intelectual, ci o condiție de securitate națională.

O societate care nu știe clar cine este și cărui spațiu civilizațional îi aparține devine vulnerabilă la manipulare, propagandă și destabilizare.

De aceea, episodul Eurovision trebuie privit și ca un avertisment politic. El a demonstrat încă o dată cât de adânc este implantată în societatea moldovenească confuzia identitară. Iar aceasta nu este doar o problemă simbolică sau sentimentală. Ea poate deveni o vulnerabilitate strategică majoră.

O Republică Moldova care intră în Uniunea Europeană fără să-și fi clarificat identitatea națională riscă să devină, paradoxal, o extensie a influenței rusești în interiorul proiectului european – o veritabilă „coloană a cincea”, purtând în sine reflexe politice și culturale incompatibile cu valorile occidentale.

Republica Moldova nu poate merge autentic spre Europa păstrând simultan reflexe mentale și culturale incompatibile cu spațiul european. Integrarea europeană nu înseamnă doar fonduri, infrastructură sau reforme administrative. Ea presupune și asumarea unei identități istorice clare.

Iar această identitate nu poate fi construită nici împotriva României, nici în indiferență față de drama Ucrainei.

Articolul Anatol Țăranu: Episodul Eurovision este important și nu trebuie tratat superficial apare prima dată în Realitatea.md.

Ieri, încă o dronă rusească a survolat Republica Moldova în contextul unui nou atac masiv asupra Ucrainei. Altădată, asemenea episoade ar fi putut fi descrise admirabil prin lentila lui Hašek și a bravului soldat Švejk — acel univers al absurdului birocratic în care prostia, obediența și lașitatea capătă aparența unor virtuți administrative. Numai că realitatea moldovenească pare să fi depășit între timp satira central-europeană clasică.

Ceea ce vedem astăzi seamănă mai degrabă cu decorul tropical și grotesc din „Varză și regi” al lui O. Henry: o republică bananieră est-europeană, condusă de aventurieri provinciali gălăgioși și demnitari care confundă gravitatea statului cu solemnitatea mahalalei. În acest decor, o dronă rusească poate traversa nestingherită spațiul aerian al Republicii Moldova, iar reacția establishmentului oscilează între gluma de cârciumă, lamentația birocratică și filosofia prostului satului.

Socialistul Grigore Novac a sărit imediat în apărarea stăpânilor de la Moscova, criticând Ministerul Apărării de parcă drona ar fi fost lansată de la Sadova și nu de armata Federației Ruse. În logica acestui patriotism de gubernie, vina nu aparține celui care violează spațiul aerian al Republicii Moldova, ci celor care îndrăznesc să constate public umilința.

Renato Usatîi, fidel stilului său inconfundabil, a glumit că drona rusească doar „a făcut un test drive prin Moldova”, ca și cum survolarea unui stat suveran de către aparate militare străine ar fi un episod dintr-o emisiune de divertisment de sâmbătă seara.

Iar apogeul acestui carnaval intelectual a izvorât din puțul gândirii lui Vasile Tarlev — vulturul statalității de la Bașcalia — care a explicat cu gravitate doctorală că drona nici măcar nu aparține Federației Ruse și că Republica Moldova trebuie să „cumpere șâfer bronat care să țină avioanele”. Acesta a fost momentul, când și literatura absurdului a capitulat, recunoscând că realitatea moldovenească a depășit orice posibilitate de caricatură.

Ministerul Afacerilor Externe, cu maximă fermitate politică și profundă îngrijorare instituțională, a expediat al zecelea copy-paste diplomatic prin care „reiterează necesitatea respectării stricte a spațiului aerian al Republicii Moldova, în conformitate cu normele dreptului internațional”. Kremlinul probabil a intrat în panică văzând că a fost din nou reiterată reiterarea reiterării.

Igor Grosu ne-a liniștit strategic, explicând că expulzarea ambasadorului rus nu ar avea „efecte practice semnificative”. Cu alte cuvinte, statul moldovean trebuie să contemple filozofic propria umilire și să reacționeze cu acel calm resemnat specific administrațiilor coloniale: dacă nu poți opri violarea spațiului aerian, atunci relaxează-te, încearcă să găsești și partea „constructivă” a situației, după care exprimă-ți profundele îngrijorări instituționale. Simplu!

În acel moment, până și O. Henry probabil ar fi închis carnetul de notițe, recunoscând că realitatea moldovenească a depășit definitiv capacitatea literaturii de a satiriza absurdul.

Pentru că exact asta pare Republica Moldova uneori: o Anchurie est-europeană — confuză și tremurătoare, unde aventurierii politici, demagogii provinciali și diplomații fără coloană vertebrală încearcă să explice populației că o dronă rusească nu e chiar dronă rusească, iar dacă este, atunci poate nici Rusia nu este chiar Rusia. Iar dacă, totuși, se dovedește inevitabil că este Rusia, atunci ni se explică relaxat că drona doar „a făcut un test drive prin Moldova”.

În asemenea condiții, de ce să mai expulzezi ambasadorul rus, din moment ce vina nu aparține celui care violează spațiul aerian al Republicii Moldova, ci moldovenilor care nu și-au cumpărat la timp „șâfer bronat” ca să țină avioanele?

Probabil nici Hašek, nici O. Henry nu și-ar fi imaginat vreodată că realitatea moldovenească va depăși într-o zi literatura absurdului politic. Švejk măcar trăia într-un imperiu muribund care își ascundea prostia sub uniformă militară, iar personajele lui O. Henry măcar aveau decența tropicală a republicilor bananiere clasice. În Moldova însă, grotescul a devenit politică de stat, iar umilința geopolitică este administrată birocratic, cu aer grav și comunicate pline de „profunde îngrijorări”.

Când o dronă militară rusească traversează nestingherită spațiul aerian al statului, iar reacția elitelor oscilează între glume de cârciumă, filosofie provincială și copy-paste-uri diplomatice, înțelegi că problema Republicii Moldova nu mai este doar Rusia. Problema este obișnuința noastră cu umilința și transformarea lașității în „maturitate politică”.

Iar aceasta este poate cea mai mare victorie a Kremlinului: nu dronele, nu propaganda și nici agenții săi provinciali, ci capacitatea de a scoate la iveală provincialismul unei părți a elitelor politice moldovenești, pentru care demnitatea națională pare inutilă, iar coloana vertebrală — un risc diplomatic.

P.S. Mă gândeam: ce-ar fi fost dacă, pentru fiecare caz în care o dronă rusească violează suveranitatea Republicii Moldova, am expulza automat câte cinci diplomați ruși? Calm, fără isterii, fără „profunde îngrijorări”, fără teatralism birocratic. Pur și simplu să anunțăm Moscova, cu politețea rece a unui stat care se respectă, că aceasta va fi reacția standard la fiecare nouă încălcare a spațiului nostru aerian. Și, desigur, să fi început cu Ozerov.

După ce terminam cu ambasadorii, ne apucam de coloana a cincea.

Ceva îmi spune că, într-un asemenea caz, Kremlinul ar înțelege mult mai repede limbajul demnității decât dialectul moldovenesc al resemnării administrative.

editorial de Alexandru Tanase 

Articolul Alexandru Tanase: Republica Moldova între Hasek și O. Henry apare prima dată în Realitatea.md.