Ieri, 4 noiembrie, în ziua în care Comisia Europeană a publicat Pachetul de extindere și foile de parcurs indicative pentru Republica Moldova, Ucraina, Albania și Muntenegru, am fost la Kyiv, la a 5-a ediție a EU Accession Exchange Forum, organizată de Центр „Нова Європа” / New Europe Center în parteneriat cu Institutul pentru Politici și Reforme Europene.

În panelul moderat de Paola Peduzzi alături de Ivan Nahorniak, Manuel Sarrazin, Strahinja Subotic și Andrii Borovyk, am transmis câteva mesaje despre ce contează cel mai mult în negocierile de aderare ale Republicii Moldova la UE.

Calendarul contează. Foile de parcurs includ un orizont important. 2028 este anul asumat de țările noastre, cu sprijinul Comisiei Europene, pentru încheierea provizorie a negocierilor: începutul anului pentru Moldova, sfârșitul anului pentru Ucraina. Comisia caută soluții pentru a avansa negocierile de aderare în cadrul politicii de extindere, unde are un mandat clar. În ciuda blocajelor din Consiliu și a altor provocări, extinderea continuă. Datele deschid uși și fixează orizonturi. Avem un calendar, poate nu atât de precis pe cât ne-am fi dorit, dar care aliniază obiectivele, prioritățile și eforturile din țările noastre, din UE și ale Comisiei Europene. Prioritatea este să menținem ritmul reformelor asumate în negocieri. Anume de asta depinde obiectivul pe care Comisia îl numește, pentru Moldova, ambițios, dar realizabil.

Reformele se fac acasă. Cea mai mare lecție învățată este că reformele contează. Contează când sunt livrate acasă, nu doar când bifăm căsuțe la Bruxelles. Avem benchmark-uri și reforme de livrat, dar ele contează doar dacă actorii din țările noastre și le asumă și dacă rezistă ciclurilor electorale. În Moldova, justiția și statul de drept au fost și vor rămâne unul dintre domeniile critice ale reformei. Procesul de vetting a fost deosebit de dificil, dar avansează, pentru că există asumare acasă și cooperare cu partenerii din UE.

Meritul trebuie să reziste vetourilor politice. Nu e vorba doar despre Ucraina și blocajele recente din Consiliu, care au ținut pe loc și Moldova. Țările candidate din Balcanii de Vest așteaptă progrese din cauza blocajelor politice și a disputelor bilaterale nerezolvate. Asta subminează meritul, un principiu-cheie al politicii de extindere. Soluții există. Front-loading-ul, adică lucrul tehnic pe clustere înainte de deschiderea lor formală, a fost foarte important pentru a ține negocierile în mișcare. Iar propunerea Comisiei de a trece la votul cu majoritate calificată pentru deciziile intermediare din negocieri poate limita vetourile, dacă statele membre o acceptă.

Trebuie să fim realiști cu toții: nicio reformă nu este ireversibilă. Pentru ca reformele să reziste, anularea lor trebuie să coste și să aibă consecințe clare și imediate. Iar orice tentativă de anulare trebuie să fie vizibilă de la început. De aceea avem nevoie de instituții reziliente, independente, oneste și eficiente, care să facă reformele să funcționeze continuu și să producă rezultate. Astfel, orice guvern care va veni în viitor va moșteni reforme pe care nu le poate anula fără să plătească un preț. Procesul de aderare oferă țărilor ca Moldova o foaie de parcurs clară pentru reforme, așa cum am avut la regimul fără vize. Când am livrat acele reforme și le-am făcut să funcționeze, cetățenii au simțit beneficiile.

Ce livrăm trebuie și comunicat, bine și neobosit. Sprijinul politic și popular pentru reforme, aderare și extindere este critic, în societățile noastre, dar și în statele membre. Ne-am obișnuit să vorbim cu decidenții de la Bruxelles și din capitalele UE, iar la acel nivel funcționează. Dar ratificarea vine la urmă, în fiecare stat membru, ca ultim pas înainte de aderare. Dacă nu ajungem la comunități, cetățeni și mediul de afaceri, dacă nu-i obișnuim pe toți cu ideea că vom fi împreună, vom eșua. Așa că, pe măsură ce negociem, deschidem clustere și ne apropiem de încheierea negocierilor, trebuie să mergem în comunitățile din statele membre, iar think tank-urile pot fi puntea până acolo.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Op-Ed de Iulian Groza: Reformele de acasă, esențiale pentru aderarea Republicii Moldova la UE apare prima dată în Realitatea.md.

Pentru Chișinău, scrutinul francez din 2027 reprezintă mai mult decât schimbarea unui președinte într-o țară prietenă. El poate modifica împrejurările politice în care Republica Moldova își negociază viitorul european. Iar un stat vulnerabil trebuie să-și pregătească opțiunile înainte ca evoluțiile externe să-i restrângă libertatea de alegere.

Blocajul intervenit la 20 octombrie în avansarea procesului de aderare a Republicii Moldova și Ucrainei la Uniunea Europeană oferă Chișinăului o lecție incomodă. Potrivit informațiilor publicate de presă, care citează surse diplomatice europene, Ungaria s-a opus unui nou pas procedural, chiar după satisfacerea unor solicitări anterioare. Episodul nu echivalează cu închiderea perspectivei europene, dar arată cât de ușor poate fi încetinit un proces prezentat uneori publicului drept o succesiune previzibilă de reforme și evaluări.

Pentru Republica Moldova, concluzia este esențială: reformele sunt indispensabile, însă ele nu elimină riscul unui veto politic. Admiterea unui nou membru presupune acordul unanim al statelor membre și ratificarea tratatului de aderare potrivit procedurilor constituționale ale fiecăruia. Chișinăul poate îndeplini condițiile care îi revin fără a putea controla rezultatul alegerilor sau calculele guvernamentale din capitalele europene.

Politica externă responsabilă ia în calcul și scenariile nefavorabile

În acest context trebuie privite alegerile prezidențiale franceze din 2027. Pentru un stat aflat la frontiera războiului și supus presiunii rusești, competiția pentru Palatul Élysée nu constituie un spectacol politic îndepărtat. Ea privește capacitatea Europei de a sprijini Ucraina, disponibilitatea sa pentru extindere și continuitatea angajamentelor asumate față de Republica Moldova.

Sondajele publicate în Franța indică o poziție puternică a lui Marine Le Pen, în timp ce adversarii săi își dispută accesul în turul al doilea. Un sondaj prezentat de Public Sénat îi plasează pe candidatul stângii extreme Jean-Luc Mélenchon și pe centristul Édouard Philippe la egalitate în urma liderei dreptei naționaliste. Aceste rezultate exprimă raportul de forțe din momentul măsurării, nu verdictul anticipat al scrutinului. Campania, mobilizarea electoratului și configurația finală a candidaturilor pot schimba substanțial rezultatul.

Ar fi, prin urmare, imprudent să declarăm victoria lui Marine Le Pen inevitabilă. La fel de imprudent ar fi ca autoritățile moldovenești să-și construiască strategia pe presupunerea că ea nu poate câștiga. Politica externă responsabilă ia în calcul și scenariile nefavorabile, mai ales atunci când consecințele lor pot afecta securitatea și dezvoltarea țării pentru decenii.

Miza franceză depășește persoana unui candidat. Ea privește ascensiunea unei concepții politice care așază prioritatea națională în opoziție cu angajamentele de solidaritate europeană. Aplicată politicii de extindere, o asemenea orientare poate transforma sprijinul pentru statele candidate într-o perspectivă contestată electoral. Aplicată relației cu Ucraina, poate încuraja reducerea ajutorului și căutarea unei înțelegeri cu Moscova în care interesele statelor mici să cântărească prea puțin.

Acesta este riscul pe care Chișinăul trebuie să-l evalueze. Nu avem temei să prezentăm un eventual veto francez asupra aderării Republicii Moldova ca pe o decizie deja luată. Avem însă suficiente motive să analizăm ce s-ar întâmpla dacă, într-o capitală decisivă pentru politica europeană, susținerea extinderii ar fi înlocuită de condiționări suplimentare sau opoziție.

Data aderării nu depinde exclusiv de Chișinău

Franța nu este un actor oarecare în această ecuație. Greutatea sa politică, militară și economică îi permite să influențeze prioritățile întregii Uniuni. Emmanuel Macron a susținut consolidarea apărării europene și a deschis dezbaterea privind rolul descurajării nucleare franceze în protejarea aliaților continentali. Aceste inițiative indică amploarea responsabilității pe care Parisul și-o poate asuma pentru securitatea Europei.

O schimbare de orientare la Élysée nu ar desființa automat solidaritatea europeană. Uniunea are instituții, alte centre de putere și interese comune care nu dispar după un scrutin. Dar o Franță mai puțin angajată ar putea face deciziile mai lente, compromisurile mai costisitoare și sprijinul pentru vecinătatea estică mai nesigur. Pentru Republica Moldova, chiar și această diminuare a capacității europene de acțiune ar avea consecințe serioase.

Prima ar fi de securitate. Capacitatea Ucrainei de a rezista agresiunii ruse reprezintă un factor esențial al siguranței Republicii Moldova. O Europă care își reduce sprijinul pentru Kiev ar amplifica vulnerabilitatea Chișinăului. Neutralitatea înscrisă în Constituție nu poate înlocui un mediu regional stabil și nici nu poate obliga Rusia să respecte libertatea de alegere a statului moldovean.

A doua consecință ar fi politică și economică. Perspectiva aderării susține reformele, încrederea investitorilor și speranța cetățenilor că sacrificiile prezentului au o finalitate. Amânarea repetată a acestei perspective ar alimenta dezamăgirea. Forțele favorabile Moscovei ar exploata imediat distanța dintre promisiunile europene și rezultatele concrete, prezentând blocajele drept dovadă că Republica Moldova nu este dorită în Uniune.

De aceea, guvernarea trebuie să comunice onest: apropierea de UE poate fi accelerată prin reforme, dar data aderării nu depinde exclusiv de Chișinău. Transformarea unui obiectiv politic într-o certitudine calendaristică expune societatea unei deziluzii care poate fi evitată. Cetățenii au nevoie de o explicație matură a obstacolelor și de un răspuns credibil la întrebarea ce urmează dacă acestea persistă.

Răspunsul imediat trebuie să cuprindă accelerarea reformelor și o diplomație mult mai activă. Republica Moldova are interesul să construiască sprijin durabil în parlamentele, partidele și societățile statelor membre, dincolo de relațiile cu liderii aflați temporar la putere. În Franța, cauza moldovenească trebuie explicată prin contribuția sa la securitatea europeană, prin dimensiunea gestionabilă a integrării și prin rezultatele concrete ale transformării interne.

Totodată, Chișinăul trebuie să insiste asupra evaluării propriilor progrese. Solidaritatea cu Ucraina rămâne indispensabilă, însă legarea politică a celor două dosare nu ar trebui să însemne transferul automat asupra Republicii Moldova al tuturor disputelor care privesc aderarea ucraineană. Susținerea Kievului și apărarea interesului moldovenesc sunt obiective compatibile.

Tocmai complexitatea proiectului impune pregătirea lui din timp

Există însă și o întrebare pe care clasa politică de la Chișinău evită prea des să o examineze serios: ce alternativă avem dacă disponibilitatea pentru extindere se reduce pentru o perioadă îndelungată? A aștepta schimbarea conjuncturii nu poate constitui singura strategie a unui stat afectat de depopulare, vulnerabilitate economică și insecuritate regională.

În raport cu România, Republica Moldova dispune de o opțiune istorică și politică distinctă: reunificarea. Comunitatea de limbă, cultură și istorie oferă acestei posibilități un fundament pe care celelalte state candidate nu îl au în aceeași formă. România este deja membră a Uniunii Europene și a NATO. Din perspectiva interesului moldovenesc, discutarea unirii înseamnă examinarea unei posibile forme de ancorare durabilă în spațiul european și euroatlantic.

Această perspectivă trebuie tratată cu maximă seriozitate. Unirea nu poate fi prezentată drept o procedură automată, care ar elimina prin simpla proclamare toate obstacolele europene. Ar presupune voință democratică pe ambele maluri ale Prutului, soluții constituționale, negocieri instituționale și clarificarea implicațiilor pentru UE și NATO. Problema transnistreană, integrarea economică și garanțiile pentru toți cetățenii ar necesita răspunsuri explicite.

Tocmai complexitatea proiectului impune pregătirea lui din timp. Ar fi necesare studii privind armonizarea administrației, sustenabilitatea bugetară, pensiile, serviciile publice și dezvoltarea regională. Cetățenii trebuie să poată judeca o asemenea opțiune cunoscând beneficiile, costurile și etapele. O dezbatere credibilă presupune respect pentru oamenii care au îndoieli și garanții clare pentru minorități, proprietate și drepturi.

Pregătirea acestei opțiuni poate avansa odată cu integrarea europeană. Reforma justiției, infrastructura comună cu România, interconectările energetice și apropierea instituțională sunt utile în ambele perspective. Ele sporesc libertatea de alegere a Republicii Moldova și reduc costul dependențelor care o vulnerabilizează.

Viitorul cetățenilor dintre Prut și Nistru este prea important pentru a depinde exclusiv de rezultatul unor alegeri

Alegerile franceze din 2027 pot confirma continuitatea sprijinului european sau pot inaugura o perioadă mai dificilă. Niciunul dintre rezultate nu este predeterminat. Dar interesul Republicii Moldova cere ca autoritățile să fie pregătite pentru ambele. Blocajul ungar arată cât de fragil poate deveni calendarul aderării; o eventuală schimbare de orientare la Paris ar putea amplifica această fragilitate.

Republica Moldova trebuie să urmărească aderarea la UE cu întreaga determinare și, concomitent, să pregătească serios perspectiva reunificării cu România. O asemenea abordare ar transforma o aspirație istorică într-o opțiune politică evaluabilă democratic. Viitorul cetățenilor dintre Prut și Nistru este prea important pentru a depinde exclusiv de rezultatul unor alegeri asupra cărora ei nu au nicio influență.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu: Viitorul Republicii Moldova nu poate depinde doar de votul altora apare prima dată în Realitatea.md.

Republica Moldova are nevoie de relații cu Federația Rusă. Dar normalizarea acestora presupune respectarea suveranității, a instituțiilor și a opțiunilor cetățenilor săi. Atunci când reluarea dialogului este condiționată de eliberarea unor persoane condamnate pe motive de corupție, iar avantajele economice sunt asociate cu schimbarea conduitei politice, oferta de cooperare trebuie examinată dincolo de formulele diplomatice.

Relațiile dintre Republica Moldova și Federația Rusă revin în discuția publică prin două intervenții care se completează politic: declarațiile lui Dmitri Peskov despre condițiile reluării dialogului cu Chișinăul și apelurile lui Igor Dodon, aflat la Moscova, pentru restabilirea unui „dialog strategic”. În ambele cazuri, apropierea este prezentată ca o posibilitate aflată la îndemâna autorităților moldovenești, dacă acestea ar manifesta suficientă deschidere.

La prima vedere, argumentul pare rezonabil. Statele trebuie să comunice inclusiv atunci când relațiile dintre ele sunt dificile. Republica Moldova are cetățeni în Rusia, interese consulare și probleme economice care reclamă canale funcționale de comunicare. Există, de asemenea, dosarul transnistrean, în care rolul Moscovei face inevitabilă abordarea raporturilor bilaterale. Închiderea oricărei posibilități de dialog nu poate constitui, prin ea însăși, o politică externă.

În ce condiții și în folosul cui se propune normalizarea?

Numai că necesitatea comunicării nu răspunde la întrebarea esențială: în ce condiții și în folosul cui se propune normalizarea?

Dmitri Peskov a oferit o indicație suficient de clară. Printre pașii ceruți Chișinăului, reprezentantul Kremlinului a inclus eliberarea celor pe care Moscova îi numește deținuți politici, invocând-o explicit pe Evghenia Guțul și situația ei familială. Astfel, un dosar penal din Republica Moldova este introdus în negocierea politică a relațiilor dintre două state.

Aici apare prima problemă de fond. Potrivit comunicatului Procuraturii Anticorupție, condamnarea Evgheniei Guțul privește acceptarea finanțării unui concurent electoral și a unui partid politic din partea unui grup criminal organizat. Dosarul se referă la mecanisme de finanțare ilegală, inclusiv la introducerea în țară a unor mijloace financiare provenite preponderent din Federația Rusă. Acesta este obiectul juridic al cauzei, indiferent de eticheta politică preferată de Kremlin.

Desigur, orice persoană condamnată are dreptul să conteste hotărârile judecătorești și să invoce încălcarea drepturilor sale. Justiția moldovenească trebuie supusă examinării critice, iar autoritățile nu pot cere încredere necondiționată în fiecare dosar. Însă eventualele abuzuri trebuie demonstrate prin probe și examinate prin proceduri legale. O solicitare venită de la Kremlin nu poate ține locul unei asemenea demonstrații.

Transformarea lor într-o condiție diplomatică

Nici argumentul umanitar nu trebuie tratat cu indiferență. Situația copiilor și a familiilor persoanelor încarcerate merită atenție. Dar considerentele umanitare se aplică potrivit unor criterii generale și unor mecanisme prevăzute de lege. Transformarea lor într-o condiție diplomatică pentru un caz ales de Moscova pune sub semnul întrebării chiar sensul apelului umanitar.

Dubla măsură devine și mai vizibilă dacă punem această intervenție alături de poziția Kremlinului privind propriii deținuți. Peskov a negat existența deținuților politici în Rusia, în contextul informațiilor despre o posibilă inițiativă americană care ar lega eliberarea lor de relaxarea sancțiunilor. Informația despre inițiativă trebuie deosebită de existența unui acord confirmat, însă negarea categorică a Kremlinului rămâne relevantă.

În propria țară, Moscova respinge categoria de „deținut politic”. În Republica Moldova, o folosește pentru a cere eliberarea unei persoane condamnate într-un dosar de finanțare ilegală a unui partid. Criteriul pare să fie utilitatea politică a persoanei pentru Kremlin. O asemenea abordare slăbește credibilitatea discursului despre drepturi și umanitate.

Dialogul nu este o favoare pe care Moscova o acordă unui stat mic

Disponibilitatea de a vorbi despre normalizare arată, totodată, că și Rusia are un interes în această relație. Republica Moldova nu este singura parte care ar putea avea ceva de câștigat din reluarea contactelor. Pentru Moscova, orice apropiere de un stat angajat pe calea integrării europene poate avea valoare diplomatică și simbolică. Ea poate fi prezentată drept dovadă că politica sa nu a dus la pierderea influenței regionale și că distanțarea de Kremlin poate fi inversată.

Ar fi exagerat să considerăm Chișinăul decisiv pentru depășirea izolării internaționale a Rusiei. Dar ar fi la fel de greșit să presupunem că gesturile sale nu contează deloc. Tocmai existența acestui interes reciproc ar trebui să încurajeze o poziție moldovenească mai lucidă: dialogul nu este o favoare pe care Moscova o acordă unui stat mic.

În acest context se înscrie și vizita lui Igor Dodon. Potrivit relatării IPN, liderul socialist a insistat asupra cooperării politice și a posibilității obținerii unor resurse energetice mai ieftine, fără să abordeze riscurile de securitate legate de războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei.

Un politician de opoziție are dreptul să întrețină contacte externe și să propună o altă politică decât cea a guvernării. Problema este conținutul ofertei sale. Dacă beneficiile apropierii sunt prezentate insistent, iar costurile și condițiile sunt trecute sub tăcere, publicului i se oferă o imagine incompletă.

Ce înseamnă concret energie mai ieftină? În baza căror contracte, cu ce garanții și pentru cât timp? Ce obligații politice ar însoți eventualele facilități? Ar rămâne ele valabile dacă Republica Moldova ar continua integrarea europeană și ar critica acțiunile Rusiei? Fără asemenea răspunsuri, promisiunea prețului avantajos rămâne un argument electoral.

Relatarea IPN din 16 octombrie a pus apelurile lui Dodon în contextul unor noi încălcări ale spațiului aerian moldovenesc de către drone. Originea și traseul fiecărui aparat trebuie stabilite de instituțiile competente. Dar amenințările generate de războiul din vecinătate nu pot fi eliminate din discuția despre relațiile cu statul care a declanșat acel război.

Nici dificultățile diplomatice nu pot fi explicate printr-o simplă lipsă de bunăvoință a Chișinăului. În cazul acreditării ambasadorului rus Oleg Ozerov, explicația publică oferită de ministrul Mihai Popșoi a legat amânarea prezentării scrisorilor de acreditare de acțiunile și retorica neprietenoasă ale Moscovei. Acest episod trebuie privit însă și în contextul restricțiilor impuse reprezentanților Republicii Moldova. Mihai Popșoi a fost inclus, încă din perioada în care era deputat, pe lista persoanelor cărora Rusia le-a interzis intrarea pe teritoriul său.

Dacă intenția normalizării este sinceră

În lipsa unei clarificări publice privind ridicarea acestei interdicții, apare o întrebare firească: cum poate Moscova vorbi credibil despre normalizarea relațiilor cu Republica Moldova dacă șeful diplomației moldovenești continuă să fie vizat de o interdicție de intrare în Rusia? Chiar incertitudinea menținută asupra statutului său contrazice mesajele despre disponibilitatea pentru dialog. Dacă intenția normalizării este sinceră, clarificarea și înlăturarea acestui obstacol ar constitui un gest concret, aflat la îndemâna autorităților ruse.

Totodată, disponibilitatea Kremlinului de a primi politicieni moldoveni care îi promovează mesajele nu poate înlocui dialogul cu instituțiile legitime ale Republicii Moldova. Relațiile interstatale presupun respectarea interlocutorilor desemnați de fiecare stat, inclusiv atunci când pozițiile acestora sunt incomode. Altfel, „normalizarea” riscă să însemne doar cultivarea unor parteneri politici convenabili Moscovei.

Dincolo de disputa diplomatică, întrebarea politică rămâne aceeași: este Moscova pregătită să accepte Republica Moldova ca partener cu voință proprie? Acceptă că autoritățile sale nu pot interveni în dosare judiciare pentru a satisface cereri externe? Acceptă că orientarea europeană a țării nu trebuie supusă aprobării Kremlinului?

Și guvernarea de la Chișinău are obligații. Ea trebuie să explice clar ce contacte menține, ce probleme încearcă să rezolve și ce rezultate obține pentru cetățeni. Interesul național cere diplomație competentă și comunicare sobră. Fermitatea este mai convingătoare atunci când este însoțită de obiective precise.

Totuși, responsabilitatea normalizării nu poate fi transferată integral Republicii Moldova. Rusia trebuie să arate prin fapte că oferta sa presupune reciprocitate. Condiționarea dialogului de soarta unor actori politici favorizați de Moscova indică o intenție de influențare a politicii interne. Asociată cu promisiuni economice selective și cu mesajul că toate dificultățile provin din refuzul Chișinăului de a coopera, această abordare poate funcționa ca instrument de presiune hibridă. Aceasta este o interpretare politică a mesajelor publice, nu dovada automată a unui plan coordonat.

Republica Moldova are nevoie de relații cu Rusia, dar nu în orice condiții

Republica Moldova are nevoie de relații cu Rusia, dar nu în orice condiții. Are nevoie de comunicare care să rezolve problemele cetățenilor, de acorduri transparente și de respectarea independenței instituțiilor sale. O normalizare autentică începe atunci când aceste principii sunt acceptate de ambele părți. Până atunci, apelurile la „prietenie” trebuie judecate după obligațiile pe care le cer și după libertatea de decizie pe care o lasă Chișinăului.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu: Încă o dată despre relațiile moldo-ruse apare prima dată în Realitatea.md.

Declarația Maiei Sandu potrivit căreia Republica Moldova ar fi mai în siguranță împreună cu România readuce în dezbaterea publică o problemă pe care clasa politică nu o mai poate trata exclusiv prin formule ceremoniale. „Chiar cred că Republica Moldova ar fi în mai mare siguranță împreună cu România”, a afirmat președinta în contextul Moldova Security Forum 2026. Este o apreciere cu greutate politică, deoarece leagă reunificarea de una dintre preocupările fundamentale ale cetățenilor: siguranța zilei de mâine.

Pentru susținătorii unirii, această declarație confirmă actualitatea unui proiect întemeiat pe comunitatea de limbă, cultură și istorie. Dar semnificația sa depășește dimensiunea identitară. Într-o regiune marcată de război și de presiuni asupra statelor vulnerabile, întrebarea privind viitorul Republicii Moldova devine una practică: în ce cadru politic și instituțional pot fi apărate mai bine libertatea, democrația și bunăstarea cetățenilor?

Maia Sandu și-a exprimat deja opțiunea personală în ianuarie 2026, când a declarat că ar vota pentru unirea cu România la un eventual referendum. În același timp, președinta a precizat că, potrivit sondajelor invocate de ea, proiectul nu beneficiază încă de sprijin majoritar, spre deosebire de integrarea europeană. Această distanță dintre convingerea personală și mandatul popular definește problema politică pe care unioniștii trebuie să o rezolve.

Majoritățile politice se formează prin argumente, încredere și rezultate

A spune că unirea depinde de voința cetățenilor este corect. A repeta această constatare fără a construi sprijinul necesar înseamnă însă a lăsa proiectul într-o așteptare fără termen. Majoritățile politice se formează prin argumente, încredere și rezultate. Ele presupun organizații credibile, lideri responsabili și capacitatea de a răspunde temerilor celor care ezită.

De aici trebuie să înceapă discuția despre responsabilitatea mișcării unioniste.

Invocarea voinței populare obligă, înainte de toate, la precizie constituțională. În această privință circulă o confuzie care trebuie înlăturată: Constituția Republicii Moldova nu cere votul a două treimi din cetățenii înscriși în listele electorale. Articolul 142 alineatul (1) prevede că dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și neutralitatea permanentă, pot fi revizuite prin referendum cu aprobarea majorității cetățenilor înscriși în listele electorale. Articolul 143 reglementează revizuirea parlamentară și stabilește votul a două treimi din deputați.

Distincția are consecințe politice considerabile. O majoritate a participanților la vot poate să nu reprezinte majoritatea tuturor cetățenilor înscriși în liste. Prin urmare, un proiect care afectează statutul constituțional al statului presupune atât susținere largă, cât și o mobilizare electorală pe măsură. Entuziasmul manifestat într-o sală, la o întrunire sau pe rețelele sociale nu oferă singur dovada existenței acestei majorități.

Unirea are nevoie de o construcție politică pe care societatea să o poată verifica și asuma

Cadrul juridic al unei eventuale reunificări trebuie pregătit riguros, cu participarea instituțiilor competente de pe ambele maluri ale Prutului. O asemenea transformare ar implica decizii constituționale, acorduri politice, soluții administrative și consultări externe. Respectarea procedurilor ar consolida legitimitatea proiectului și ar limita posibilitățile de contestare.

Ocolirea lor ar oferi adversarilor unirii argumente pentru atacuri interne și ar complica susținerea internațională. Nu putem anticipa mecanic reacția fiecărui stat, dar putem înțelege cât de importantă ar fi pentru partenerii externi dovada unui proces democratic, liber și legal. Nici speranța într-o conjunctură geopolitică excepțională nu poate înlocui această pregătire. Unirea are nevoie de o construcție politică pe care societatea să o poată verifica și asuma.

În centrul acestei construcții se află problema identitară. Un proiect de reunificare națională are nevoie de o conștiință românească puternică și de înțelegerea istoriei comune. Politicile educaționale, cercetarea istorică, protejarea limbii române și accesul la cultura română pot contribui la consolidarea acestei conștiințe. Ele trebuie susținute consecvent, inclusiv la nivelul instituțiilor statului.

Totuși, asumarea identității românești și votul pentru unire nu sunt automat același lucru. Un cetățean se poate considera român și poate avea rezerve privind costurile, momentul ori modul reunificării. La fel, un cetățean cu o altă identitate etnică poate susține unirea dacă vede în ea garanții pentru libertate, securitate și prosperitate. Majoritatea necesară va trebui, așadar, construită prin întâlnirea argumentului identitar cu încrederea într-un viitor comun.

Oamenii au dreptul să cunoască implicațiile unei decizii istorice

Această încredere presupune răspunsuri concrete. Ce se va întâmpla cu pensiile și salariile? Cum vor funcționa școlile, spitalele și administrația locală? Cum vor fi protejate proprietatea, economiile și drepturile tuturor comunităților? Cum va fi abordată problema transnistreană? Cine va suporta costurile tranziției și în ce etape?

Unioniștii care doresc să convingă societatea trebuie să poată discuta aceste întrebări cu seriozitate. Oamenii au dreptul să cunoască implicațiile unei decizii istorice. Promisiunile generale despre bunăstare vor avea putere limitată dacă nu sunt însoțite de un program credibil.

Pentru elaborarea și promovarea lui este nevoie de un pol politic unionist puternic, capabil să obțină o reprezentare parlamentară decisivă și să participe la guvernare. Un asemenea pol ar trebui să reunească organizații politice, competență profesională și sprijin civic în jurul unui obiectiv comun. Forța lui ar proveni din capacitatea de a transforma aspirația națională în politici publice.

Aceasta înseamnă o agendă coerentă pentru educație și cultură, infrastructură și energie, economie și protecție socială. Înseamnă și colaborare instituțională cu România, astfel încât apropierea dintre cele două societăți să producă beneficii vizibile. Fiecare proiect comun care funcționează poate întări încrederea în posibilitatea unui viitor comun.

Un pol unionist durabil are nevoie de democrație internă și de criterii transparente

Responsabilitatea liderilor unioniști este, în aceste condiții, enormă. Fragmentarea între organizații mici, rivalitățile personale și competiția pentru întâietate consumă energia unui proiect care are nevoie de concentrare și continuitate. Când ambițiile individuale împiedică sistematic cooperarea, efectul lor este slăbirea cauzei unioniste, indiferent de justificările invocate.

Unitatea trebuie însă construită pe reguli clare, integritate și un program negociat. Ea nu poate cere suspendarea criticii sau acceptarea oricărei conduceri. Un pol unionist durabil are nevoie de democrație internă și de criterii transparente pentru alegerea liderilor. Tocmai aceste condiții îi pot oferi credibilitatea necesară pentru a cere încrederea întregii societăți.

Poziția exprimată de Nicușor Dan, care pune în centrul discuției voința cetățenilor Republicii Moldova, întărește această exigență democratică. Bucureștiul poate sprijini apropierea și poate pregăti cooperarea instituțională, dar majoritatea favorabilă reunificării trebuie să se formeze în societatea moldoveană.

Argumentul economic merită, la rândul său, formulat cu rigoare. Sărăcia, depopularea și lipsa oportunităților dau urgență dezbaterii despre viitor. Pentru anul 2024, Biroul Național de Statistică a raportat o rată a sărăciei absolute de 33,6%. Este o proporție gravă, suficientă pentru a arăta amploarea vulnerabilității sociale.

Creșterea nivelului de trai trebuie susținută de politici și finanțare

Reunificarea ar putea crea condiții pentru investiții mai mari, infrastructură modernă și reducerea decalajelor de dezvoltare. Aceste rezultate ar depinde de calitatea administrării, de resursele mobilizate și de felul în care ar fi organizată tranziția. Creșterea nivelului de trai trebuie prezentată ca obiectiv susținut de politici și finanțare, cu etape și responsabilități explicite.

În aceeași logică, unirea poate fi susținută ca o cale de integrare într-un stat deja membru al Uniunii Europene. Ea ar necesita însă un proces juridic și instituțional convenit, inclusiv clarificarea implicațiilor europene. Credibilitatea acestui argument crește atunci când susținătorii lui explică mecanismele, în loc să promită o transformare instantanee.

Parcursul european actual al Republicii Moldova și apropierea de România pot pregăti condiții favorabile unei eventuale reunificări. Instituțiile mai solide, infrastructura conectată și compatibilitatea legislativă pot reduce dificultățile unui asemenea proces. Pentru unioniști, participarea la aceste transformări ar trebui să fie o parte firească a muncii politice.

Declarațiile Maiei Sandu deschid un spațiu important de dezbatere. Ele pun în circulație, la cel mai înalt nivel, argumentul securității și recunosc legitimitatea discutării unirii. Valorificarea acestui moment depinde însă de cei care se declară dedicați proiectului.

Unirea are nevoie de o majoritate democratică solidă

Măsura responsabilității lor va fi capacitatea de a coopera, de a pregăti soluții și de a câștiga încrederea cetățenilor. Unirea are nevoie de o majoritate democratică solidă, de un drum constituțional riguros și de un program care să ofere oamenilor motive concrete pentru a-l susține.

Pentru liderii unioniști, obligația imediată este să construiască împreună această alternativă. Dacă vor să ceară societății o decizie istorică, trebuie să demonstreze mai întâi că pot depăși propriile rivalități și că sunt capabili să transforme convingerea națională în responsabilitate de guvernare.

Disclaimer: Acest material este realizat de Agenția de Presă IPN. Proiectul – Europa Aproape: Informare, dialog și cooperare – este finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova și implementat de Agenția de Presă IPN. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu: Unirea revine în prim-plan. Cine își asumă construcția majorității? apare prima dată în Realitatea.md.

Katja Saha, Reprezentanta UNHCR în Republica Moldova

Prea des, discuțiile despre refugiați se concentrează doar asupra costurilor umanitare. De multe ori însă, realitatea este cu totul alta. În Republica Moldova, adevărata întrebare nu este dacă țara își poate permite să integreze refugiații pe piața muncii, ci dacă își poate permite să nu o facă.

Acum câteva săptămâni, am întâlnit-o pe Tatiana, o refugiată din Ucraina care locuiește în Republica Moldova, unde a reușit să revină la profesia sa de profesoară. La prima vedere, povestea ei nu părea ieșită din comun. În întreaga lume, milioane de persoane strămutate forțat, încearcă să-și reconstruiască viețile după conflicte și crize.

„Inițial, a fost înfricoșător să o iei de la capăt”, mi-a spus ea. „Ajungi într-un loc nou și, dintr-odată, tot ceea ce îți era familiar cândva dispare. Munca ne-a ajutat să ne regăsim stabilitatea.”

Cuvintele ei mi-au rămas în minte pentru că surprind un aspect care lipsește adesea din dezbaterile publice atunci când vine vorba despre strămutarea forțată: munca nu constituie doar o sursă de venit. Aceasta le oferă oamenilor independență, le redă sentimentul de demnitate și îi ajută să-și păstreze identitatea, după ce războiul, violența sau persecuția le-au răpit oamenilor atât de multe. Iar dacă restabilirea demnității și independenței nu reprezintă motive suficiente pentru a sprijini incluziunea refugiaților pe piața muncii, există un alt argument puternic: economia.

Republica Moldova oferă un exemplu convingător. Analiza UNHCR a unui studiu realizat cu sprijinul Centrului Comun de Date privind Strămutarea Forțată arată atât potențialul economic al ocupării refugiaților în țară, cât și costul nevalorificării acestuia. Refugiații care au locuri de muncă formale generează pentru stat venituri de aproximativ șapte ori mai mari decât cei care rămân fără un loc de muncă sau lucrează informal. Numai în sectorul industrial, facilitarea accesului la muncă formală pentru încă 5.000 de refugiați ar putea genera aproximativ 30 de milioane USD anual pentru bugetul public. Oportunitățile sunt și mai mari în sectoarele care necesită competențe specializate și în sectorul serviciilor, unde o participare mai mare pe piața muncii s-ar putea traduce în venituri fiscale semnificativ mai mari.

Același studiu ne ajută să înțelegem și de ce atât de mulți refugiați nu reușesc să-și valorifice competențele. Peste 80% dintre refugiații ucraineni cu vârstă de angajare din Republica Moldova au experiență profesională anterioară, iar aproximativ trei sferturi au studii superioare sau calificări profesionale. Cu toate acestea, doar aproximativ o treime au reușit să obțină un loc de muncă remunerat, formal sau informal, de la sosirea lor în țară.

Acest lucru nu reflectă o lipsă de motivație sau de talent. Mai degrabă, indică existența unor bariere întâlnite frecvent în țările care găzduiesc refugiați, inclusiv dificultăți lingvistice, lipsa serviciilor de îngrijire a copiilor, nerecunoașterea calificărilor și norme care, în mod neintenționat, exclud anumite persoane de la serviciile de sprijin pentru ocuparea forței de muncă. Aceste bariere văzute drept simple probleme de ordin administrativ sau tehnic, vin cu un cost mare. Fiecare obstacol care împiedică un refugiat calificat să muncească îi împiedică, în același timp, pe angajatori să aibă acces la competențele de care au nevoie și privează statul de contribuabili, dar și contribuții suplimentare.

Acest lucru este deosebit de relevant într-un moment în care guvernele și donatorii internaționali caută soluții mai sustenabile pentru refugiații care nu pot reveni acasă pentru perioade îndelungate. Deși ajutorul umanitar rămâne esențial în perioade de criză, ocuparea forței de muncă oferă ceva ce ajutorul, de unul singur, nu poate oferi: posibilitatea ca refugiații să aibă un control mai mare asupra propriilor vieți. Munca aduce demnitate, venituri și independență; angajatorii au acces la competențele de care au nevoie; țările gazdă își consolidează economiile; iar bugetele publice se confruntă cu mai puține presiuni pe termen lung. Munca este mai mult decât o punte către reziliență și speranță. Ea le permite oamenilor să-și pună în valoare și să-și dezvolte competențele, să-și protejeze resursele și să fie mai bine pregătiți pentru momentul în care se vor putea întoarce în siguranță în țara lor de origine.

În colaborarea dintre actorii umanitari și cei din domeniul dezvoltării, vorbim frecvent despre autonomie ca obiectiv. Ocuparea forței de muncă joacă un rol central în transformarea acestui obiectiv în realitate. Datele ne ajută să vedem unde este nevoie de acțiune: unde competențele rămân nevalorificate, ce îi împiedică pe oameni să muncească și dacă politicile creează căi reale către locuri de muncă decente.

După cum a declarat Barham Salih, Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiați: „Trebuie să măsurăm succesul prin capacitatea oamenilor de a-și reconstrui viețile.” Pentru milioane de persoane strămutate, accesul la măsuri active de sprijin pentru ocuparea forței de muncă și la locuri de muncă decente oferă tocmai această oportunitate.

Când mă gândesc la această dezbatere, mă gândesc la Tatiana. Nu pentru că povestea ei ar fi una ieșită din comun, ci tocmai pentru că nu este – ea reflectă realitatea a milioane de oameni. În Republica Moldova și în întreaga lume există profesori, asistenți medicali, ingineri, antreprenori și părinți care și-au pierdut casele, dar nu și competențele, ambiția sau determinarea. Ceea ce caută ei nu este dependența de ajutor, ci oportunități.

Republica Moldova ne pune în fața unei provocări simple: nu cum să sprijinim refugiații la nesfârșit, ci cum să eliminăm barierele care îi împiedică să contribuie astăzi. Pentru că atunci când refugiații muncesc, familiile își recapătă stabilitatea, întreprinderile găsesc competențele de care au nevoie, iar țările își consolidează economiile.

Talentul nu se oprește la graniță.

Despre autoare: Katja Saha este Reprezentanta UNHCR în Republica Moldova. Deține o diplomă de master în drept de la Universitatea din Laponia, Finlanda, precum și calificări postuniversitare în managementul organizațiilor neguvernamentale și cooperare internațională, obținute în Spania. De la alăturarea sa la UNHCR în 2003, a ocupat funcții de conducere în Orientul Mijlociu, Africa, America Latină și Europa, inclusiv funcții regionale la sediul UNHCR din Geneva. Înainte de numirea sa în Republica Moldova, a fost Reprezentanta UNHCR în Cipru.

Despre Centrul Comun de Date privind Strămutarea Forțată (JDC)

JDC, un parteneriat între Banca Mondială și UNHCR, catalizează și coordonează eforturile de consolidare a sistemelor naționale de date și de integrare a populațiilor strămutate forțat în statisticile oficiale. Centrul contribuie la îmbunătățirea disponibilității și utilizării datelor privind strămutarea forțată la nivel global și urmărește ca datele și analizele relevante să ajungă la cei care iau decizii operaționale și de politică publică ce afectează refugiații, persoanele strămutate intern și comunitățile gazdă.

Articolul OP-ED | Cea mai inteligentă politică privind refugiații? Să le permitem să muncească apare prima dată în Realitatea.md.

Ce propune Comisia Europeană pentru o Uniune Europeană pregătită de extindere și ce înseamnă asta pentru Republica Moldova?

Noi ne-am obișnuit să auzim despre extinderea UE mai mult prin prisma a ceea ce avem noi de făcut ca stat candidat. Despre parcursul nostru. Despre reforme și calendare. Despre cât de pregătită e Moldova pentru a atinge obiectivul național de a fi membră UE în 2030.

Astăzi, Comisara pentru Extindere Marta KOS a prezentat viziunea Comisiei Europene, cu propuneri concrete despre ce poate face Uniunea Europeană pentru a fi pregătită pentru o viitoare extindere.

Este Uniunea Europeană gata să ne primească? Această era o întrebare pe care o auzeam des la Chișinău, Bruxelles și în capitale UE. Comisia Europeană astăzi spune că da, prin unele adaptări în cadrul actual al tratatelor UE, pe patru paliere: guvernanță, valori, politici și buget.

Ce e important de scos în evidență, analizând deja propunerile Comisiei Europene în ceea ce ne privește direct și pe noi, Republica Moldova?

În primul rând, Foile de Parcurs. În pachetul de extindere din 2026, pe care îl va publica la finalul lunii octombrie, Comisia va propune foi de parcurs indicative, cu priorități și termene, pentru cele mai avansate state în negocieri: Montenegro, Albania, Moldova și Ucraina. Singura condiție este menținerea ritmului reformelor. Pentru prima dată, calendarul aderării va capăta repere mai concrete.

În al doilea rând, deblocarea procesului. Comisia Europeană recomandă adoptarea votul cu majoritate calificată pentru deschiderea clusterelor de negociere și pentru deciziile intermediare. Un singur stat membru nu ar mai trebui să poată bloca singur un întreg proces din motive bilaterale. Decizia finală privind aderarea rămâne prin unanimitate. Dar drumul până acolo devine mai previzibil. Este o propunere mai veche, dar pentru prima data apare cu detalii într-un document al Comisiei Europene. O astfel de decizie totuși va avea nevoie de un vot al statelor membre ale UE în Consiliu și a Parlamentului European. Urmează să vedem dezbaterile în Consiliul UE și Consiliul European care vor avea loc în lunile ce urmează până la finalul anului curent.

Și, poate cel mai concret, integrarea graduală. Moldova deja beneficiază de unele elemente ale integrării graduale înainte de aderare. Moldova e în SEPA. De la 1 ianuarie suntem în „Roam Like at Home”. Planul de Creștere leagă finanțarea europeană de reforme reale. Europa nu mai e doar o destinație. Devine o experiență de zi cu zi.

Așadar, Comisia propune o reformă a politicii de extindere care întâlnește efortul țărilor candidte care avansează și merită. În 2023, Ursula von der Leyen declara că Uniunea va fi la înălțimea determinării candidaților și că, în mandatul acestei Comisii, UE trebuie să avanseze spre extindere. Documentul de astăzi transformă acea promisiune într-o foaie de parcurs.

Comisia Europeană susține, promovează și vine cu propuneri care să avanseze țările candidate în parcursul lor spre UE, pe baza meritelor proprii și a unor condiții clare. Noile clauze de salvgardare, perioadele extinse de monitorizare, exigențele privind statul de drept, toate rămân. Nimeni nu ne scutește de temele noastre de acasă. Scurtături nu vor fi.

Dar logica se schimbă. Nu mai așteptăm o ușă care s-ar putea deschide cândva. Construim, de ambele părți, condițiile ca ea să se deschidă la timp.

Muncă și merit. Pentru Moldova, iată, orizontul 2030 e pe cale să prindă mai mult contur.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Moldova, mai aproape de un calendar concret pentru aderarea la UE. Editorial de expertul IPRE apare prima dată în Realitatea.md.

O relatare publicată de The Wall Street Journal despre o presupusă discuție avută la Atena de ambasadoarea Statelor Unite în Grecia, Kimberly Guilfoyle, a readus în atenția opiniei publice europene o problemă care depășește cazul României: cât de mare poate deveni influența marilor puteri asupra deciziilor politice ale statelor mai mici?

Potrivit relatării, ambasadoarea americană ar fi sugerat, într-o discuție despre situația politică de la București, că Statele Unite ar putea contribui la schimbarea unui guvern și că același lucru ar putea fi făcut și în Grecia. Informația provine dintr-o sursă citată de publicație și trebuie tratată cu precauția necesară până la confirmarea independentă a tuturor detaliilor.

Dar dincolo de adevărul sau falsitatea integrală a acestei destăinuiri există o problemă politică reală: în ce măsură statele mici și mijlocii mai pot lua decizii în deplină libertate într-o lume dominată de competiția dintre marile centre de putere?

Pentru Republica Moldova, întrebarea nu este deloc teoretică.

Republica Moldova cunoaște deja prețul geopoliticii

Republica Moldova a trăit mai mult de trei decenii între proiecte geopolitice concurente. Conflictul transnistrean, prezența militară rusă, dependențele energetice, presiunile economice și informaționale, precum și competiția pentru orientarea externă a țării au făcut ca problema suveranității să fie una mult mai complicată decât simpla existență a unui stat independent.

În cazul Republicii Moldova, geopolitica nu se află undeva departe, în capitalele marilor puteri. Ea se manifestă direct în viața cetățenilor.

Prețul gazului, securitatea energetică, accesul la piețele europene, securitatea frontierei, războiul din Ucraina, situația din regiunea transnistreană și direcția politicii externe sunt toate legate de poziția geopolitică a țării.

De aceea, lecția episodului de la Atena este importantă pentru Chișinău: suveranitatea formală nu este întotdeauna suficientă pentru garantarea libertății reale de decizie. Un stat poate fi juridic suveran și, în același timp, vulnerabil economic, militar, energetic sau instituțional. Iar Republica Moldova este un exemplu relevant.

Între Moscova, Washington și Bruxelles

În ultimele decenii, Republica Moldova a fost nevoită să navigheze între interese geopolitice puternice. Federația Rusă a folosit instrumente militare, economice, energetice și politice pentru a-și păstra influența în regiune. Uniunea Europeană a devenit principalul partener economic și instituțional al Republicii Moldova. Statele Unite au contribuit la consolidarea securității și rezilienței statului moldovean.

Aceste relații sunt importante, dar ele nu elimină problema fundamentală: Republica Moldova trebuie să dispună de suficientă forță instituțională și economică pentru a-și apăra propriile interese. Și aici apare una dintre marile contradicții ale statului moldovean. Republica Moldova dorește să fie suverană, dar dimensiunea sa economică, demografică și militară îi limitează capacitatea de a rezista presiunilor geopolitice.

Este o problemă structurală, nu una conjuncturală.

Unirea cu România – de la simbol politic la problemă de securitate?

În acest context trebuie redeschisă, inclusiv în plan academic și public, o discuție care timp de decenii a fost tratată mai ales ca una identitară: ce ar însemna Unirea Republicii Moldova cu România pentru securitatea și capacitatea de decizie a populației de pe ambele maluri ale Prutului?

Pentru o parte a societății din Republica Moldova, Unirea reprezintă în primul rând recuperarea unei unități istorice și naționale. Pentru alții, ea este o opțiune politică pe care o privesc diferit sau o resping.

Există însă și o a treia perspectivă, care merită analizată mai riguros: cea strategică. În această perspectivă, problema nu mai este doar „cine suntem?”, ci și „cât de vulnerabil este statul nostru și ce arhitectură politică ne poate oferi mai multă securitate?”.

România este stat membru al Uniunii Europene și al NATO. Republica Moldova se află în proces de aderare la Uniunea Europeană și nu este membră a NATO. Prin urmare, eventualitatea unei Uniri ar produce o schimbare fundamentală a cadrului instituțional, economic și de securitate în care s-ar afla cetățenii Republicii Moldova.

Dar tocmai aici este necesară o abordare serioasă, lipsită de sloganuri.

Unirea nu trebuie prezentată ca o formulă magică prin care dispar automat toate problemele Republicii Moldova. Ea ar presupune probleme juridice, economice, administrative, sociale și politice complexe. Ar necesita acorduri, instituții, armonizarea legislației și un proces democratic care să clarifice voința populației.

Cu toate acestea, din punct de vedere strategic, ea poate fi analizată ca una dintre variantele prin care problema vulnerabilității geopolitice a Republicii Moldova ar putea fi abordată într-un cadru european și euroatlantic deja existent.

Întrebarea pe care Republica Moldova nu o mai poate evita

Timp de peste trei decenii, dezbaterea despre viitorul Republicii Moldova a fost formulată în jurul unor alternative aparent simple: apropierea de Rusia sau apropierea de Uniunea Europeană, neutralitate sau integrare europeană, independență sau Unire.

Realitatea este însă mai complicată.

Un stat poate fi independent și vulnerabil. Poate fi neutru și expus. Poate avea relații bune cu mai multe centre de putere și, totuși, să rămână dependent de ele. În aceste condiții, problema fundamentală devine capacitatea de a construi o arhitectură de securitate și dezvoltare care să reducă vulnerabilitățile structurale.

Integrarea europeană este una dintre căile aflate deja în curs.

Consolidarea relației cu România este o altă realitate evidentă.

Iar Unirea reprezintă, pentru o parte a societății, o eventuală formă politică prin care aceste două procese ar putea fi duse până la consecința lor instituțională maximă.

Această perspectivă merită discutată fără tabuuri, dar și fără romantism politic.

Ce ar putea schimba Unirea?

Privită strict prin prisma intereselor strategice ale Republicii Moldova, o eventuală Unire ar modifica fundamental cel puțin cinci dimensiuni.

Prima este securitatea. Republica Moldova ar înceta să fie un stat militar neutru aflat în proximitatea unui război și ar intra în cadrul de securitate al României, inclusiv în arhitectura NATO. Aceasta ar schimba radical problema apărării teritoriului.

A doua este problema transnistreană. Conflictul nu ar dispărea automat printr-o schimbare constituțională, dar ar fi redefinit într-un context juridic, politic și de securitate complet diferit. Problema retragerii trupelor ruse și a reintegrării teritoriului ar deveni parte a unei arhitecturi europene și euroatlantice mult mai largi.

A treia este energia. Integrarea deplină în infrastructura și piața energetică românească și europeană ar reduce semnificativ vulnerabilitățile care au permis, în trecut, transformarea energiei într-un instrument de presiune politică.

A patra este economia. Republica Moldova ar fi integrată într-o economie europeană de dimensiuni mult mai mari, cu acces la instituțiile și mecanismele economice ale României și ale Uniunii Europene. Evident, integrarea ar presupune și costuri, adaptări și diferențe de dezvoltare care nu pot fi ignorate.

A cincea este problema instituțională. Cetățenii Republicii Moldova ar intra într-un sistem instituțional european consolidat, cu mecanisme juridice, administrative și financiare dezvoltate în cadrul României și al Uniunii Europene.

Acestea sunt argumente care pot fi analizate rațional, independent de opțiunea politică personală a fiecărui cetățean.

România – nu doar „stat vecin”, ci posibilă arhitectură de securitate

Pentru Republica Moldova, România are o particularitate pe care niciun alt partener extern nu o are: relația dintre cele două state este simultan istorică, culturală, lingvistică, economică și strategică.

România este deja principalul coridor european al Republicii Moldova. Electricitatea, gazele, infrastructura rutieră și feroviară, comerțul, educația și mobilitatea cetățenilor leagă tot mai mult cele două maluri ale Prutului.

Din această perspectivă, întrebarea nu mai este dacă Republica Moldova are nevoie de România. Realitatea ultimilor ani arată amploarea acestei interdependențe. Întrebarea este până unde poate merge această integrare. Poate rămâne ea exclusiv economică și europeană? Poate deveni una instituțională? Sau poate ajunge, într-un anumit moment, la un proiect politic de reunificare?

Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi dat de Moscova, Washington sau Bruxelles. Și nici măcar de București. El poate aparține doar cetățenilor Republicii Moldova și României, prin mijloace democratice și în conformitate cu dreptul internațional și constituțional.

Lecția destăinuirii de la Atena

Poate că aceasta este cea mai importantă lecție a întregului episod.

Dacă informația relatată despre discuția de la Atena se va confirma în forma prezentată, ea ar ridica probleme serioase privind limitele influenței externe asupra politicii unui stat european.

Dacă nu se va confirma, problema mai largă rămâne oricum: într-o lume dominată de competiția geopolitică, statele mici trebuie să găsească formule prin care să-și reducă vulnerabilitatea.

Republica Moldova nu își poate permite să fie permanent terenul de confruntare al altora.

Nici Rusia nu trebuie să decidă viitorul Republicii Moldova. Nici Statele Unite. Nici Uniunea Europeană.

Viitorul trebuie decis de cetățenii Republicii Moldova împreună cu cei din România.

Dar pentru ca o asemenea decizie să fie cu adevărat liberă, ea trebuie luată de o societate informată, într-un stat rezilient și într-un cadru democratic.

De aici începe adevărata discuție despre Unire. Nu de la sloganuri și nici de la nostalgii.

Ci de la o întrebare simplă și fundamentală: care arhitectură politică poate oferi cetățenilor Republicii Moldova cea mai mare capacitate de a-și decide singuri viitorul, de a-și proteja securitatea și de a-și apăra identitatea și interesele europene?

Pentru unii, răspunsul poate fi consolidarea Republicii Moldova ca stat independent și integrarea sa în Uniunea Europeană.

Pentru alții, răspunsul este reunificarea cu România.

Important este ca această discuție să nu mai fie purtată prin prisma fricii, a propagandei sau a presiunilor geopolitice, ci prin analiza concretă a consecințelor. Pentru că adevărata suveranitate nu înseamnă doar existența unui stat pe hartă. Înseamnă ca cetățenii acelui stat să poată decide liber asupra viitorului lor. Iar pentru Republica Moldova, într-o regiune în care marile puteri își dispută influența, aceasta este probabil cea mai importantă întrebare a generației noastre.

Disclaimer: Acest material este realizat de Agenția de Presă IPN. Proiectul – Europa Aproape: Informare, dialog și cooperare – este finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova și implementat de Agenția de Presă IPN. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu | Moldova între proiectul european și Unirea cu România apare prima dată în Realitatea.md.

Alegerile pentru Duma de Stat a Federației Ruse, desfășurate între 18 și 20 septembrie 2026, au avut loc într-un context cu totul diferit de precedentele scrutine parlamentare. Sunt primele alegeri legislative ruse organizate după declanșarea invaziei pe scară largă a Ucrainei în 2022 și, prin urmare, au o semnificație care depășește cu mult simpla distribuire a mandatelor în camera inferioară a Parlamentului de la Moscova.

Potrivit rezultatelor oficiale comunicate de Comisia Electorală Centrală a Federației Ruse, „Rusia Unită” a obținut 349 de mandate în Duma de Stat, majoritate constituțională. KPRF a primit 37 de mandate, LDPR – 23, „Oamenii Noi” – 19, „Rusia Justă” – 17, „Rodina” – un mandat, iar candidații independenți – patru.

Dincolo de cifre, însă, întrebarea esențială este alta: ce fel de legitimitate poate produce un scrutin în care competiția politică este sever restrânsă, iar observarea internațională independentă a fost absentă?

Un scrutin fără alternativa electorală

Într-o democrație pluralistă, alegerile reprezintă mecanismul prin care cetățenii pot schimba guvernarea, pot sancționa puterea și pot oferi legitimitate unei noi majorități. În Rusia contemporană, funcția electorală s-a modificat considerabil.

OSCE a anunțat în august 2026 că Federația Rusă nu a invitat observatori ai OSCE/ODIHR la alegerile pentru Duma de Stat. Organizația a subliniat că această decizie se înscrie într-un tipar mai larg: nici alegerile prezidențiale din 2024 și nici scrutinul parlamentar din 2021 nu au beneficiat de o misiune deplină de observare a OSCE. În același timp, OSCE a menționat restricțiile asupra libertății de exprimare, asocierii, presei și activității opoziției politice.

Această situație este importantă deoarece simpla existență a urnelor nu este suficientă pentru a defini un scrutin democratic. Alegerile presupun și competiție reală, acces relativ egal la spațiul public, posibilitatea alegătorului de a primi informații diverse, libertatea candidaților de a se organiza și existența unui control independent asupra procesului electoral.

În Rusia, aceste condiții au fost restrânse progresiv. Partidele și candidații care contestă fundamental politica Kremlinului au întâmpinat obstacole juridice și administrative majore. Formațiunea liberală „Iabloko”, de exemplu, nu a putut participa la alegerile parlamentare prin excludere din scrutin, iar numeroși politicieni anti-război se află în exil, sunt încarcerați sau au fost împiedicați să candideze. Reuters a relatat că alegerile din 2026 au fost prezentate de Kremlin ca o demonstrație a sprijinului intern pentru politica sa, în timp ce o parte a opoziției și a alegătorilor ruși din străinătate au contestat această interpretare.

Prin urmare, rezultatul electoral trebuie citit cu atenție. Un procent de voturi exprimat într-un sistem cu competiție limitată nu poate fi interpretat automat în același mod ca un rezultat obținut într-un sistem cu pluralism politic deplin.

Contextul rusesc obligă însă la o analiză mai prudentă

Într-un sistem politic în care administrația prezidențială și aparatul de stat au o influență considerabilă asupra vieții politice, mobilizarea alegătorilor poate deveni ea însăși o componentă a mesajului politic. Vladimir Putin a făcut apel public la participarea la scrutin și a asociat-o cu demonstrarea sprijinului pentru politica statului și pentru războiul din Ucraina.

Totodată, presa independentă și organizațiile critice față de autorități au semnalat diferențe foarte mari între regiuni și probleme legate de votul la domiciliu și de transparența procedurilor. Aici apare una dintre principalele diferențe dintre o alegere competitivă și un scrutin puternic controlat administrativ: nu doar rezultatul contează, ci și posibilitatea de a verifica independent cum a fost obținut acesta.

Regiunea transnistreană – acolo unde alegerile Rusiei devin o problemă pentru Republica Moldova

Pentru Republica Moldova, însă, cea mai importantă dimensiune a alegerilor ruse nu se află la Moscova, Sankt Petersburg sau în regiunile rusești. Ea se află pe malul stâng al Nistrului.

Decizia Rusiei de a organiza secții de vot pentru alegerile Dumei de Stat în regiunea transnistreană a provocat un nou conflict diplomatic cu Chișinăul. Potrivit Reuters, Rusia a deschis 15 secții în regiunea separatistă, în timp ce autoritățile Republicii Moldova au susținut că votarea ar trebui să se desfășoare exclusiv în cadrul secției autorizate de la Ambasada Rusiei din Chișinău. Guvernul moldovean a invocat suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova și lipsa controlului autorităților constituționale asupra regiunii.

Această dispută este mult mai importantă decât pare la prima vedere. În mod formal, Moscova poate argumenta că organizează alegeri pentru propriii cetățeni aflați în afara Federației Ruse. Problema apare atunci când aceste operațiuni electorale sunt organizate pe teritoriul unui stat fără acordul autorităților constituționale ale acelui stat și, cu atât mai mult, într-o regiune separatistă susținută politic și militar de Federația Rusă.

În acest caz, problema nu mai este doar electorală. Ea devine una de suveranitate, securitate și statut internațional. De aceea, reacția Chișinăului trebuie înțeleasă în primul rând prin prisma principiului teritorialității. Republica Moldova nu contestă dreptul cetățenilor ruși de a vota, ci contestă modalitatea și locul în care Federația Rusă își exercită acest drept în raport cu teritoriul unui stat asupra căruia acesta își afirmă propria suveranitate.

Este o distincție fundamentală

Experiența Republicii Moldova arată momentul unde se termină dreptul electoral și începe geopolitica. Cazul transnistrean demonstrează că, în spațiul post-sovietic, problema alegerilor nu poate fi separată întotdeauna de problema geopolitică. Regiunea transnistreană nu este recunoscută internațional ca stat independent, inclusiv de Federația Rusă. Totuși, Moscova menține acolo o prezență militară, relații politice și economice privilegiate și o influență instituțională considerabilă. În acest context, organizarea alegerilor ruse în regiune dobândește o încărcătură politică suplimentară.

În 2021, în regiunea transnistreană au fost organizate 27 de secții pentru alegerile ruse, iar potrivit Reuters aproximativ 76% dintre voturile exprimate acolo au revenit Rusiei Unite. În 2026, autoritățile ruse au redus numărul secțiilor la 15, însă principiul a rămas același: Moscova a organizat procesul electoral într-o regiune asupra căreia autoritățile constituționale ale Republicii Moldova nu exercită control efectiv.

Aceasta este poate cea mai importantă lecție pentru Chișinău. Un stat poate accepta exercitarea dreptului de vot al cetățenilor străini pe teritoriul său, dar trebuie să poată stabili condițiile în care acest lucru se produce. În cazul regiunilor separatiste, chestiunea este și mai sensibilă deoarece orice acțiune oficială a unui alt stat poate contribui, chiar și indirect, la consolidarea unor structuri paralele.

Pentru Republica Moldova, problema nu este, așadar, numai „unde votează cetățenii ruși”, ci și ce mesaj instituțional transmite organizarea acelui vot.

Pașapoartele rusești și infrastructura politică a influenței

Dimensiunea electorală se suprapune astfel peste o problemă mai veche: acordarea cetățeniei ruse locuitorilor din regiunea transnistreană.

În septembrie 2026, pe fondul disputei privind secțiile de vot, ambasadorul rus Oleg Ozerov a mers la Tiraspol și a prezentat primele pașapoarte rusești eliberate locuitorilor regiunii prin procedura simplificată instituită de autoritățile ruse. Evenimentul a accentuat tensiunile dintre Chișinău și Moscova.

Privite separat, pașaportul, secția de vot și reprezentarea diplomatică pot părea instrumente administrative. Privite împreună, ele formează însă o infrastructură politică prin care un stat își păstrează legătura instituțională cu o populație aflată pe teritoriul altui stat.

Tocmai aici experiența Republicii Moldova devine relevantă pentru România și pentru Uniunea Europeană. Transnistria arată că influența externă nu se exercită numai prin instrumente militare sau prin presiuni diplomatice. Ea poate fi exercitată și prin cetățenie, mass-media, infrastructuri economice, rețele sociale, instituții educaționale, reprezentare consulară și mobilizare electorală. Alegerile devin astfel unul dintre instrumentele prin care o influență politică preexistentă poate fi menținută și legitimată.

Ce înseamnă acest lucru pentru România?

Pentru publicul român, lecția transnistreană are o importanță directă. România este membră a Uniunii Europene și NATO, iar Republica Moldova se află într-un proces avansat de apropiere de Uniunea Europeană. În acest context, securitatea politică a Republicii Moldova nu mai este doar o problemă bilaterală Chișinău-Moscova. Ea este parte a securității europene.

Alegerile din Rusia demonstrează încă o dată că Kremlinul privește spațiul post-sovietic nu doar prin relațiile dintre guverne, ci și prin intermediul comunităților de cetățeni ruși și al teritoriilor asupra cărora Moscova exercită influență.

De aceea, România are un interes legitim ca procesul de democratizare și consolidare instituțională din Republica Moldova să continue. Nu este vorba despre alegerea unei tabere politice moldovenești, ci despre susținerea unor reguli care fac posibilă competiția democratică: alegeri verificabile, instituții electorale credibile, presă pluralistă, transparența finanțării politice și protejarea procesului electoral de ingerințe externe.

Experiența recentă a Republicii Moldova arată însă că niciun stat democratic nu este complet imun la asemenea presiuni. Raportul final al OSCE/ODIHR privind alegerile parlamentare moldovenești din 28 septembrie 2025 a constatat că scrutinul a fost competitiv și a oferit alegătorilor alternative politice clare, dar a fost afectat de interferență externă, finanțare ilegală, atacuri cibernetice și dezinformare. În același timp, observatorii au apreciat că, în ziua alegerilor, procesul a fost organizat și s-a desfășurat calm și transparent.

Deci, alegerile devin astfel unul dintre instrumentele prin care o influență politică preexistentă poate fi menținută și legitimată. Totuși, un contrast relevant apare aici: în timp ce Rusia facilitează la maximum obținerea cetățeniei pentru locuitorii din Transnistria, prin proceduri simplificate și vizite oficiale precum cea a ambasadorului Ozerov, în România se discută simultan despre restricționarea accesului la cetățenia română pentru cetățenii moldoveni. Contrastul ridică o întrebare de fond: dacă cetățenia este un instrument de influență geopolitică atunci când o folosește Moscova, o eventuală limitare a accesului la cetățenia română ar putea slăbi tocmai una dintre pârghiile prin care România și UE mențin legătura cu cetățenii Republicii Moldova, chiar în momentul în care Rusia își intensifică propriile instrumente de atragere a acestei populații.

O lecție pentru Europa: alegerile trebuie apărate înainte de ziua votului

Experiența Rusiei și cea a Republicii Moldova sugerează o concluzie mai largă pentru Europa.

Protejarea alegerilor nu începe în dimineața scrutinului și nu se termină după închiderea urnelor. Ea începe cu mult timp înainte: prin transparența finanțării partidelor, independența administrației electorale, pluralismul mediatic, securitatea infrastructurii digitale și capacitatea instituțiilor de a identifica ingerințele externe.

În cazul Republicii Moldova, această problemă este cu atât mai importantă cu cât țara se află într-o etapă decisivă a apropierii de Uniunea Europeană. Presiunile asupra procesului electoral pot fi exercitate nu numai prin falsificarea buletinelor, ci și prin manipularea informațională, finanțarea clandestină, atacuri cibernetice, cumpărarea voturilor sau utilizarea unor structuri sociale și economice dependente de actori externi.

De aici rezultă și o lecție pentru România și UE: sprijinul acordat Republicii Moldova nu trebuie redus la declarații politice. Consolidarea instituțiilor electorale, a presei independente, a securității cibernetice și a capacității administrației de a răspunde interferențelor externe reprezintă elemente concrete ale securității europene.

Dincolo de rezultatul Rusiei

Rezultatul alegerilor pentru Duma de Stat va permite Kremlinului să afirme că dispune în continuare de o majoritate parlamentară solidă. Din perspectiva mecanicii puterii ruse, acest rezultat este important. Dar pentru observatorii externi întrebarea fundamentală nu este numai câte procente a obținut Rusia Unită. Întrebarea este în ce condiții au fost obținute aceste procente și cât de largă a fost competiția politică oferită alegătorilor.

Absența observatorilor OSCE, restrângerea competiției politice, presiunile asupra opoziției și utilizarea scrutinului ca demonstrație de sprijin pentru politica Kremlinului limitează valoarea electorală a cifrelor ca indicator al preferințelor politice libere ale societății ruse.

Iar pentru Republica Moldova există o problemă suplimentară: Rusia nu și-a limitat exercițiul electoral la teritoriul propriu. Organizarea votului în Transnistria a readus în actualitate chestiunea relației dintre cetățenia rusă, politica electorală rusă și conflictul transnistrean.

De aceea, lecția alegerilor ruse din 2026 pentru Chișinău și București este mai largă decât o simplă comparație între două sisteme electorale.

Democrația nu înseamnă doar existența urnelor. Înseamnă existența unei alegeri reale, verificabile și protejate de presiuni externe.

Pentru Republica Moldova, apărarea acestui principiu este inseparabilă de apărarea propriei suveranități. Pentru România și Uniunea Europeană, sprijinirea acestei capacități reprezintă, în același timp, o investiție în securitatea democratică a frontierei estice a Europei.

Iar regiunea transnistreană arată poate cel mai clar de ce această problemă nu poate fi tratată ca o simplă chestiune electorală. Într-un spațiu în care frontierele, cetățenia, identitatea, informația și securitatea se intersectează, urna poate deveni și un instrument al geopoliticii.

Disclaimer: Acest material este realizat de Agenția de Presă IPN. Proiectul – Europa Aproape: Informare, dialog și cooperare – este finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova și implementat de Agenția de Presă IPN. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu – Alegerile din Rusia și infrastructura influenței: lecția Republicii Moldova apare prima dată în Realitatea.md.

În timp ce ascultam unele dintre discursurile liderilor mondiali, în special pe cele ale reprezentanților statelor occidentale, rostite săptămâna trecută în cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, nu am putut să nu mă întreb dacă unii dintre ei nu s-au îndepărtat profund de realitatea de pe teren atunci când au vorbit despre Orientul Mijlociu.

Unul dintre ei a afirmat chiar, fără echivoc, că organizația teroristă Hamas nu este activă în Iudeea și Samaria.

Nimic nu ar putea fi mai departe de realitate. Există numeroase dovezi documentate privind activitatea Hamas în această zonă, inclusiv planificarea și comiterea unor atacuri teroriste împotriva israelienilor.

Cu doar câteva săptămâni în urmă, Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) au destructurat o celulă teroristă Hamas din localitatea Beita, în apropiere de Nablus, care comisese mai multe atacuri împotriva cetățenilor israelieni. Au fost confiscate arme și explozibili. Iar săptămâna trecută, în ajunul Yom Kippur – cea mai sfântă zi din calendarul evreiesc –, un terorist Hamas a ucis un cetățean franco-israelian în fața fiului său.

În acest context, mai mulți lideri și-au reiterat, în discursurile lor, sprijinul pentru crearea imediată a unui stat palestinian, de parcă 7 octombrie 2023 nu s-ar fi întâmplat niciodată. Ca și cum acea zi îngrozitoare din istoria Israelului – cel mai cumplit eveniment pentru poporul evreu de la Holocaust încoace – ar fi fost doar o întrerupere nefericită a procesului politic din Orientul Mijlociu.

Serios? Putem continua cu adevărat să discutăm despre viitorul regiunii ca și cum 7 octombrie nu ar fi schimbat nimic?

Atacul din 7 octombrie a spulberat definitiv o premisă fundamentală care a ghidat o mare parte din abordarea occidentală față de conflictul israeliano-palestinian: convingerea că doar concesiile teritoriale vor contribui la instaurarea păcii.

Israelul a făcut deja acest experiment în Gaza, în 2005. S-a retras complet, și-a desființat comunitățile și și-a evacuat populația civilă. Toate acestea, în speranța că Gaza va deveni fundamentul unui viitor pașnic și prosper. Unii chiar o vedeau drept un posibil „Singapore al Orientului Mijlociu”.

În schimb, Hamas a preluat violent controlul asupra Fâșiei Gaza. A urmat o succesiune de atacuri teroriste, care a culminat cu masacrul din 7 octombrie.

Pentru acei lideri mondiali, crearea unui stat palestinian în Iudeea și Samaria poate părea puțin mai mult decât trasarea unei linii pe hartă.

Pentru Israel însă, implicațiile asupra securității sunt majore, existențiale.

Iudeea și Samaria, parte a străvechii noastre patrii biblice, domină geografic cele mai populate zone ale Israelului. Pentru Israel, o asemenea entitate ar reprezenta o amenințare existențială: ar însemna ca forțe ostile să se afle pe poziții dominante deasupra centrului statului și a principalelor sale zone populate.

Ar accepta vreun alt stat să se pună într-o situație atât de precară?

Și ar putea acei lideri care susțin dreptul Israelului de a se apăra să garanteze că acesta nu va fi atacat? Mai mult, dacă Israelul ar fi atacat din nou de pe un teritoriu asupra căruia ar fi renunțat la controlul de securitate, ar fi aceleași state pregătite să-și trimită propriii militari într-o zonă de conflict?

Răspunsul este un „nu” categoric.

Ne-am fi putut aștepta ca mai mulți dintre acești lideri să recunoască faptul că Israelul nu se apără doar pe sine, în mod izolat. Israelul se confruntă cu organizații islamiste radicale ale căror ideologie și metode amenință nu doar Israelul, ci societățile democratice din întreaga lume.

Israelul este singura democrație din regiune și face parte din lumea occidentală. Nu putem decât să sperăm că acești lideri vor lua în serios lecțiile zilei de 7 octombrie și vor înțelege că orice posibilă soluție politică trebuie să pornească de la un principiu fundamental: securitatea Israelului nu poate fi tratată ca un aspect secundar.

Sursa: IPN

Articolul Op-Ed de ambasadorul Israelului: Realitatea din teren versus retorica de la ONU apare prima dată în Realitatea.md.

O nouă Europă a securității

Discursul privind „Starea Uniunii” susținut la 16 septembrie 2026 de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, marchează o schimbare importantă în modul în care Bruxellesul privește securitatea continentului. Propunerea de creare a unui Consiliu European de Securitate, alături de un mecanism european propriu pentru contracararea amenințărilor hibride și de o nouă strategie europeană de securitate, arată că Uniunea Europeană încearcă să treacă de la o politică predominant reactivă la una bazată pe prevenție, coordonare și capacitate proprie de răspuns.

Pentru Republica Moldova, această evoluție are o semnificație aparte. Chișinăul nu este membru NATO și, potrivit Constituției, proclamă neutralitatea sa permanentă. În același timp, Republica Moldova este deja integrată într-un proces tot mai profund de cooperare cu Uniunea Europeană în domeniul securității și apărării. Așadar, problema care se pune pentru Moldova nu este pur și simplu dacă Europa trebuie să se apere mai bine, ci cum poate participa un stat neutru la noua arhitectură europeană de securitate fără ca această cooperare să fie confundată cu aderarea la o alianță militară.

Această distincție este esențială pentru politica externă a Chișinăului. Neutralitatea nu poate însemna izolare, iar cooperarea internațională în domeniul securității nu presupune automat abandonarea statutului de neutralitate. Dimpotrivă, experiența ultimilor ani demonstrează că un stat neutru are nevoie de parteneriate, capacități instituționale, protecția infrastructurii critice și mecanisme de avertizare timpurie tocmai pentru a-și putea apăra suveranitatea.

Neutralitatea Republicii Moldova: între normă constituțională și realitatea de securitate

Articolul 11 al Constituției prevede două elemente fundamentale: Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă și nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.

Acest statut constituțional trebuie însă interpretat în contextul concret al securității europene. Neutralitatea nu elimină dreptul Republicii Moldova la autoapărare și nici dreptul de a coopera cu alte state și organizații internaționale pentru consolidarea capacităților sale de securitate. Dimpotrivă, într-un mediu strategic în care amenințările nu se limitează la agresiunea militară convențională, protejarea neutralității presupune capacitatea de a identifica, preveni și contracara atacurile cibernetice, ingerințele informaționale, sabotajul, presiunile energetice și alte forme de destabilizare.

De aici rezultă o problemă fundamentală pentru Chișinău: o neutralitate lipsită de capacități proprii de reziliență riscă să rămână doar o declarație juridică.

În ultimii ani, cooperarea Republicii Moldova cu UE a evoluat tocmai în această direcție. Parteneriatul UE–Republica Moldova pentru securitate și apărare semnat în 2024 prevede aprofundarea cooperării în domenii precum amenințările hibride, securitatea cibernetică, combaterea dezinformării și dezvoltarea capacităților. Mai mult, Uniunea Europeană a creat în 2023 Misiunea de Parteneriat în Republica Moldova (EUPM), o misiune civilă destinată consolidării rezilienței sectorului de securitate, gestionării crizelor, securității cibernetice și combaterii manipulării informaționale și ingerințelor externe. Mandatul acesteia a fost prelungit până în mai 2027.

Prin urmare, există deja o formă de cooperare europeană compatibilă cu statutul de neutralitate al Republicii Moldova. Noua arhitectură europeană propusă de von der Leyen poate extinde această logică.

Moldova nu își poate permite o neutralitate izolată

Pentru Chișinău, adevărata dilemă nu este între neutralitate sau cooperare europeană. Dilema este între o neutralitate izolată și vulnerabilă și o neutralitate capabilă să funcționeze într-o rețea europeană de securitate și reziliență.

Republica Moldova este deja expusă unor amenințări care nu se încadrează în modelul clasic al războiului. La summitul UE–Republica Moldova din iunie 2026, Uniunea Europeană și Chișinăul au condamnat încălcările spațiului aerian moldovenesc, atacurile cibernetice, manipularea informațională și ingerințele externe, sabotajul ecologic și utilizarea energiei ca instrument de presiune.

Într-un asemenea mediu, neutralitatea nu poate fi redusă la abținerea de la participarea la alianțe militare. Ea trebuie să fie însoțită de capacitatea statului de a-și proteja instituțiile, infrastructura, spațiul informațional și populația.

Este tocmai domeniul în care noul proiect european poate deveni relevant pentru Moldova. Dacă Uniunea va crea un mecanism comun de avertizare și consultare pentru amenințări care se află sub pragul agresiunii armate, Republica Moldova ar avea un interes direct ca asemenea instrumente să poată fi conectate, într-o formă adecvată statutului său, cu statele partenere din vecinătatea estică.

Un „Articol 4” european și problema Republicii Moldova

Una dintre ideile centrale ale lui von der Leyen este crearea unui mecanism european care să completeze Articolul 4 al NATO. Obiectivul este ca statele europene să poată reacționa coordonat la incidente care nu constituie încă un atac militar propriu-zis, dar care amenință securitatea națională.

Pentru Republica Moldova, această idee are o importanță strategică tocmai pentru că amenințările cu care se confruntă se află frecvent în această „zonă gri”. Un atac cibernetic asupra unei instituții publice, o operațiune de manipulare informațională, sabotarea infrastructurii critice sau o încălcare a spațiului aerian nu declanșează în mod automat mecanismele tradiționale de apărare colectivă.

Moldova nu poate invoca Articolul 4 al NATO în calitate de stat membru. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să rămână fără un mecanism european de solidaritate în cazul unor amenințări hibride.

Aici apare una dintre cele mai importante mize pentru diplomația moldovenească: extinderea mecanismelor europene de securitate către statele partenere care nu sunt membre ale NATO, dar a căror securitate este legată direct de securitatea Uniunii Europene.

Republica Moldova reprezintă un asemenea caz. Uniunea Europeană însăși consideră că destabilizarea Moldovei are implicații pentru securitatea frontierelor externe ale UE. În 2026, Consiliul UE a reafirmat că sprijinul pentru reziliența Republicii Moldova trebuie consolidat în contextul activităților destabilizatoare atribuite Rusiei.

Interesul Moldovei: securitate europeană fără pierderea neutralității

Aici trebuie făcută o distincție între neutralitate și pasivitate.

Neutralitatea constituțională nu obligă Republica Moldova să rămână în afara cooperării internaționale în domeniul securității. Ea stabilește limite juridice privind poziționarea militară a statului. Cooperarea în domeniul apărării civile, securității cibernetice, protecției infrastructurii, gestionării crizelor, pregătirii instituțiilor și combaterii amenințărilor hibride este o categorie diferită.

Acest lucru este deja demonstrat de relația Chișinăului cu Bruxellesul. UE și Republica Moldova au convenit să continue integrarea Moldovei în arhitectura europeană de securitate și apărare și participarea sa la inițiative și mecanisme de cooperare relevante.

În plus, Uniunea Europeană a alocat Republicii Moldova, prin Instrumentul european pentru pace, fonduri pentru modernizarea și eficientizarea forțelor sale armate. Potrivit Consiliului UE, între 2021 și 2026 sprijinul prin acest instrument a ajuns la 317 milioane de euro, inclusiv pentru capacități de apărare aeriană.

Aceste evoluții arată că neutralitatea Republicii Moldova nu împiedică dezvoltarea capacităților de apărare. Dimpotrivă, problema centrală este ca dezvoltarea lor să fie formulată în mod coerent cu statutul constituțional al țării.

Ucraina și Moldova: două componente ale securității europene

Pentru Chișinău, noua politică europeană de apărare nu poate fi separată de evoluția războiului din Ucraina.

Moldova și Ucraina formează, din perspectiva securității europene, un spațiu strategic interdependent. Securitatea Ucrainei influențează direct securitatea Moldovei, iar stabilitatea Republicii Moldova contribuie la securitatea frontierei estice a Uniunii Europene.

Această realitate explică de ce Ucraina este inclusă de von der Leyen printre partenerii care ar putea participa la viitorul Consiliu European de Securitate. Experiența ucraineană în domeniul rezilienței, al protecției infrastructurii și al confruntării cu amenințările hibride poate deveni un element important al noii arhitecturi europene.

Pentru Republica Moldova, participarea la această rețea de cooperare ar trebui să fie urmărită prin prisma propriilor interese: protejarea suveranității și integrității teritoriale, securitatea frontierelor, consolidarea rezilienței instituțiilor și infrastructurii, securitatea energetică și cibernetică și reducerea vulnerabilităților care pot fi exploatate din exterior.

În același timp, statutul de neutralitate deocamdată rămâne un element distinct al poziției constituționale a Republicii Moldova. Cooperarea cu Ucraina și UE nu trebuie confundată cu intrarea într-o alianță militară.

Regiunea transnistreană și limitele actualei arhitecturi de securitate

Orice discuție despre interesele de securitate ale Republicii Moldova este incompletă fără problema transnistreană.

Conflictul înghețat de pe Nistru reprezintă una dintre vulnerabilitățile structurale ale securității Republicii Moldova. În condițiile în care regiunea este legată de prezența militară rusă și de războiul din Ucraina, problema transnistreană depășește cadrul strict intern al Republicii Moldova și devine parte a arhitecturii de securitate a Europei de Est.

În acest sens, neutralitatea Republicii Moldova nu poate fi analizată separat de problema integrității sale teritoriale. Constituția proclamă neutralitatea permanentă, dar securitatea efectivă a statului presupune și respectarea suveranității sale asupra întregului teritoriu.

De aici rezultă o contradicție pe care noua arhitectură europeană de securitate va trebui, mai devreme sau mai târziu, să o abordeze: cum poate fi protejat un stat neutru dacă pe teritoriul său există o prezență militară străină pe care autoritățile constituționale nu o controlează?

Această întrebare privește nu numai Republica Moldova. Ea ține de credibilitatea întregului sistem european de securitate.

De la „neutralitate” la „reziliență strategică”

Una dintre lecțiile principale ale ultimilor ani este că securitatea unui stat azi nu mai poate fi măsurată exclusiv prin numărul de militari sau prin cantitatea de tehnică militară.

Pentru Moldova, reziliența strategică presupune securitate energetică, protecția infrastructurii critice, securitate cibernetică, instituții capabile să gestioneze crize, capacitatea de protejare a proceselor electorale și combaterea ingerințelor informaționale.

EUPM Moldova lucrează deja în aceste domenii. Misiunea a sprijinit dezvoltarea structurilor de gestionare a crizelor, securitatea cibernetică și capacitatea instituțiilor de a contracara manipularea informațională și ingerințele externe.

Acest model este important pentru că arată cum poate funcționa cooperarea europeană cu un stat neutru: prin consolidarea capacității statului de a se apăra și de a rezista, fără transformarea automată a acestuia într-o parte a unei alianțe militare.

Ce ar trebui să urmărească Chișinăul

În noua configurație europeană, interesele Republicii Moldova pot fi sintetizate în câteva direcții esențiale: acces la mecanisme europene de avertizare timpurie; cooperare sporită în combaterea amenințărilor hibride; consolidarea securității cibernetice; protejarea infrastructurii critice; dezvoltarea capacităților de gestionare a crizelor; sprijin european pentru modernizarea capacităților defensive; securitate energetică și integrarea deplină în mecanismele europene de reziliență.

În același timp, Chișinăul are interesul ca statutul său de neutralitate să fie înțeles corect de partenerii europeni: nu ca o obligație de izolare, ci ca un statut constituțional care definește limitele angajamentelor militare ale Republicii Moldova.

Această abordare ar permite Moldovei să participe mai activ la construcția securității europene fără a transforma dezbaterea despre apărare într-o dezbatere prematură despre alianțe militare.

Este relevant și faptul că modificarea prevederilor constituționale referitoare la neutralitatea permanentă are un regim juridic special. Constituția prevede că asemenea dispoziții pot fi revizuite numai după aprobarea lor prin referendum, cu majoritatea cetățenilor înscriși în listele electorale.  Prin urmare, orice schimbare a statutului de neutralitate este, juridic și politic, o chestiune distinctă de aprofundarea cooperării europene în domeniul securității.

Europa are nevoie de Moldova, iar Moldova are nevoie de Europa

Noua politică europeană de securitate creează pentru Republica Moldova o situație diferită de cea de acum câțiva ani. UE nu mai tratează securitatea Moldovei doar ca pe o problemă a unui stat partener de la frontiera estică. Documentele europene recente leagă explicit reziliența Republicii Moldova de securitatea regională și de securitatea frontierelor Uniunii.

În consecință, interesele Moldovei trebuie formulate într-o manieră mai clară în dialogul cu Bruxellesul. Chișinăul are nevoie de o politică de securitate care să combine trei elemente: neutralitatea constituțională, capacitatea națională de apărare și integrarea în mecanismele europene de securitate și reziliență.

Aceste trei dimensiuni nu sunt, în mod necesar, contradictorii. Dimpotrivă, pot funcționa complementar dacă sunt definite juridic și strategic cu suficientă claritate.

Pentru Republica Moldova, obiectivul nu ar trebui să fie izolarea de transformările care au loc în Europa, ci participarea la ele în condițiile propriului statut constituțional. O Europă care își dezvoltă capacitatea de a răspunde amenințărilor hibride poate oferi Moldovei instrumente suplimentare pentru protejarea suveranității. Iar o Moldovă mai rezilientă poate contribui, la rândul său, la securitatea frontierei estice a Europei.

În această perspectivă, propunerea unui Consiliu European de Securitate nu este doar o inițiativă instituțională de la Bruxelles. Pentru Chișinău, ea deschide o întrebare strategică mult mai importantă: poate fi construit un sistem european de securitate suficient de flexibil pentru a proteja și statele care, asemenea Republicii Moldova, nu fac parte din NATO, dar sunt direct expuse riscurilor de securitate ale continentului?

Răspunsul la această întrebare va conta pentru viitorul securității europene, dar și pentru viitorul Republicii Moldova. Neutralitatea nu poate oferi singură securitate. Nici integrarea europeană nu o poate substitui. Ceea ce se conturează este necesitatea unei formule în care neutralitatea constituțională să fie susținută de capacități naționale reale și de o rețea europeană de reziliență, cooperare și solidaritate.

Pentru Chișinău, aceasta poate deveni una dintre cele mai importante teme ale politicii externe și de securitate în anii următori.

Am păstrat deliberat formularea „neutralitate + cooperare europeană de securitate”, fără a prezenta modificarea statutului de neutralitate ca obiectiv. Constituția actuală face din neutralitatea permanentă o normă cu protecție constituțională specială, iar cooperarea UE–Moldova în securitate este deja în desfășurare.

Disclaimer: Acest material este realizat de Agenția de Presă IPN. Proiectul – Europa Aproape: Informare, dialog și cooperare – este finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova și implementat de Agenția de Presă IPN. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu: Europa își construiește apărarea. Ce înseamnă acest lucru pentru Republica Moldova apare prima dată în Realitatea.md.

Un obiectiv fixat într-o Europă în schimbare

Republica Moldova și-a fixat anul 2030 drept obiectiv pentru aderarea la Uniunea Europeană, iar acest parcurs trebuie susținut fără ezitare. Problema este însă că Republica Moldova negociază astăzi cu o Europă care ar putea fi diferită de cea care va lua decizia finală privind aderarea sa. Până în 2029, în numeroase state membre vor avea loc alegeri care pot modifica actuala configurație politică a Uniunii.

Ascensiunea partidelor suveraniste, național-conservatoare și eurosceptice nu mai este un fenomen marginal. Germania, Franța, Austria, Italia, Ungaria, România și Spania cunosc transformări politice profunde, alimentate de nemulțumirile privind migrația, costul vieții, fiscalitatea, politicile climatice, securitatea și războiul din Ucraina. Aceste forțe nu sunt omogene și nu toate contestă proiectul european, însă multe pun sub semnul întrebării extinderea Uniunii și cer consolidarea competențelor statelor naționale.

Pentru Republica Moldova, aceasta poate deveni principala vulnerabilitate politică a obiectivului aderării în 2030. Aderarea nu este doar un proces tehnic, dependent de reformele interne, ci și unul politic, în care poziția fiecărui stat membru contează. Mai mult, asocierea parcursului Republicii Moldova cu cel al Ucrainei poate amplifica dificultățile: aderarea simultană a două state din vecinătatea imediată a Rusiei, dintre care unul se află în război, iar celălalt are un conflict teritorial nesoluționat, poate deveni o temă dificilă pentru guvernele europene supuse presiunilor electorale. În aceste condiții, anul 2030 trebuie privit ca un obiectiv, nu ca o certitudine, iar ascensiunea suveranismului european trebuie tratată drept un posibil factor major de blocare sau amânare a extinderii spre Republica Moldova și Ucraina.

Riscul cel mai mare: nu refuzul, ci amânarea

Pentru Chișinău, cel mai periculos scenariu nu este neapărat un refuz categoric, ci o amânare de durată. Un asemenea rezultat ar putea alimenta dezamăgirea societății, ar oferi forțelor pro-ruse argumentul că „Europa nu ne vrea” și ar crea Moscovei timp pentru a-și reconstrui influența politică și informațională. Problema transnistreană, vulnerabilitățile economice și energetice și propaganda rusă ar redeveni instrumente puternice de presiune.

Republica Moldova nu își poate permite, prin urmare, să depindă exclusiv de evoluțiile politice de la Bruxelles. Trebuie să continue negocierile europene, dar în același timp să consolideze ceea ce îi poate garanta, indiferent de schimbările politice din UE, apartenența la spațiul european.

România, o alternativă strategică…

Din această perspectivă, relația cu România capătă o importanță strategică fără precedent. Formula „UE sau Unire” este, de fapt, una falsă: Unirea nu înseamnă abandonarea proiectului european, ci integrarea Republicii Moldova într-un stat care este deja membru al Uniunii Europene și NATO. În cazul în care extinderea directă ar fi blocată sau amânată, această realitate ar putea deveni cea mai sigură cale pentru păstrarea Republicii Moldova în spațiul european. Iar dacă aderarea va fi posibilă, apropierea de România nu face decât să consolideze integrarea europeană a Republicii Moldova.

Cele două trasee – aderarea directă și apropierea de România – nu se exclud, ci se susțin reciproc. Unul este un proces instituțional, dependent de calendarul și de voința politică a celor 27 de state membre; celălalt este un proces bilateral, pe care Chișinăul și Bucureștiul îl pot controla mult mai direct.

De la emoție la proiect: rolul Consiliului Academic Român

În acest context capătă o importanță aparte inițiativele Consiliului Academic Român (CAR), constituit pe 26 martie 2026, la București, din inițiativa Academiei Române și a Academiei de Științe a Moldovei, alături de patru academii de ramură din România. Creat inițial ca platformă de cooperare științifică și multidisciplinară, CAR poate deveni unul dintre actorii care să dea consistență și fundamentare proiectului de apropiere ireversibilă dintre cele două maluri ale Prutului. Lansarea sa, în preziua aniversării Unirii Basarabiei cu România din 1918, a avut o puternică valoare simbolică, dar adevărata miză a Consiliului trebuie să fie depășirea simbolicului și trecerea la construcția concretă a viitorului comun. În mai 2026, CAR a salutat apelul comun al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru trecerea de la declarații de intenție la un scenariu realist privind evoluțiile politice, legislative, economice și culturale ale relației dintre cele două state, iar ulterior a propus constituirea unor grupuri comune de experți care să analizeze armonizarea sistemelor educaționale, juridice și de cercetare și să evalueze beneficiile, provocările și etapele unui eventual proces de reîntregire.

Este direcția care trebuie dezvoltată. În condițiile în care parcursul european al Republicii Moldova rămâne vulnerabil în fața schimbărilor politice interne, a ascensiunii curentelor suveraniste și a posibilității ca procesul de extindere a Uniunii Europene să fie încetinit sau chiar fragmentat, Unirea nu mai poate fi tratată doar ca un ideal istoric sau ca o temă electorală. Ea trebuie pregătită ca un proiect național și european, fundamentat pe expertiză, cifre, instituții și scenarii concrete. Unirea nu se poate construi prin sloganuri, ci printr-o muncă sistematică de pregătire a compatibilității dintre cele două state: armonizarea legislativă și instituțională, integrarea economică și energetică, infrastructura, administrația publică, educația, cercetarea, protecția socială și securitatea trebuie analizate ca părți ale aceluiași proiect.

De aici poate porni ceea ce ar putea deveni „dosarul Unirii” – o evaluare amplă, obiectivă și accesibilă societății asupra beneficiilor, costurilor, etapelor și implicațiilor europene ale reîntregirii. Un asemenea demers ar avea o valoare politică mult mai mare decât orice declarație solemnă, pentru că ar răspunde întrebării esențiale pe care societatea Republicii Moldova va trebui să și-o pună: nu dacă Unirea este o idee frumoasă, ci dacă este o soluție realistă, fezabilă și avantajoasă pentru securitatea, prosperitatea și viitorul european al țării. În acest sens, rolul CAR poate fi decisiv: să transforme memoria Unirii într-o strategie a Unirii și emoția istorică într-un proiect european pregătit pentru momentul în care societatea va trebui să aleagă între incertitudine și integrarea deplină în spațiul românesc și european.

Convergența ca strategie, nu doar ca discurs

În paralel, România și Republica Moldova trebuie să accelereze convergența economică, instituțională, energetică, infrastructurală și educațională, reducând treptat diferențele dintre cele două state. Dar această convergență nu poate fi doar una tehnică. Ea trebuie să aibă și o dimensiune politică și identitară, deoarece apropierea instituțiilor și a economiilor nu este suficientă pentru ca, la un moment dat, Unirea să poată deveni o opțiune politică reală. Este necesară pregătirea din timp a condițiilor interne în care o asemenea decizie să poată fi discutată democratic, fără complexe și fără tabuuri, pe baza unei identități majoritare asumate și a unei înțelegeri clare a interesului național.

Necesitatea acestei pregătiri devine cu atât mai evidentă în condițiile ascensiunii curentelor suveraniste și ale consolidării discursurilor care încearcă să opună identitatea europeană identității românești sau să prezinte apropierea de România drept o amenințare la adresa statalității Republicii Moldova. Dacă aceste tendințe se vor amplifica, iar parcursul european va fi încetinit de evoluțiile politice din interiorul Uniunii Europene sau de dificultățile procesului de extindere, Republica Moldova riscă să rămână într-o zonă de incertitudine strategică. De aceea, pregătirea condițiilor pentru Unire nu trebuie lăsată pentru momentul în care o asemenea decizie ar deveni urgentă. Ea trebuie începută înainte, prin consolidarea unei culturi politice în care identitatea românească, apartenența europeană și proiectul reunificării să poată fi discutate firesc, argumentat și democratic.

Aceasta presupune nu doar combaterea propagandei și a moștenirilor ideologice sovietice, ci și construirea unei oferte politice pozitive: explicarea avantajelor concrete ale apartenenței la același spațiu național, economic, instituțional și european, precum și pregătirea unei generații de lideri capabili să transforme această perspectivă într-un proiect politic coerent. În acest proces, partidele proeuropene, societatea civilă, mediul academic și instituțiile culturale din cele două state au o responsabilitate distinctă. Nu este vorba despre impunerea unei opțiuni identitare, ci despre crearea condițiilor în care societatea Republicii Moldova să poată decide liber, informat și fără presiuni geopolitice asupra propriei sale destinații.

Cu cât această convergență va fi mai profundă – materială, instituțională, politică și identitară – cu atât orice evoluție ulterioară va putea fi realizată mai simplu și mai rapid. Unirea nu poate fi pregătită doar printr-o eventuală decizie politică luată într-un anumit moment, ci prin construirea din timp a condițiilor care să o facă posibilă, legitimă și funcțională. Iar într-un context regional în care frontierele geopolitice sunt din nou contestate, iar proiectele suveraniste pot transforma Republica Moldova într-un spațiu de ezitare între Est și Vest, convergența cu România devine nu doar o politică de cooperare, ci și o strategie de reducere a vulnerabilității geopolitice.

Această logică are avantajul că nu depinde de un moment politic anume. Fiecare pas de convergență – o autostradă finalizată, o rețea energetică interconectată, o diplomă recunoscută reciproc, o procedură administrativă simplificată, o instituție compatibilizată sau o generație educată în spiritul adevărului istoric și al apartenenței culturale comune – are valoare indiferent de scenariul geopolitic care se va confirma în cele din urmă. În acest fel, convergența devine pregătirea de pe acum a viitorului: nu o promisiune abstractă despre Unire, ci construcția sistemică a condițiilor politice, economice, instituționale și identitare care ar putea face din ea, la momentul oportun, o decizie realistă, democratică și europeană.

Responsabilitatea Europei și dreptul de veto al Moscovei

Există însă și o responsabilitate europeană. Bruxellesul nu trebuie să privească Unirea Republicii Moldova cu România prin prisma reacției Moscovei, deoarece o asemenea abordare ar acorda indirect Rusiei un drept de veto asupra viitorului european al Republicii Moldova. Dacă teama de reacția Kremlinului devine criteriul pentru acceptarea sau respingerea unor soluții europene, atunci Moscova va putea influența indirect limitele extinderii Uniunii.

Din perspectiva intereselor europene, integrarea Republicii Moldova în România ar elimina una dintre vulnerabilitățile geopolitice ale frontierei estice a UE și ar consolida spațiul european și euroatlantic. România trebuie să susțină în continuare fără echivoc aderarea Republicii Moldova, dar și să participe la pregătirea unei perspective de apropiere și reîntregire fundamentate juridic, economic și instituțional. Iar inițiativa CAR poate constitui tocmai platforma academică necesară acestei pregătiri.

Concluzie: două trasee, o singură direcție

Republica Moldova trebuie să continue, așadar, drumul spre Uniunea Europeană, dar fără a transforma anul 2030 într-o certitudine pe care nu o controlează. Europa se schimbă, iar ascensiunea suveranismului poate modifica radical disponibilitatea unor state membre pentru o nouă extindere, în special în cazul unui parcurs comun al Moldovei și Ucrainei.

În aceste condiții, interesul strategic al Republicii Moldova este să-și consolideze de pe acum legătura cu România și să transforme apropierea dintre cele două state într-un proces ireversibil. Dacă aderarea la UE se va realiza, România va fi principalul său partener în acest proces; dacă extinderea va fi blocată, legătura cu România poate reprezenta garanția că Republica Moldova nu va fi împinsă înapoi spre zona de influență a Rusiei.

De aceea, inițiativele Consiliului Academic Român trebuie susținute și dezvoltate ca început al unei pregătiri serioase pentru reîntregire. Nu trebuie să așteptăm ca Europa să închidă ușa pentru a începe să construim alternativa. Republica Moldova trebuie să-și pregătească de acum viitorul european, iar această pregătire are două dimensiuni care se completează: aderarea la Uniunea Europeană și apropierea ireversibilă de România. În ultimă instanță, dacă Europa se va închide, România este garanția că Republica Moldova nu va ieși din Europa.

Disclaimer: Acest material este realizat de Agenția de Presă IPN. Proiectul – Europa Aproape: Informare, dialog și cooperare – este finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu: Suveranizarea Europei sau când Unirea devine soluția apare prima dată în Realitatea.md.

Când Republica Moldova își declara independența, cea mai mare rezistență a venit, evident, din partea taberei pro-ruse și a agenților Moscovei din teren. Era cumva firesc, deoarece independența față de URSS/Rusia însemna un act în doi pași – inițial, desprinderea de imperiu prin crearea unui instrument statal, iar apoi reunirea acestui teritoriu cu România, prin decizia suverană a statului respectiv. Exact cum a fost la 1917-1918.

Această perspectivă era prezentată clar, aproape cu subiect și predicat, în însăși Declarația de Independență, adoptată la 27 august 1991. Sub această idee au subscris atunci toți deputații care au votat pentru ea și aceeași idee era împărtășită și asumată plenar de cei peste un milion de oameni adunați în acea zi în Piața Marii Adunări Naționale, care așteptau cu sufletul la gură să se producă actul eliberator.

Prin urmare, Moscova și toți cei de aici aflați în slujba ei s-au opus cât au putut acestei desprinderi. Pentru ei, independența Republicii Moldova echivala cu un mare act de trădare.

Războiul din 1992 a avut același fundament ideologic. El a fost provocat și susținut de ruși exclusiv pentru a împiedica împlinirea voinței politice pe care o manifestau noul stat și populația lui.

Scenariul 1917-1918 a eșuat însă, din mai multe motive, unele dintre care încă urmează să le aflăm (sau nu le vom mai afla niciodată), iar, ca urmare, Republica Moldova a încremenit în proiect. S-a oprit la jumătatea drumului. Rușii au obținut o primă victorie majoră atunci – au blocat avansul spre România. Și atunci a început un proces intens de conservare a acestui spațiu, pentru a-l menține în zona gri, neutră.

În primă fază, au decupat rapid Biserica din corpul Mișcării de Eliberare Națională, despre care am scris deja, iar apoi au lansat o amplă campanie de dezinformare, pentru a deruta populația de aici.

Îmi amintesc chiar și ideea care se propaga intens atunci, atribuită unui anonim celebru, pe care am auzit-o de la un tânăr pedagog care venise în vizită la noi acasă: „Când a fost mai bine? Când au plecat românii și încă n-au venit rușii”, le spunea acesta părinților mei, încântat de-a dreptul de această „observație genială”. Ideea respectivă fusese inventată pentru „elite”, pentru cei cu minte și cunoaștere puțină, dar cu rânză mare. Promovarea ideii unei identități moldovenești de sine stătătoare, „nici cu românii, nici cu rușii”, avea menirea să flateze mândria locală și să justifice izolarea.

Pentru cei mulți și „simpli” însă, a fost resuscitat vechiul bau-bau cu „jandarmul român”, care înfigea copii de țâță în baioneta puștii. Resuscitarea sperietorilor sovietice despre românul violent a funcționat eficient în rândul populației rurale prost informate, cultivând frica de unirea cu România.

A urmat revanșa politică a coloanei a cincea, prima dată în 1994, când agrarienii (vechea nomenclatură) au câștigat puterea. Noua majoritate a adoptat Constituția din 1994, introducând în textul ei sintagma de „limbă moldovenească”, care înlocuia „limba română” din Declarația de Independență, și statutul de neutralitate permanentă, consfințind astfel oprirea Republicii Moldova „la jumătatea drumului”.

Au mai urmat niște zvâcniri și tentative de spargere a status quo-ului creat de ruși, dar deja era mult mai complicat, din cauza sărăciei extreme care a lovit populația, a jafurilor de dimensiuni cosmice, comise după declararea independenței, și a unei dezamăgiri cvasi-generale printre oamenii de rând. „Decât să luptăm pentru limbă, mai bine să luptăm ca să avem ce pune pe limbă!” – vă amintiți sloganul de campanie al comuniștilor, înainte să câștige puterea cu o majoritate zdrobitoare?

Și așa am ajuns într-o nouă situație bizară: exact cei care luptau feroce contra independenței Republicii Moldova au devenit, în mai puțin de zece ani, cei mai aprigi susținători aparent ai aceleiași „independențe”. De ce? Moscova nu mai avea cum să reanexeze fizic acest teritoriu, cel puțin la acea etapă, dar îl putea controla, atât timp cât acesta rămânea formal „independent”. Așadar, toată lupta pentru „statalitate” s-a dat, din acel moment, nu pentru a apăra interesele moldovenilor, ci pentru a promova interesele Rusiei, pentru a preveni cu orice preț reunificarea cu România.

Astfel, schimbarea de paradigmă din anii ’90 a transformat „independența” dintr-un act de eliberare națională într-un instrument de izolare și control în beneficiul Moscovei.

„Integrarea europeană”

Între timp, a apărut și a treia opțiune geopolitică – aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, prin consolidarea unei „națiuni civice moldovenești” de factură europeană. Deși acest curent (venit pe filieră marxistă occidentală) nu se manifesta deschis împotriva României, în esență reprezenta o extensie a ideii de „independență” față de aceiași români, chiar dacă, concomitent, promova izolarea și față de vechea metropolă rusească. Cu argumente mult mai sofisticate.

Această abordare a schimbat fundamental regulile jocului după anii 2000 și, mai ales, după 2009. Dacă în anii ’90, unioniștii erau agresați fizic pe străzi sau etichetați de coloana a cincea drept „trădători”, noul curent pro-european modern a adoptat o strategie mult mai subtilă. Pentru o bună parte a „elitei pro-europene” (întruchiparea tânărului pedagog care a înghițit momeala „nici cu rușii, nici cu românii”), influențată de teoriile constructiviste și de multiculturalismul civic occidental, ideea unirii cu România a început să fie privită ca un proiect vetust și depășit, iar mesajul politic unionist a fost etichetat ca fiind utopic și extremist.

Altfel spus, în timp ce prorușii asumați le dădeau unioniștilor pumni în nas, proeuropenii le aplicau lovituri discrete sub centură, ridiculizându-i, marginalizându-i, decredibilizându-i.

De altfel, multă lume a uitat, dar procesul de integrare europeană în sine a fost pornit de președintele comunist Vladimir Voronin, chiar în primul său mandat, după ce a semnat, în februarie 2004, Planul de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană.

Prin urmare, între proruși și proeuropeni existau mult mai multe similitudini și idei comune decât între proeuropeni și unioniști. Din nou, sperietoarea cu „jandarmul român” a făcut front comun cu narativul „cel mai bine a fost când au plecat rușii, iar românii încă n-au venit”.

Astfel, integrarea europeană a funcționat ca o supapă de siguranță pentru conservarea statului moldovenesc în forma lui brută, fapt convenabil și Rusiei, deoarece Moscova a înțeles că, dacă un satelit politic nu mai poate fi ținut prin forța atracției, mai bine să devină „pro-european”, rămânând „independent”, decât să reapară riscul scoaterii frontierei de pe Prut.

Între altele, cei care cred că Rusia este adversar al integrării europene a Republicii Moldova s-ar putea să se afle într-o mică-mare confuzie. Da, Moscova și-ar dori, probabil, și reia sub control absolut acest spațiu, să-l aducă înapoi pe orbita „lumii ruse”, dar nu văd de ce s-ar opune categoric ca acest stat „independent”, conservat în forma actuală chiar prin propriul efort, să ajungă în zona de influență europeană. Chiar Putin a spus-o, cu gura lui, că n-are nimic împotrivă ca Moldova să se integreze în UE.

Un stat „independent” fragil, aflat în anticamera Uniunii Europene, dominat de complexe și frustrări, discriminat în raport cu alți „frați” din „marea familie europeană”, i-ar fi chiar mai util Rusiei decât dacă l-ar lua la propria întreținere. Ar putea face din el o ditamai „coloană a cincea” cu structură statală, ceea ce ar fi chiar mai util în confruntarea sa cu Vestul.

Altfel spus, pentru Moscova, o Republică Moldova integrată oficial sau informal în structurile vestice, dar măcinată de corupție, vulnerabilități instituționale și fracturi identitare, ar fi o investiție mult mai eficientă decât o anexare propriu-zisă.

În schimb, dacă-l scapă în România, s-a terminat. Din momentul în care acest teritoriu ar deveni parte a statului român, el intră automat și organic sub umbrela de securitate deplină a NATO și în interiorul dur al Uniunii Europene. Toate pârghiile de șantaj ar fi neutralizate de instituțiile unui stat mult mai mare și mai consolidat. În acel moment, spațiul dintre Prut și Nistru este pierdut definitiv.

De aceea, „statalismul”, fie cu litere chirilice, fie în straie tehnocrate pro-europene, rămâne cea mai sigură garanție că Republica Moldova nu va trece niciodată linia roșie care ar scoate-o definitiv din zona de vulnerabilitate. Prin urmare, menținerea acestui status quo de „independență fragilă”, de factură rusească, nu este un eșec al Moscovei, ci, în mod pervers, poate fi chiar un succes al ei.

De aceea, vom asista, cel mai probabil, la un nou aparent paradox geopolitic, când cei care astăzi se opun vehement aderării Republicii Moldova la UE vor deveni, peste noapte, cu toții pro-europeni, exact așa cum, altădată, dușmanii Independenței au devenit cei mai aprigi apărători ai ei.

Notă de final

Așadar, perspectiva istorică ne obligă, în cele din urmă, la o concluzie pragmatică. Dincolo de dezbaterile sterile, de convingeri personale, simpatii și antipatii, realitatea dură arată că Republica Moldova se apropie de o barieră structurală. Acest stat, blocat de decenii la jumătatea drumului, se confruntă astăzi cu un faliment instituțional, economic și moral pe care nicio retorică politică nu-l mai poate ascunde.

Trebuie să încetăm să ne mai hrănim cu iluzii. Integrarea europeană, în contextul actual, nu se poate produce, ci doar va prelungi o agonie structurală. Niciun strateg politic, oricât de ingenios, nu poate salva un proiect statal care și-a epuizat resursele de supraviețuire.

Războiul de la granițele noastre aduce pericole imense, dar ne deschide și o ultimă portiță de oportunitate. Iar ferestrele istoriei nu rămân deschise la nesfârșit. Astăzi, singurul act de reală suveranitate care ne-a mai rămas în putere este să avem curajul de a cere reunificarea cu România.

România este singurul spațiu stabil unde ne putem salva limba, tradiția și proprietățile, singurul loc unde suntem cu adevărat așteptați și unde putem beneficia de securitate.

În caz contrar, riscăm ca pe Prut să cadă, la un moment dat, o nouă cortină grea și impenetrabilă, iar izolarea în care ne vom pomeni ne-ar putea fi fatală de această dată, și ca stat, și ca neam.

Gândiți-vă bine, dragi moldoveni de dincoace de Prut!

Articolul Va veni o zi când și cea mai feroce latură a coloanei a cincea rusești va deveni „pro-europeană” apare prima dată în Realitatea.md.

În toamna lui 1989 am intrat în clasa întâi scriind cu litere chirilice. Câteva zile mai târziu scriam românește, cu alfabet latin. Țin minte bucuria învățătoarei, care ne spunea ce noroc mare avem noi că vom învăța în limba noastră și cu literele noastre.

Nu a fost un noroc. S-a întâmplat fiindcă pe 27 august 1989 sute de mii de oameni au venit la Chișinău, mulți pe jos, și au cerut. Limba. Alfabetul. Tricolorul. Suveranitatea. Dreptul de a ne hotărî soarta acasă. Nu eram încă liberi în totalitate. Dar temelia era deja pusă.

Iar exact doi ani mai târziu, la aceeași Mare Adunare Națională, a fost proclamată Declarația de Independență, prin care nu doar ne-am rupt de ocupația sovietică, ci am și deschis drumul revenirii acasă, în marea familie europeană.

Drumul înapoi a fost mai lung decât cel al altor țări care s-au eliberat în aceiași ani. Cred că fiecare își are clipa lui în care a crezut că, gata, nu mai ajungem și că oamenii care ne-au adus înapoi limba, tricolorul și speranța au făcut-o în zadar. Dar știm că nu au făcut-o în zadar. Drumul acesta nu are scurtături. Și știm foarte bine că ce nu ne doboară ne face mai puternici.

Astăzi mergem mai hotărât ca oricând pe calea aleasă de părinții noștri și confirmată acum de noi, cu mâna noastră, atunci când am scris în Constituția țării că locul nostru este în Uniunea Europeană. Țara se schimbă. Greu, în pofida presiunilor și greutăților pe care le înfruntăm, dar se schimbă, împreună cu toată Europa.

Până în 2030 trebuie să fim pregătiți. Fiecare la locul lui, prin muncă, unitate, curaj și determinare, dar mai ales prin încrederea că împreună reușim, dărâmând zidurile dintre noi și construind poduri. Este singurul mod în care am reușit vreodată ceva.

Îmi doresc ca până la aniversarea celor 40 de ani de Independență, când fiica mea, Alice, va merge la liceu, să o sărbătorim într-o Republică Moldova membră cu drepturi depline a Uniunii Europene. Și să spunem atunci, sus și tare, că am dus până la capăt năzuința și spiritul Declarației de Independență.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM

Articolul Editorial de Iulian Groza: Independența noastră are o singură adresă apare prima dată în Realitatea.md.

De ce? De-atâta! Pentru că are fix aceiași încărcătură de moft și de incompetență puse la un loc.

În mod firesc și tradițional, la evenimente de importanță națională, Televiziunea Publică Moldova 1 (Compania Teleradio Moldova) a fost desemnată să asigure filmarea pentru transmisiunea în direct a evenimentelor de aniversare a 35 de ani de Independență ale Republicii Moldova, cu obligația să ofere acces la preluarea transmisiunii pentru toate televiziunile care doresc. Este absolut normal, pentru ca să nu se înghesuie prea multe televiziuni pe metru pătrat și să nu se încurce unii pe alții. Să arate frumos, estetic și calitativ. Așa se întâmpla la toate evenimentele majore naționale cu acces limitat – Ziua Independenței, Summitul EPC, etc.

În toți 35 de ani de independență, indiferent de coloratura politică și preferințe editoriale, toate televiziunile preluau acest semnal tehnic curat, fără sigla televiziunii Moldova 1, dar cu obligația legală de a indica pe ecran – sursa M1 sau preluare M1. Dorința editorială a mass media de a prelua și difuza evenimentele de importanță națională e simplă – motivația de a oferi întregului public acest conținut, care este parte a apartenenței noastre naționale, a mândriei că avem patrie și că muncim zilnic să o facem mai bună.

Anul acesta, Moldova 1 a decis că trebuie să marcheze toate televiziunile cu sigla M1 și a cerut tuturor doritorilor de a fi parte la aniversare să-și mute siglele, așa ca sigla M1 să fie pe toate ecranele televizoarelor din țară. Așa ceva nu se întâmplă nicăieri în lume. Nici în România, nici în UE, nicăieri. Nicăieri în lume prestatorul public nu monopolizează și nu-și atribuie exclusivitatea unui eveniment național. Pentru că e al tuturor, al nostru, la fel ca și Republica Moldova, la fel ca și Moldova 1. Dar, desigur, asta nu înseamnă că noi nu putem fi primii…

Desigur că unii telespectatori au sesizat o chestie ciudată, fără să o considere a fi ceva grav care să îi deranjeze prea mult. Cât ține de televiziunile care au preluat și difuzat parada militară și concertul aniversar, această abordare este un act de înjosire, o acțiune lipsită de profesionalism și colegialitate. O acțiune care i-a pus iarăși în situația de a-și călca pe egoul și inteligența profesională, de a renunța la propria imagine, și a pune mai presus interesul național. Pentru că doar așa se poate de această dată.

E grav?! Nu. Desigur că în raport cu problemele globale ale universului și crizele din Moldova – este infim, e nimic. Dar care e problema? Nicio problemă! Dar, inclusiv această situație arată tendințe ale caracterului nostru de a face mici răutăți, de a ne bucura de problemele altora, de a fi un pic șoareci, de a ne impune autoritatea unde nu e nevoie și de a ne declina responsabilitatea unde nu știm dar vrem să rămânem prieteni, de a ne diviza chiar și atunci când ”Independența ne unește”.

Toate problemele încep de la lucruri mici, de la neatenție, de la mici trădări și cedări, de la faptul că ne trezim obosiți și nu vrem să ne implicăm, nu dorim să învățăm, să ne profesionalizăm, să ne raportăm la legi, reguli, morală și etică. Din contra, în fiecare zi vrem să arătăm că suntem mai puternici decât alții, să ne demonstrăm autoritatea – că noi decidem așa cum vrem. Îi invidiez pe fizicieni, care în toată activitatea lor se bazează pe ceva de neschimbat – legile fizicii.

Cu toate acestea – Ne bucurăm în ciuda lor…, că Republica Moldova a împlinit 35 de ani, este patria noastră deosebită și are un popor frumos.

La mulți ani Republica Moldova!

Viva Moldova!!!

Articolul Viva Moldova! La 35 de ani de independență, televiziunile din Moldova s-au transformat în M1 apare prima dată în Realitatea.md.

Economistul Veaceslav Ioniță propune un sistem de taxare a parcărilor în Chișinău, argumentând că spațiul public ocupat de mașini trebuie plătit de cei care îl folosesc, nu subvenționat din bugetul tuturor locuitorilor, inclusiv al celor fără automobil. Potrivit lui Ioniță, sute de străzi din capitală au devenit parcări improvizate, iar municipalitatea amenajează din bani publici locuri de parcare folosite ulterior gratuit, „primul venit, primul servit”:

Cum rezolvăm problema parcărilor și aducem bani în bugetul ChișinăuluiÎn Chișinău, numărul automobilelor crește într-un ritm accelerat. Astăzi, mașinile parcate ocupă deja o parte considerabilă din suprafața străzilor — practic, spațiul public a fost transformat într-o imensă parcare gratuită.

Sute de străzi au devenit parcări improvizate. Pe unele artere cu trei benzi, doar una mai este folosită pentru circulație, iar celelalte două sunt ocupate permanent de automobile.

În același timp, municipalitatea amenajează din bani publici mii de locuri de parcare, care apoi sunt folosite gratuit, după principiul „primul venit, primul servit”.

Consider că această situație este incorectă și chiar imorală. De ce banii tuturor locuitorilor — inclusiv ai pensionarilor, ai celor cu venituri modeste și ai oamenilor care nici măcar nu dețin automobil — trebuie să finanțeze parcările gratuite ale proprietarilor de mașini?

Spațiul public are valoare. Cine îl utilizează în interes personal trebuie să plătească pentru aceasta.

Soluția este relativ simplă:

• • locurile de parcare rezidențiale să fie oferite prin contract de închiriere, pe termen mai lung;
  • parcările din zonele centrale și comerciale să fie taxate pe oră;
  • locurile foarte solicitate să fie atribuite transparent, inclusiv prin licitație;
  • riveranii să poată cumpăra abonamente lunare sau anuale, fără ca acestea să le garanteze automat dreptul asupra unui anumit loc;
  • parcarea ilegală să fie sancționată efectiv, nu doar interzisă pe hârtie;
  • banii încasați să fie investiți în repararea străzilor, trotuare, transport public și construirea unor parcări moderne.

La Iași există inclusiv locuri de parcare atribuite prin contract, fiecare având număr și utilizator stabilit. Fotografia este un exemplu concret. Nu trebuie să inventăm roata — nici măcar pe cea de rezervă. Trebuie doar să aplicăm reguli care funcționează deja în alte orașe. Parcarea nu este un drept gratuit asupra proprietății publice. Este un serviciu municipal și trebuie administrată ca atare.

Astfel rezolvăm simultan trei probleme: eliberăm străzile, disciplinăm parcarea și aducem venituri importante în bugetul Chișinăului.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Cum aducem bani în bugetul Chișinăului? Veaceslav Ioniță propune taxarea parcărilor apare prima dată în Realitatea.md.

Anii Renașterii Naționale au fost pentru Igor Șarov, doctor, profesor universitar și prorector al Universității de Stat din Moldova, o perioadă de formare intelectuală și civică, în care universitatea a devenit un spațiu al libertății și al redescoperirii identității, scrie Moldpres.

Student la Facultatea de Istorie, Igor Șarov a fost membru al cenaclului „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, unde, alături de colegi, promova dreptul la adevăr istoric, limba română, grafia latină și apropierea de spațiul cultural românesc.

Peste ani, Igor Șarov își amintește de profesorii care i-au insuflat curajul de a privi istoria fără falsificări și de atmosfera din Piața Marii Adunări Naționale, devenită o adevărată agora a societății.

Igor Șarov este unul dintre autorii manualelor de Istorie a Românilor din care au învățat elevii din Republica Moldova în primii ani de după independență. În anii 2020-2026 a fost rector al Universității de Stat din Moldova, perioadă în care instituția a valorificat cooperarea cu România pentru dezvoltarea și modernizarea procesului educațional.

Astăzi, privind retrospectiv la anii Renașterii Naționale, istoricul formulează și câteva viziuni despre responsabilitatea generațiilor de după Independență, rolul educației și al memoriei istorice, despre direcția în care trebuie să se îndrepte Republica Moldova.

Pentru generația care a trăit anii 1988–1991 nu din manuale, ci în piețe, în aule, în redacții, în școli și pe străzile Chișinăului, Independența Republicii Moldova nu a fost o simplă formulă juridică. A fost culminarea unei treziri. A fost ieșirea dintr-o lungă tăcere impusă, recuperarea unui adevăr despre limbă, memorie, identitate și apartenență.

La sfârșitul anilor ’80, nu ceream privilegii. Ceream normalitate: dreptul de a ne numi limba română, dreptul de a scrie cu alfabet latin, dreptul de a ne cunoaște istoria și de a ne regăsi în spațiul cultural românesc și european din care fuseserăm smulși. Marea Adunare Națională din 27 august 1989 și revenirea la grafia latină au exprimat această voință colectivă. Pentru mulți dintre noi, aceste revendicări nu reprezentau un capăt de drum. Ele erau începutul revenirii la firesc.

Anii unei treziri: 1988-1991

Între 1988 și 1991 am traversat, într-un timp istoric foarte scurt, etape pe care alte popoare le-au parcurs în decenii. Am trecut de la frică la rostire publică, de la limba marginalizată la alfabetul latin, de la o istorie falsificată la nevoia imperioasă de adevăr, de la obediența față de centrul imperial la afirmarea suveranității. Pentru mine, această trezire a avut și o dimensiune profund universitară. În 1988, la Facultatea de Istorie, a fost împreună cu colegii membri ai cenaclului „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, un spațiu al ideilor libere, al recuperării memoriei istorice și al afirmării identității românești. Prin discuțiile, lecturile și inițiativele noastre promovam dreptul la adevăr istoric, la limba română, la grafia latină și la reintegrarea firească în spațiul cultural românesc. Activitatea noastră se desfășura în paralel cu efervescența Cenaclului „Alexei Mateevici”, una dintre inițiativele civice importante ale mișcării de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80.

În această formare a noastră, rolul dascălilor a fost esențial. Profesorul Alexandru Moșanu, decan al Facultății de Istorie în acei ani decisivi și viitor președinte al Parlamentului Republicii Moldova, ne-a oferit nu doar rigoare profesională, ci și curajul de a privi istoria fără falsificări și de a o asuma ca responsabilitate civică. Alături de el, profesorii Gheorghe Palade, Pavel Parasca, Anatol Petrencu au contribuit decisiv la formarea noastră ca istorici și cetățeni. Prin exigență intelectuală, spirit critic, devotament față de adevărul istoric și capacitatea de a cultiva dialogul, acești profesori ne-au arătat că istoria nu este o disciplină inertă, ci o formă de responsabilitate față de societate. Pentru noi, studenții de atunci, ei au fost mai mult decât profesori: au fost repere de verticalitate, care ne-au învățat că a spune adevărul despre trecut nu este un gest de provocare, ci o datorie; că identitatea se apără prin cunoaștere; și că universitatea trebuie să rămână un spațiu al libertății intelectuale, al demnității și al serviciului public.

Piața Marii Adunări Naționale a devenit o agora. Acolo s-a născut conștiința că oamenii pot fi împreună nu numai pentru a protesta, ci și pentru a formula un proiect de țară. Acolo am înțeles că identitatea nu este un exercițiu de nostalgie, ci condiția libertății. Un popor care nu-și poate numi corect limba, care nu-și poate citi istoria în propria cheie culturală și care nu-și poate spune adevărul despre trecut rămâne vulnerabil în fața oricărei forme de dominație.

Declarația de Suveranitate din 23 iunie 1990 și Declarația de Independență din 27 august 1991 au fost acte de recuperare istorică. Independența a fost proclamarea dreptului nostru de a ne decide singuri destinul, după decenii de regim sovietic și de deformare a memoriei naționale.

Membriir Cenaclului „Bogdan Petriceicu Hașdeu”:  Valeriu Mutruc, Angela Mutruc, Liliana Nicolaescu Onofrei, Fidel Galaicu, Ina Turtureanu, Ion Munteanu, Marina Bejenaru (Dumbrava), Ludmila Rotaru, Elena Ghetmanenco, Luiza Vulpe, Dorian Berdos, Rodica Naniu (Ursu), Liuba Barsan, Eugen Ursu, Elena Danilevici (Negru), Valeriu Banaru, Vasile Dumbrava, Ștefan Costinean, Galina Cutic. 15 ianuarie, 1988, Casa de Cultura a universității.

Independența ca prim pas

Pentru o parte importantă a generației noastre, Independența a fost înțeleasă ca o etapă. Nu ca o ruptură de România, ci ca o ieșire din imperiu și o apropiere firească de spațiul românesc. Republica Moldova sovietică era un caz aparte: majoritatea populației era legată etnic, lingvistic și cultural de un stat național, România. Această realitate nu putea fi anulată prin granițe trasate de regimuri totalitare, prin propagandă sau prin decenii de deznaționalizare.

În 1991 am privit Independența ca pe primul pas spre reîntregire. Era o perspectivă născută nu din ură, revanșă sau refuzul pluralității noastre sociale, ci din convingerea că normalitatea istorică înseamnă revenirea la unitatea noastră culturală și națională.

Am fost, probabil, maximaliști. Și am fost, fără îndoială, naivi. Aveam așteptări mari. Ne era greu să ne imaginăm că alegerile pot fi trucate, că oameni în care credeam pot trăda, că interesul personal poate învinge interesul național și că o parte atât de mare a societății poate rămâne captivă ignoranței, manipulării și nostalgiei imperiale. Aceste iluzii au fost confruntate brutal cu realitatea tranziției

Au urmat războiul de pe Nistru, fragilitatea instituțiilor, dependențele economice și energetice, corupția, alternanțele politice inconsecvente, emigrarea și folosirea identității ca instrument electoral. Independența nu ne-a oferit automat libertate deplină, prosperitate sau securitate. A trebuit să învățăm că independența nu este un moment festiv, ci o muncă permanentă de construcție instituțională, de educație și de apărare a adevărului.

Adevărul identitar și constituțional

Unul dintre cele mai importante câștiguri de după Independență a fost revenirea, treptată și uneori anevoioasă, la adevărul despre limba noastră. Limba română, consacrată în Declarația de Independență, exprimă continuitatea noastră culturală și apartenența la spațiul românesc. Această clarificare nu este o simplă dispută semantică. Ea este o condiție de asumare a propriei identități și de construcție a unei societăți moderne.

Limba română nu este un obstacol în calea coeziunii sociale. Dimpotrivă, este unul dintre cele mai puternice instrumente prin care putem construi o comunitate politică modernă, capabilă să integreze toate comunitățile care își leagă destinul de Republica Moldova.

Declarația de Independență nu este un text ceremonial. Ea reprezintă un document juridic și politic fundamental, care fixează reperele identitare ale statului nostru. Independența nu poate deveni o justificare pentru amnezie, pentru relativizarea limbii române sau pentru transformarea trecutului sovietic într-o poveste inocentă.

Unde suntem astăzi

Astăzi, Republica Moldova este mai conștientă de sine decât era acum trei decenii. Știm mai bine cine suntem. Vorbim liber despre deportări, foamete, represiune, rusificare, despre caracterul artificial al „moldovenismului” sovietic și despre consecințele ocupației. Generații noi nu mai acceptă cu ușurință falsificarea istoriei.

În același timp, nu trebuie să ne amăgim: suntem încă într-o zonă de vulnerabilitate. Suntem confruntați cu propagandă, dezinformare, nostalgii imperiale, fragilitate instituțională și tentative repetate de a transforma Republica Moldova într-un spațiu fără memorie și fără direcție. Independența autentică presupune capacitatea de a decide liber, fără presiuni externe, dar și maturitatea de a ne asuma propriile greșeli.

Parcursul european al Republicii Moldova este astăzi cea mai realistă expresie a acestei maturizări. El presupune stat de drept, instituții funcționale, educație, meritocrație, securitate și respect pentru demnitatea cetățeanului. Integrarea europeană nu ne cere să renunțăm la identitatea noastră românească; dimpotrivă, ne oferă cadrul în care aceasta poate fi exprimată liber, democratic și fără complexe.

Unirea ca proiect de responsabilitate

Unirea cu România rămâne, pentru mine, nu o lozincă, ci o temă de reflecție istorică și de responsabilitate politică. Ea nu poate fi rezultatul unei emoții de moment și nici al unei confruntări între cetățeni. Dacă va deveni realitate, va trebui să fie expresia unei voințe democratice clare, a unei societăți educate, sigure pe sine și capabile să aleagă liber.

În multe privințe, rezonez cu reflecțiile lui Alexandru Tănase despre Independență, identitate și viitorul Republicii Moldova. Împărtășesc ideea că Declarația de Independență nu este un simplu text comemorativ, ci actul juridic și politic fundamental care fixează adevărul nostru identitar, orientarea europeană și dreptul cetățenilor de a-și decide liber viitorul. Rezonez, de asemenea, cu observația că apropierea de România și eventuala reunificare nu pot fi construite prin retorică sau presiune, ci prin consolidarea Republicii Moldova ca stat funcțional, sigur, democratic și european.

Perspectiva Unirii este legată de necesitatea ca Republica Moldova să-și consolideze existența ca stat, securitatea și capacitatea instituțională. Aceasta nu este o contradicție. Dimpotrivă, un stat funcțional, european și sigur își poate formula viitorul fără teamă și fără dependențe.

A venit timpul ca ideea Unirii să treacă de la declarații la fapte. Dacă dorim o dezbatere serioasă și un proiect credibil, următorul pas logic este crearea unor comisii mixte România–Republica Moldova, cu mandat clar, obiective precise și rezultate prezentate transparent societății.

Aceste comisii nu ar trebui să fie simple structuri simbolice sau tribune pentru retorică politică. Ele ar trebui să analizeze, în mod riguros, condițiile juridice, constituționale, economice, sociale, administrative, educaționale și de securitate ale unei eventuale reunificări. Este nevoie de scenarii realiste, de evaluări profesioniste privind costurile și beneficiile, de identificarea riscurilor și de propuneri concrete pentru diminuarea acestora.

În aceste comisii, mediul universitar trebuie să aibă un rol central, nu decorativ. Economiștii, juriștii, istoricii, sociologii, specialiștii în politici publice, educație, administrație, securitate și integrare europeană pot examina experiențe internaționale comparabile, pot evalua impactul fiecărui scenariu și pot formula soluții fundamentate pe date, cercetare și interes public.

Universitățile din Chișinău, Iași, București, Cluj-Napoca, Timișoara, Suceava și din alte centre academice trebuie să devină spații ale acestei reflecții aplicate. Ele pot organiza proiecte de cercetare comune, conferințe, laboratoare de politici publice și dezbateri deschise, capabile să depășească stereotipurile, temerile și discursul electoral conjunctural.

Numai astfel aspirația Unirii poate fi tradusă într-un plan etapizat, realist și transparent. Un proiect care să fie înțeles de cetățeni, discutat fără tabuuri, evaluat cu onestitate și construit împreună de decidenți politici, universități, experți, mediul economic și societatea civilă.

Educație fără Prut: un program concret

Cred cu fermitate că apropierea dintre cele două maluri ale Prutului trebuie să înceapă, în mod sistematic și ireversibil, prin educație. Compatibilizarea programelor educaționale din Republica Moldova și România nu este o chestiune tehnică secundară, ci un proiect național concret. Ea înseamnă programe de studii armonizate, manuale și resurse didactice elaborate în dialog, recunoașterea firească a rezultatelor învățării, mobilități reale pentru elevi, studenți și cadre didactice, precum și proiecte comune de cercetare și inovare, lucruri care se întamlă deja astazi și pentru ce nu trebuie să ezităm sa spunem de fiecare data – mulțumim România!

Un asemenea program ar putea purta denumirea „Educație fără Prut” și ar avea misiunea de a construi, etapizat, un spațiu educațional românesc comun, compatibil cu standardele europene. Nu ar presupune uniformizare forțată și nici anularea particularităților instituționale, ci apropierea progresivă a curriculei, a standardelor de calitate, a mecanismelor de evaluare și a oportunităților de formare.

Prima etapă ar trebui să vizeze disciplinele care formează conștiința culturală și civică: limba și literatura română, istoria românilor, istoria europeană, educația civică și cultura democratică.

În acest fel, generațiile tinere ar învăța nu doar aceeași limbă și aceeași istorie, ci ar avea acces la experiențe comune de studiu, cercetare și viață civică. Cea mai durabilă punte dintre Chișinău și București nu este una construită numai din declarații politice, ci din școli, universități, biblioteci, laboratoare și comunități de oameni care învață și creează împreună.

Acesta este crezul meu: înainte ca Unirea să devină o realitate politică și juridică, ea trebuie să fie o realitate educațională, culturală și umană. Iar educația are puterea de a pregăti această realitate fără zgomot, fără excludere și fără teamă — prin cunoaștere, competență și solidaritate.

Lecțiile Marii Uniri

De ce am învăța istoria dacă nu am extrage nimic din învățămintele ei? Cum s-ar justifica jertfa străbunilor dacă nu am fi capabili să înțelegem rostul ei? Și de ce rămâne valabil, pentru toate timpurile, adevărul că o națiune se poate afirma deplin numai într-o țară liberă și independentă?

Răspunsurile se regăsesc în lecția Marii Uniri a Românilor din 1918, una dintre cele mai importante lecții ale istoriei noastre naționale. Ea rămâne un model de coeziune națională, socială și politică pentru generațiile de astăzi și pentru cele care vor veni.

Prima lecție este că idealul național nu se negociază. El poate fi amânat de împrejurări istorice neprielnice, poate fi încercat de războaie, ocupații, divizări administrative și politici de deznaționalizare, dar nu poate fi abandonat fără ca o comunitate să-și piardă reperele fundamentale.

A doua lecție este că nimic nu poate sta, în cele din urmă, în fața voinței unui popor exprimată liber și responsabil. Unirea românilor din 1918 a fost expresia liberului consimțământ exprimat de basarabeni, bucovineni, transilvăneni, bănățeni și maramureșeni. Ea nu a fost un act improvizat și nici rezultatul unei simple conjuncturi. A fost împlinirea unei aspirații naționale susținute de memorie, cultură, solidaritate și acțiune politică.

În această operă istorică, intelectualitatea a avut un rol de prim rang. Profesorii, oamenii de cultură, juriștii, preoții, ziariștii și liderii comunitari au educat și au ghidat aspirațiile poporului spre realizarea idealului suprem. Ei au înțeles că un proiect național nu se poate înfăptui fără cultură politică, fără educație și fără instituții capabile să pregătească societatea pentru schimbare.

Spre această idee au mers, plătind jertfa de sânge pe câmpurile Primului Război Mondial, sute de mii de români: formarea Statului Național Unitar Român. Datoria noastră nu este să transformăm această moștenire într-un simplu ritual comemorativ, ci să o înțelegem ca responsabilitate. Istoria nu ne oferă soluții gata făcute, însă ne transmite criterii de judecată: unitatea se construiește prin voință civică, prin sacrificiu, prin solidaritate și prin elite care nu se desprind de societate.

Ca profesor, rețin cu deosebită forță îndemnul elitei ardelene, rămas valabil pentru toate timpurile și toate generațiile: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!” Această frază este una dintre cele mai clare definiții ale responsabilității publice. Ea cere elitei să nu se izoleze în confortul propriilor interese, instituțiilor să nu se îndepărteze de nevoile reale ale cetățenilor, iar intelectualilor să păstreze permanent legătura dintre adevărul istoric și destinul concret al comunității.

În discuția despre viitorul Republicii Moldova, lecția Marii Uniri ne obligă să ne întrebăm dacă suntem pregătiți să construim, cu aceeași seriozitate și răbdare, un proiect care să depășească ciclurile electorale și calculele de moment. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci Unirea trebuie pregătită nu prin gesturi simbolice izolate, ci prin educație, cercetare, dialog public, cooperare instituțională și voință democratică exprimată limpede.

Aula Regina Maria, inaugurată la Universitatea de Stat din Moldova, proiect realizat cu sprijinul Departamentului pentru Relații cu Republica Moldova al Guvernului României. 30 noiembrie 2022.

Independența ca obligație

Ziua Independenței nu trebuie să fie doar o comemorare a entuziasmului din 1991. Este ziua în care trebuie să ne întrebăm ce am făcut cu libertatea dobândită atunci.

Am câștigat dreptul de a ne decide destinul. Dar acest drept trebuie apărat prin școală, cultură, justiție, administrație onestă, presă liberă și solidaritate civică. Trebuie apărat prin respect pentru limba română, prin cunoașterea istoriei și prin refuzul de a negocia adevărul pentru avantaje politice conjuncturale.

Independența nu este opusul unității românești și nici contrariul integrării europene. Dimpotrivă: ea a fost ieșirea din captivitate și posibilitatea de a reveni, prin voință liberă, în familia culturală românească și în comunitatea democratică europeană.

La 27 august, merită să ne amintim nu doar ce am visat în 1988–1991, ci și de ce am avut curajul să visăm. Libertatea nu ne-a fost dăruită. A fost cerută, apărată și afirmată de oameni care au crezut că adevărul istoric poate redeveni temelie pentru viitor.

Igor Șarov,

prorector pentru dezvoltare strategică și parteneriate, Universitatea de Stat din Moldova

Independența Republicii Moldova nu s-a făcut într-o singură zi. A fost rezultatul unui proces început cu ani înainte de o generație care a avut curajul să ceară libertate, să-și apere identitatea și să revendice dreptul de a-și decide propriul destin. „Cronica Independenței” reconstituie această perioadă prin mărturiile oamenilor care au trăit acele timpuri și explicațiile istoricilor. Sunt povești despre oameni, curaj, speranță și despre o societate care a avut puterea să ceară schimbarea.

Articolul Cronica Independenței. Igor Șarov, despre generația care a redescoperit adevărul istoric apare prima dată în Realitatea.md.

Procesul de evaluare externă a procurorilor (vetting), menit să curețe sistemul de justiție din Moldova de cadre compromise, se confruntă cu o situație care ridică semne de întrebare serioase. În acest caz în centrul atenției este procurorul din cadrul Procuraturii Anticorupție, Alexandru Gaina.

În cadrul verificărilor, Comisia Vetting a scos la iveală indicii clare privind lipsa de integritate financiară a procurorului Gaina. Este vorba despre o discrepanță între veniturile sale oficiale și bunăstarea reală, în special — deținerea a două spații locative și a două automobile. După cum arată practica comisiei, astfel de divergențe în declarații devin, de obicei, un temei inechivoc pentru un aviz negativ și excluderea din sistem.

Totuși, în cazul lui Alexandru Gaina, comisia a recurs la un gest fără precedent: în loc să emită o decizie firească de nepromovare a evaluării, procurorul a fost invitat la o audiere repetată. Mai mult, i s-a permis să aducă cu el un martor care, după cum se așteaptă, urmează să confirme legalitatea provenienței mijloacelor financiare ale procurorului. O asemenea indulgență pare a fi o anomalie pe fundalul standardelor riguroase aplicate procurorilor de rând.

De la aspecte financiare la etica profesională

Loialitatea comisiei față de activele financiare ale procurorului trezește și mai multă nedumerire dacă îi analizăm parcursul profesional. Numele lui Alexandru Gaina a figurat de mai multe ori în spațiul public în legătură cu acuzații de presiune nefondată asupra mediului de afaceri.

Recent, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova (CSJ) a pus punctul final într-un dosar de rezonanță, confirmând legalitatea hotărârii Consiliului Superior al Procurorilor (CSP) prin care A. Gaina a fost recunoscut vinovat de încălcări grave la pornirea urmăririi penale împotriva reprezentanților făbricii de vinuri „Dionysos Mereni”. Decizia CSJ a menținut în vigoare sancțiunea disciplinară aplicată procurorului.

Conform hotărârii Consiliului Superior al Procurorilor, ale cărui constatări au fost confirmate definitiv de instanța de judecată, procurorul Gaina a admis o serie de încălcări procesuale flagrante, printre care:

• a îndeplinit defectuos obligațiile de serviciu, a acționat necorespunzător în raport cu acțiunile funcționale, deoarece chiar din materialele pe care s-a bazat ordonanța de pornire a urmăririi penale era deja clar că, în speță, este vorba de un raport juridic civil, care trebuia soluționat în altă ordine decât cea penală;

• a invocat concluzii ce depășesc marja discreției acordate de abilitățile de serviciu și a făcut constatări asupra cărora poate să se pronunțe doar instanța de judecată;

• eronat a dispus reținerea unei persoane, precum și a efectuat acțiuni procesual-penale pe caz, inclusiv acțiuni cu caracter de ingerință în viața privată a persoanei (percheziții, ridicarea descifrările convorbirilor telefonice efectuate în cadrul urmăririi penale).

Traducând aceste formulări juridice seci într-un limbaj accesibil, se conturează un tablou îngrijorător: folosindu-se de atribuțiile de serviciu, procurorul a intervenit într-un litigiu dintre doi agenți economici privind recuperarea unei datorii. Prin pornirea ilegală a unui dosar penal, s-au făcut presiuni asupra creditorului pentru a-l constrânge să renunțe la pretențiile legale față de debitor.

Protecție la cel mai înalt nivel?

Faptul că s-a ajuns la o sancțiune disciplinară este prin sine un lucru remarcabil, având în vedere nivelul de susținere de care, din câte se pare, a beneficiat procurorul.

Anterior, în spațiul public au apărut informații (în urma scurgerilor de conversații de pe Telegram) potrivit cărora fostul ministru al Justiției, actualmente judecător al Curții Constituționale, S. Litvinenco, ar fi încercat să intervină în activitatea Consiliului Superior al Procurorilor pentru a-l salva pe A. Gaina de răspundere. Conform mesajelor publicate, ministrul le-a solicitat unor membri ai Consiliului Superior al Procurorilor să respingă plângerea depusă pe numele procurorului, argumentând că el personal „a verificat totul”, iar Gaina este un „băiat de treabă”.

Cu toate acestea, amploarea încălcărilor comise de procuror în dosarul „Dionysos Mereni” s-a dovedit a fi atât de gravă, încât nici măcar intervenția Ministrului Justiției nu a ajutat: cu majoritatea voturilor, Consiliul Superior al Procurorilor l-a sancționat pe procurorul A. Gaina, iar Curtea Supremă de Justiție, după câțiva ani de litigii, a menținut definitiv acest verdict.

Indulgență pentru „băieții de treabă”?

Apare o întrebare firească: de ce Comisia Vetting, care evaluează profilul etic și profesional al candidaților, ignoră faptul că instanța de judecată supremă a țării l-a recunoscut, de facto, pe procuror ca fiind inapt pentru gestionarea obiectivă a dosarelor?

Un procuror obișnuit cu un asemenea palmares, confirmat prin hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor și ale Curții Supreme de Justiție, cu greu ar putea spera la o promovare cu succes a evaluării. Totuși, în acest caz, comisia a lăsat cumva în afara parantezelor abuzurile profesionale, concentrându-se doar asupra averii, iar la acest capitol demonstrează o flexibilitate uluitoare, permițând „martorilor” să legalizeze active dubioase.

Cazul lui Alexandru Gaina riscă să devină un precedent periculos. Dacă un procuror ale cărui acțiuni ilegale împotriva mediului de afaceri au fost confirmate de instanță va reuși să treacă vettingul grație mărturiilor unui oarecare martor și a protectorilor influenți, acest fapt va pune sub semnul întrebării însăși esența și sinceritatea reformei justiției din Republica Moldova. Curățarea sistemului nu poate fi selectivă, iar statutul de „băiat de treabă” nu trebuie să substituie etica profesională și respectarea legii.

Articolul De ce Comisia Vetting îi oferă a doua șansă unui procuror ale cărui abuzuri au fost confirmate de CSJ? apare prima dată în Realitatea.md.

Transnistria se află în criză. Entitatea politică separatistă de facto, care a apărut în urma războiului secesionist cu Moldova (1990-1992), susținut de Rusia, se confruntă acum cu o serie de șocuri militare, economice și energetice care se suprapun și care îi subminează progresiv viabilitatea politică, transmite IPN.

Pe fondul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, al integrării europene în curs a Moldovei și al dependenței crescânde a Transnistriei de Chișinău, pare să se deschidă o deschidă o fereastră de oportunitate pentru reintegrarea în ordinea constituțională a Moldovei. Perspectiva unei reintegrări pașnice rămâne contestată, divizându-i pe cei care consideră reintegrarea pașnică ca fiind fezabilă de cei sceptici cu privire la caracterul practic și la sustenabilitatea acesteia.

Susținem că Moldova și partenerii săi europeni se află în fața unei ferestre de oportunitate restrânse, dar cu consecințe importante, pentru a urmări o reintegrare susținută și fermă a Transnistriei în ordinea constituțională a Moldovei. Dacă ar fi valorificată, această oportunitate ar restabili integritatea teritorială și ar rezolva un conflict înghețat de lungă durată, care a permis mult timp exercitarea influenței ruse în vecinătatea UE.

Pilonii în declin ai proiectului de statalitate transnistrean

Proiectul secesionist transnistrean se bazează pe patru piloni care i-au asigurat supraviețuirea timp de trei decenii. Astăzi, trei dintre aceștia se erodează rapid sub impactul șocurilor externe și al constrângerilor regionale în schimbare. Această erodare remodelează echilibrul conflictului înghețat și creează condiții propice pentru o schimbare majoră a dinamicii care a împiedicat mult timp reintegrarea.

Primul pilon este sprijinul extern din partea Moscovei: gaze naturale gratuite, asistență financiară și acoperire politică. Acest pilon este deja substanțial slăbit. Capacitatea și disponibilitatea Rusiei de a susține transferurile economice și sprijinul politic au scăzut sub presiunea războiului său împotriva Ucrainei. Închiderea de către Ucraina a rutelor de tranzit al gazelor naturale de care depinde Transnistria, precum și restricțiile impuse de Moldova asupra circulației personalului rus, au limitat și mai mult prezența operațională a Moscovei, subțiind umbrela de securitate și economică care odinioară garanta viabilitatea regimului.

Al doilea pilon îl reprezintă capacitatea regimului de a furniza servicii publice și de a asigura bunăstarea populației, care s-a deteriorat în paralel. Anterior, autoritățile transnistrene își trăgeau legitimitatea din furnizarea de bunuri publice la niveluri care, uneori, le depășeau pe cele de pe malul drept al Nistrului. Acest avantaj s-a disipat. Contracția economică și insecuritatea energetică au redus drastic capacitatea sa de a menține serviciile de bază; întreruperile recurente ale încălzirii și ale apei calde, alături de reducerea industriei mari consumatoare de energie, reflectă nu doar presiunea fiscală, ci și o degradare mai amplă a capacității de guvernare.

Al treilea pilon este coeziunea elitei, fundamentată pe controlul politico-economic, care se află, de asemenea, sub presiune. Dominanța conglomeratului „Sheriff”, alături de aparatul de securitate (MGB), asigura odinioară o coaliție de guvernare stabilă și o distribuție previzibilă a rentelor. Acest echilibru se schimbă. Orientarea tot mai pronunțată a „Sheriff” către piețele occidentale, combinată cu prăbușirea rutelor de contrabandă din timpul războiului prin Odesa, a modificat stimulentele elitelor. Deși nu au dus încă la fragmentare, aceste schimbări indică o reorientare treptată departe de fundamentele economice care susțineau status quo-ul.

Doar al patrulea pilon, o identitate transnistreană distinctă, supraetnică, își păstrează o stabilitate reziduală. Cultivată de elitele locale, aceasta conferă încă o legitimitate simbolică minimă ordinii separatiste. Cu toate acestea, capacitatea sa de a compensa declinul material și instituțional este din ce în ce mai limitată, mai ales având în vedere scăderea participării politice și dezangajarea socială tot mai accentuată.

Împreună, aceste dinamici indică o tranziție de la un echilibru relativ stabil la o fragilitate sistemică. Erodarea sprijinului extern, a capacității statului și a coeziunii elitelor a extins influența efectivă a Chișinăului chiar și în absența unei politici de reintegrare ferme, restrângând traiectoriile viabile pentru proiectul secesionist.

Scenarii posibile pentru Tiraspol

Având în vedere aceste presiuni structurale, Tiraspol se confruntă cu un set limitat de opțiuni, mai degrabă răspunsuri adaptative la un context în deteriorare – caracterizat de scăderea sprijinului, contracția fiscală, o criză energetică continuă și o dinamică a securității în schimbare – decât alegeri politice cu perspective deschise. Vom analiza cele trei scenarii cele mai probabile pentru regim.

Primul este consolidarea autoritară pe fondul declinului sistemic. Regimul răspunde la colapsul economic prin intensificarea represiunii. Pornind de la modelele de guvernare coercitivă a enclavelor, atunci când capacitatea de distribuție se erodează, coerciția devine principalul instrument de supraviețuire. În forma sa extremă, acest lucru implică o contracție controlată a sistemului politic în sine, în care migrația și represiunea selectivă reduc populația, generând fluxuri de refugiați către Moldova și o criză umanitară pe care Chișinăul ar trebui să o gestioneze, menținând în același timp controlul teritorial.

Acest lucru ar putea părea coerent dacă obiectivul Tiraspolului ar fi, strict vorbind, menținerea unei poziții avansate, aliniate Rusiei, la granița de est a Moldovei; o enclavă depopulată și militarizată ar putea, în principiu, să-și păstreze utilitatea ca avanpost strategic. Însă această logică se contrazice cu economia politică a regimului, care presupune disponibilitatea de a sacrifica chiar fundamentele economice și sociale care susțin puterea elitei.

Constrângerea principală o reprezintă natura elitei conducătoare. Transnistria nu este guvernată de o avangardă ideologică, ci de o structură cleptocratică hibridă, în care Sheriff Holding domină alături de instituțiile de securitate. Obiectivul principal al acestei coaliții nu este expansiunea teritorială, ci menținerea exploatării economice. Dependența Sheriff de piețele externe, inclusiv expunerea semnificativă față de UE – peste 80% din exporturile sale se îndreptau către UE înainte de criza energetică – subliniază această orientare către exterior. Depopularea în masă, închiderea frontierelor și intensificarea represiunii ar submina în mod direct modelul economic pe care se bazează puterea elitei.

Această concluzie se bazează pe absența unei mobilizări militare semnificative în urma invaziei pe scară largă a Rusiei, iar fricțiunile sporadice dintre structurile legate de Sheriff și elementele de securitate aliniate Moscovei sugerează o dinamică mai degrabă pragmatică decât ideologică. O orientare către o enclavă autarhică represivă ar necesita o transformare a stimulentelor elitelor, care nu este vizibilă în prezent.

Al doilea scenariu este cel al reintegrării negociate, cu menținerea intereselor economice ale elitei. Confruntați cu o contracție susținută și cu opțiuni externe din ce în ce mai limitate, actorii economici dominanți, în special Sheriff, s-ar putea reorienta către o acomodare cu Chișinăul. Reintegrarea ar putea fi structurată astfel încât să păstreze activele esențiale ale lui Sheriff, să asigure continuitatea afacerilor și să includă, eventual, o amnistie juridică sau politică pentru activitățile ilicite din trecut.

Această perspectivă se bazează pe adaptabilitatea demonstrată a elitelor transnistrene, care, de-a lungul istoriei, și-au schimbat orientarea economică ca răspuns la stimulente. În contextul scăderii profitabilității și al izolării crescânde, un calcul rațional ar putea favoriza o integrare negociată, mai ales dacă aceasta asigură accesul continuu la piețele europene și la resursele energetice, în cadrul unui cadru de reglementare stabil.

Două constrângeri conturează această cale. În primul rând, negocierile deschise cu Chișinăul riscă să atragă reacții punitive din partea Moscovei, în special prin intermediul actorilor din domeniul securității care au interesul să mențină status quo-ul separatist. În al doilea rând, garanțiile credibile, precum amnistiile sau protecțiile economice pentru elitele transnistrene, implică costuri politice substanțiale pentru Chișinău și pot genera contestări privind legitimitatea, responsabilitatea și justiția de tranziție. Acestea nu fac scenariul imposibil, dar îi sporesc complexitatea și necesită o secvențiere atentă.

Al treilea scenariu este inerția status quo-ului. Tiraspolul optează pentru pasivitate strategică, menținând aranjamentele existente în așteptarea unor schimbări favorabile în contextul internațional: o ofensivă rusă în Ucraina, reducerea sprijinului occidental pentru Kiev, instabilitate la Chișinău sau o oboseală generalizată a Occidentului.

Aceasta este opțiunea pe termen scurt cea mai puțin solicitantă, dar și cea mai fragilă din punct de vedere structural. Tendința din ultimii doi ani indică direcția opusă, spre declin economic, exodul populației și erodarea bugetară continuând să slăbească regimul, în timp ce contextul internațional devine tot mai puțin favorabil. Chiar și în cazul unui război înghețat în Ucraina, este puțin probabil ca Rusia, cu o capacitate redusă, să poată susține o enclavă izolată, lipsită de o graniță directă cu un stat aliniat Rusiei. Între timp, traiectoriile europene ale Moldovei și Ucrainei sporesc costurile menținerii unor anomalii teritoriale nerezolvate, generând presiuni pentru luarea de măsuri.

Dintre aceste trei opțiuni, reintegrarea negociată pare din ce în ce mai plauzibilă și a stârnit cele mai multe dezbateri în politica și societatea moldovenească, în special după ce guvernul a prezentat un prim proiect de plan de reintegrare.

Fezabilitatea politică a unei reintegrări negociate

Fezabilitatea unei reintegrări negociate depinde de o divergență mai profundă cu privire la structura autorității în cadrul acestui stat de facto. În esență, dezbaterea – atât în forma sa politică, cât și în cea academică – vizează distribuția puterii de decizie în cadrul unei relații principal-agent pe mai multe niveluri, care leagă Moscova, Tiraspol și, indirect, Chișinău și UE.

O poziție, reprezentată, de exemplu, de renumitul politolog moldovean Dumitru Mînzărari, interpretează Transnistria ca pe un mandatar strict controlat, în care Moscova este mandantul dominant, iar Tiraspolul un agent constrâns. Autoritatea strategică rămâne centralizată la Kremlin, în timp ce elitele locale acționează în limite înguste în ceea ce privește chestiunile strategice. Tiraspolul poate gestiona guvernanța internă și alocarea veniturilor, dar nu deține o influență semnificativă asupra statutului geopolitic al regiunii sau asupra destinului său teritorial.

Acest argument se bazează pe puterea de impunere a Rusiei. Transferurile financiare, prezența militară reziduală, infiltrarea serviciilor de informații prin intermediul FSB și personalul de securitate integrat în armata transnistreană sunt interpretate ca mecanisme de menținere a controlului ierarhic al Moscovei. Abaterile aparente ale elitelor locale sunt tratate mai degrabă ca o delegare condiționată decât ca o adaptare autonomă. Din această perspectivă, negocierea cu Tiraspolul privind reintegrarea este imposibilă, deoarece dreptul de veto relevant rămâne exclusiv la Moscova.

Noi adoptăm o poziție diferită. Contextul de după 2022 a dus la o erodare selectivă a controlului principalului, generând o marjă de manevră măsurabilă care favorizează elitele locale transnistrene în cadrul unei ierarhii slăbite, dar încă existente. Acest lucru nu implică dispariția influenței rusești sau a capacității de veto. Mai degrabă, reflectă o degradare a capacității Moscovei, în calitate de principal în această diadă, de a monitoriza, sancționa și asigura transferuri financiare eficiente către regiune.

În primul rând, capacitatea de monitorizare a Moscovei s-a slăbit din cauza accesului fizic redus, a rotației limitate a personalului în contextul noilor măsuri de aplicare impuse de Chișinău și a fricțiunilor operaționale legate de menținerea supravegherii. În al doilea rând, capacitatea sa de a disciplina elitele locale a devenit mai puțin credibilă. În al treilea rând, stimulentele materiale care au constituit mult timp un element central al influenței ruse au devenit mai puțin fiabile, întrucât constrângerile fiscale și logistice reduc capacitatea Moscovei de a menține transferurile și subvențiile energetice la nivelurile de dinaintea întreruperii.

Suntem de acord că Tiraspolul nu este pe deplin independent, dar nici nu este un agent care se conformează în totalitate, chiar și în chestiuni strategice. În ultimii patru ani, acesta s-a comportat ca un intermediar care se adaptează la constrângeri externe și interne condiționate. Orientarea către piețele UE de la anexarea Crimeii în 2014, importanța crescândă a relațiilor funcționale cu Chișinăul pentru supraviețuirea economică și în domeniul gazelor naturale, precum și întreruperea canalelor alternative de rentă cauzată de război indică toate o recalibrare a preferințelor elitelor. Acest lucru este în concordanță cu modelele principal-agent în condiții de aplicare slăbită a normelor, în care agenții internalizează noi structuri de oportunități atunci când monitorizarea și amenințarea cu pedepsirea devin mai puțin certe.

Nu pretindem că acest lucru elimină influența Rusiei, în special în domeniul securității, unde instrumentele coercitive reziduale rămân semnificative. Însă a determinat o schimbare a relației Moscova-Tiraspol, de la un control ierarhic direct – așa cum susțin Mînzărari și alții – către un aranjament mixt de ierarhie reziduală și autonomie emergentă. Elitele transnistrene nu au dobândit o autonomie deplină în ceea ce privește deciziile strategice, dar pot avea acum preferințe economice și politice care nu mai sunt pe deplin în concordanță cu obiectivele Rusiei, iar condițiile structurale au deschis un spațiu de negociere, o anumită „marjă de manevră”, care nu exista anterior.

Dezacordul se reduce la două întrebări: dacă Rusia păstrează controlul deplin asupra Tiraspolului și dacă elitele transnistrene au încă preferințe convergente cu cele ale Moscovei. În ambele cazuri, susținem că Moscova nu mai deține controlul deplin și că datele-cheie – dependența comercială a Sheriff de piețele UE și dependența energetică și economică a regiunii de Chișinău – fac plauzibil faptul că elitele locale au acum interese economice divergente. Circumstanțele de după 2022 au creat astfel spațiu pentru o soluție negociată privind reintegrarea treptată.

Implicații și recomandări pentru Moldova și Uniunea Europeană

Dacă argumentul nostru este corect, atunci implicațiile impun o strategie de acțiune specifică pentru Moldova și UE. În loc să aștepte o soluționare cuprinzătoare care presupune consimțământul Rusiei, Moldova și partenerii săi europeni ar trebui să adopte o abordare proactivă și diferențiată, menită să testeze și să adâncească divergența dintre interesele elitelor locale și status quo-ul preferat de Moscova. Afirmația că o soluționare a devenit posibilă din punct de vedere structural trebuie transpusă într-un cadru concret care să aplice cu precizie atât stimulente, cât și sancțiuni. Guvernul moldovean a schițat un astfel de cadru în primăvara acestui an, dar acesta nu este suficient de ambițios.

Această fereastră de oportunitate nu va dura la nesfârșit. Două evoluții ar putea-o închide. Prima este un armistițiu sau o înghețare a conflictului în Ucraina, care să restabilească capacitatea de acțiune și resursele Rusiei, permițând Moscovei să-și reafirme controlul asupra aliaților săi și să reia transferurile care au susținut odinioară autonomia Tiraspolului. A doua este o schimbare în politica internă a Moldovei: actualul guvern pro-european a acționat cu fermitate, dar viitoarele cicluri electorale introduc incertitudine, iar un guvern mai puțin angajat în procesul de integrare sau mai susceptibil la influența Rusiei ar putea renunța la presiunea progresivă care remodelează în prezent status quo-ul. Condițiile structurale care favorizează reintegrarea există în prezent, dar sunt contingente și s-ar putea să nu persiste.

Mecanismul cel mai potrivit în acest caz nu este un acord unic, ci un proces de condiționalitate progresivă care să majoreze costurile menținerii status quo-ului separatist, sporind în același timp beneficiile rezultate din acceptarea situației. Există mai multe instrumente disponibile. În primul rând, armonizarea reglementărilor, deja aplicată: extinderea normelor comerciale moldovenești și aliniate la cele ale UE în spațiul economic transnistrean formalizează dependența de facto de piețele europene, în special pentru exporturile companiei Sheriff. În al doilea rând, pârghia energetică: după întreruperea de către Ucraina a tranzitului de gaze rusești, dependența aproape totală a Transnistriei de Chișinău creează o asimetrie care poate fi transformată într-o scară de condiționalități, în care accesul continuu la gaze este permis doar în schimbul unei alinieri administrative treptate. În al treilea rând, implicarea selectivă în interesele comerciale ale grupului Sheriff, facilitând accesul pe piața UE în schimbul îndeplinirii obiectivelor de guvernanță, exploatează divergența dintre orientarea conglomeratului și preferințele Moscovei. Este esențial ca această abordare să facă distincția între actori: elitele economice orientate către piețele occidentale sunt potențiali interlocutori, în timp ce elementele aparatului de securitate aliniate serviciilor de informații de la Moscova sunt potențiali sabotori. Stimulentele – accesul la piață, includerea în cadrul de reglementare, securitatea energetică – ar trebui să vizeze pe cei dintâi; sancțiunile țintite, excluderea din infrastructura financiară a UE și restricțiile de călătorie ar trebui să vizeze pe cei din urmă.

Nimic din toate acestea nu ar trebui să ascundă capacitatea reziduală a Rusiei de a perturba procesul. Instrumentele Moscovei depășesc prezența militară oficială: rețelele integrate în FSB, războiul informațional îndreptat împotriva opiniei publice din Transnistria și din Moldova, precum și loialiștii cultivați în cadrul MGB oferă toate mijloace de a crește costurile acomodării sau de a genera instabilitate menită să înghețe procesul. Atenuarea acestor riscuri necesită o abordare pe mai multe niveluri. Cooperarea cu Ucraina în ceea ce privește monitorizarea frontierelor și interzicerea fluxurilor de personal ar trebui aprofundată, iar schimbul de informații între serviciile de informații europene și Chișinău cu privire la operațiunile secrete rusești ar consolida capacitatea Moldovei de a contracara acțiunile celor care doresc să saboteze procesul. Procesul trebuie conceput cu redundanțe, astfel încât nicio provocare, operațiune de informații sau campanie de informare să nu poată distruge cadrul general, prin construirea unui angajament pe o bază largă cu multiple facțiuni de elită, în loc să se concentreze pe un singur contact vulnerabil.

Dimensiunea politică internă din partea moldovenească merită o atenție egală. Reintegrarea va impune Chișinăului să facă concesii costisitoare din punct de vedere politic: adaptări normative pentru actorii economici transnistreni, aranjamente tranzitorii care nu implică o aliniere completă și imediată și, cel mai controversat aspect, garanții juridice sau economice pentru elitele ale căror activități din trecut ar fi altfel supuse unei anchete. Aceste compromisuri vor genera controverse interne cu privire la responsabilitate, justiția tranzițională și legitimitatea negocierilor cu actori legați de regimul separatist. Partenerii europeni joacă un rol crucial în acest context. Prezentarea reintegrării ca parte integrantă a aderării Moldovei la UE – o condiție necesară pentru rezolvarea unei anomalii teritoriale incompatibile cu statutul de membru – oferă Chișinăului o narațiune puternică de legitimare. Asistența materială din partea UE, în special sprijinul financiar direct pentru acoperirea costurilor de integrare a unei regiuni cu infrastructură și capacitate de stat degradate, ar reduce povara Moldovei și ar face compromisul sustenabil. Implicarea europeană ar trebui să se extindă la asistența tehnică pentru armonizarea instituțională și la elaborarea în comun a cadrului de condiționalitate, astfel încât acesta să aibă greutatea unui angajament multilateral, în loc să apară ca o concesie unilaterală a Moldovei în favoarea intereselor oligarhice.

Concluzii

Moldova se află într-o perioadă propice pentru a aborda problema Transnistriei. Erodarea majorității pilonilor structurali care susțin proiectul secesionist, împreună cu circumstanțele generate de războiul din Ucraina, fac ca reintegrarea prin negocieri să fie mai fezabilă decât în orice alt moment din ultimele trei decenii. Însă șansele mai bune nu sunt suficiente: erodarea viabilității Transnistriei nu duce, de una singură, la reintegrare. Fără o politică deliberată și susținută din partea Chișinăului și a partenerilor săi europeni, rezultatul cel mai probabil nu este o încorporare pașnică, ci o degradare instituțională prelungită, o entitate geopolitică eșuată la granița Moldovei care generează instabilitate, susține rețele ilicite și rămâne la dispoziția Rusiei ca instrument de influență, chiar și pe măsură ce controlul direct al Moscovei se diminuează. Fereastra de oportunitate există. Întrebarea este dacă Moldova și Europa o vor folosi.

„Desființarea statalității autodeclarate a Transnistriei: declinul structural ca oportunitate strategică”, de dr. Marius Ghincea și dr. Laurențiu Pleșca, a fost publicat inițial de Small Wars Journal.

DISCLAIMER: Opiniile exprimate în prezentul material aparțin exclusiv autorilor.

Articolul Declinul structural al regiunii transnistrene ca oportunitate strategică. Op-Ed de Laurențiu Pleșca și Marius Ghincea apare prima dată în Realitatea.md.

„100 milioane de euro de la europeni pentru propagandă galbenă și ONG-uri subordonate”. „Cei de la guvernare anunță încă 100 de milioane de euro din fonduri europene pentru comunicare, mass-media și societatea civilă” și alte afirmații cu același sens au fost lansate după o discuție în cadrul ședinței Comisiei parlamentare pentru integrare europeană din 22 iulie. În timpul unei prezentări, Marcel Spătari a întrebat cum se explică faptul că în Planul de Creștere avem indicat 1,9 miliarde euro, însă în slide, dacă adăugăm suma de credite preferențiale de 1,5 miliarde de euro plus cele 520 milioane de euro granturi – avem de fapt puțin peste 2 miliarde.

Doamna raportor, nefiind sigură, a răspuns că diferența de 100 milioane de euro va merge pentru comunicare și societatea civilă, ceea ce nu este adevărat, notează într-un editorial expertul Stas Madan. Conform lui, a doua zi, pe 23 iulie, Cancelaria de Stat a venit cu o precizare la acest subiect în care a explicat diferența.

Dacă comunicarea Guvernului pe acest subiect s-a limitat în mare parte la o postare a Cancelariei de Stat, secvența video din cadrul ședinței din 22 iulie a fost răspândită la greu de diferiți politicieni și formatori de opinie, care spun societății că din Planul de Creștere urmează să fie alocați 100 milioane de euro pentru comunicare și societatea civilă.

Acum haideți să vedem adevărul. Planul de creștere pentru Republica Moldova – 1,9 miliarde de euro este structurat după cum urmează:

•  1,5 miliarde de euro – suport bugetar, sub formă de împrumut în condiții preferențiale, acordat de Uniunea Europeană.
• 520 milioane de euro – asistență financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene, distribuită după cum urmează:
• 250 milioane de euro – asistență tehnică destinată consolidării capacităților instituționale ale autorităților responsabile de implementarea reformelor aferente agendei de reforme si angajamentelor de aderare la Uniunea Europeană, gestionată de Delegația Uniunii Europene în Republica Moldova;
• 135 de milioane de euro – componentă de grant investițional alocată proiectelor de investiții finanțate prin platforma NIP (Neighbourhood Investment Platform), gestionată de unitățile de implementare a proiectelor;

Până aici avem 1,9 miliarde Euro și anume acești bani intră efectiv în Republica Moldova.

Însă pe lângă acești bani, Planul de Creștere mai prevede 135 milioane euro – garanții – fonduri care nu sunt transferate în conturile Republicii Moldova, fiind gestionate direct de Comisia Europeană și alocate instituțiilor financiare ca instrument de diminuare a riscurilor aferente investițiilor în sectorul privat.

Respectiv, prin Planul de Creștere, Comisia Europeană utilizează o parte din resursele planificate drept garanții pentru instituții precum Banca Europeană de Investiții, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare sau alte instituții financiare partenere, ca acestea să poată finanța proiecte în Republica Moldova.

Aceste garanții sunt bani care nu vor intra în Republica Moldova, însă vor fi utilizați ca să atragă alte investiții în Republica Moldova prin reducerea riscurilor. Ca să înțelegem cum asta lucrează: cam fix așa cum un IMM căruia nu-i ajunge suficient gaj pentru a lua un credit poate merge la ODA și să obțină o garanție care să acopere diferența de gaj lipsă și astfel să beneficieze de acel credit.

Nu era o problemă nici dacă 100 milioane Euro venea către societatea civilă. Avem destule organizații pe diferite domenii, care puteau asigura alocarea eficientă a acestor resurse. Dar aceasta nu este adevărat și e bine să nu lăsăm tot felul de oportuniști să crească prin minciună.

Iar Guvernul trebuie să fie mult mai activ și mai rapid în a corecta greșelile sau răspunsurile nesigure. Mai ales pe așa subiect important cum este Planul de Creștere.

Articolul Stas Madan: Cum un răspuns imprecis și o reacție anemică a Guvernului a dus la un nou fals, rostogolit și amplificat apare prima dată în Realitatea.md.

Este suficientă o singură frază despre limbă, identitate sau România și Republica Moldova uită imediat de toate celelalte subiecte.

Ieri discutam despre plăți la întreprinderile de stat, decizii netransparente și calitatea guvernării. Astăzi ne întrebăm din nou cine suntem, dacă formăm același popor și dacă există o identitate moldovenească distinctă.

Nu este surprinzător. Astfel de teme ating limba copilăriei, memoria familiei și sentimentul de apartenență. De aceea, oamenii nu își apără doar opinia, ci o parte din propria identitate. În asemenea discuții, argumentele calme pierd repede în fața emoțiilor.

Peste câteva zile, disputa se va stinge. Noi însă vom rămâne aici.

Va trebui să muncim, să ne creștem copiii, să dezvoltăm afaceri și să decidem dacă ne legăm viitorul de această țară. Pentru aceasta contează mai puțin să ajungem la aceeași versiune a trecutului și mai mult să știm după ce reguli vom trăi mâine.

Probabil că nu vom avea prea curând un consens asupra identității, limbii, relației cu România sau trecutului sovietic. Poate că nici nu avem nevoie de unul.

Putem să ne considerăm moldoveni, români, să vorbim în principal rusa sau să reunim în noi mai multe apartenențe culturale. Această diversitate nu ne împiedică să acceptăm un minim civic comun.

Republica Moldova este un stat independent și are dreptul să își aleagă viitorul european. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei nu poate fi justificată prin istorie, limbă sau nostalgie.
În același timp, nicio identitate nu trebuie să devină singurul permis de acces la viitorul țării. Parcursul european nu aparține unei singure comunități culturale, iar un om nu devine mai puțin al acestei țări doar pentru că vorbește altă limbă sau se definește diferit.

Diferențele nu sunt problema. Problema apare atunci când ele sunt folosite pentru a-i exclude pe ceilalți.

Responsabilitatea autorităților este clară. Statul trebuie nu doar să explice parcursul european, ci și să-i implice pe oameni în deciziile care le schimbă viața. Regulile comune inspiră încredere atunci când sunt discutate din timp, aplicate egal și le permit unor grupuri diferite să-și vadă locul în viitorul țării. Integrarea europeană nu trebuie să fie percepută ca proiectul unei părți a societății, pe care ceilalți sunt chemați doar să-l accepte.

Dar nu putem transfera întreaga responsabilitate asupra puterii.

Și noi alegem dacă transformăm fiecare formulare neinspirată într-un nou conflict despre cine este „mai adevărat”. Tot noi alegem dacă îl vedem pe celălalt ca interlocutor sau îl împingem imediat în tabăra celor străini.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Subiectele sensibile nu pot și nu trebuie interzise. Putem însă să discutăm despre ele fără să ne refuzăm reciproc dreptul de a aparține acestei țări.

Nu trebuie să ne amintim trecutul în același fel. Trebuie să ne înțelegem asupra regulilor care ne permit să ne construim viața aici, în Republica Moldova.

Cred că de aici începe un viitor cu adevărat comun.

Alexandr Bejenari, expert în comunicare strategică

Articolul Trebuie să ne înțelegem asupra felului în care vrem să trăim împreună apare prima dată în Realitatea.md.

Crimeea, anexată de Rusia, rămâne principalul cap de pod militar pentru aprovizionarea trupelor ruse din sudul Ucrainei. Totuși, Kievul aplică tot mai activ o strategie al cărei scop nu este atât recucerirea peninsulei prin mijloace militare, cât transformarea menținerii acesteia într-o povară tot mai costisitoare și dificil de susținut pentru Moscova.

Militarii ucraineni lovesc sistematic infrastructura de transport, obiectivele de apărare antiaeriană, depozitele de combustibil și nodurile logistice, scrie David Kirichenko, într-un material publicat pe IPN. Potrivit autorităților de la Kiev, această strategie reduce treptat unul dintre principalele avantaje ale armatei ruse pe frontul de sud.

De ce Crimeea rămâne un element-cheie al războiului

Invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, lansată în februarie 2022, a fost posibilă în mare măsură datorită controlului asupra Crimeii, anexată de Moscova încă din 2014. Peninsula a servit drept principală rută de aprovizionare pentru trupele ruse care operau în regiunile Herson și Zaporojie. Astăzi, Kievul încearcă să schimbe această realitate.

Președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, a declarat că Crimeea se află „în centrul” strategiei ucrainene de încheiere a războiului. Potrivit acestuia, presiunea exercitată asupra infrastructurii ruse din peninsulă ar putea îngreuna semnificativ desfășurarea operațiunilor militare.

Ucraina intensifică presiunea asupra logisticii ruse

Unul dintre principalele obiective ale strategiei ucrainene este distrugerea lanțurilor logistice ruse. Ministrul apărării al Ucrainei, Mihailo Fedorov, a numit această campanie un „lockdown logistic”. Potrivit lui, numărul atacurilor efectuate cu drone cu rază medie de acțiune a crescut de aproape zece ori în ultimele luni.

Scopul principal al acestor operațiuni este perturbarea aprovizionării unităților ruse. Forțele ucrainene atacă în mod regulat:

• liniile de cale ferată;
• podurile rutiere;
• depozitele de combustibil;
• obiectivele energetice de distribuție;
• nodurile de transport.

Ca urmare, trupele ruse sunt nevoite să folosească rute de aprovizionare mai lungi, mai greu de protejat și mai ușor de identificat și atacat din aer.

Problemele legate de combustibil devin tot mai evidente

Una dintre cele mai sensibile consecințe ale atacurilor ucrainene a fost perturbarea aprovizionării cu combustibil. În iunie, autoritățile ruse care controlează Crimeea au instituit starea de urgență după avarierea infrastructurii energetice și de transport. Potrivit autorităților locale:

• au fost introduse restricții privind vânzarea benzinei;
• au fost înregistrate întreruperi ale alimentării cu energie electrică;
• transportul public a început să funcționeze cu restricții;
• distribuirea combustibilului către populație a fost limitată temporar.

Pe 21 iunie, vânzarea benzinei către populație a fost practic suspendată, iar rezervele disponibile au fost direcționate exclusiv către serviciile de urgență și instituțiile statului. În același timp, în apropierea Podului Kerci s-au format coloane de mașini de câțiva kilometri, formate de locuitori care încercau să părăsească peninsula.

De ce logistica rusă devine tot mai vulnerabilă

Potrivit analiștilor militari, distrugerea infrastructurii feroviare a sporit semnificativ presiunea asupra Podului Kerci. Rusia recurge tot mai des la transportul rutier pentru aprovizionarea trupelor, însă această soluție are mai multe dezavantaje:

• camioanele se deplasează mult mai încet decât trenurile de marfă;
• drumurile secundare sunt mai puțin adaptate pentru circulația intensă a tehnicii grele;
• coloanele sunt mai ușor de depistat de dronele ucrainene.

În plus, repararea podurilor avariate este îngreunată de amenințarea permanentă a unor noi atacuri. Analiștii militari subliniază că unitățile de geniu ale armatei ruse sunt nevoite să lucreze în condițiile unui risc constant de atacuri repetate, ceea ce prelungește semnificativ timpul necesar pentru refacerea infrastructurii.

Ucraina slăbește sistematic apărarea antiaeriană rusă din Crimeea

Izolarea Crimeii nu se limitează la atacurile asupra infrastructurii de transport. În paralel, Ucraina desfășoară o amplă campanie de slăbire a sistemului rus de apărare antiaeriană, pentru a-și extinde capacitatea de a lovi în continuare obiectivele militare din peninsulă.

Potrivit analiștilor, această strategie este aplicată de câțiva ani, însă în ultima perioadă a căpătat un caracter mult mai sistematic.

„Dronele și rachetele ucrainene lovesc de câțiva ani Crimeea și Flota Rusă din Marea Neagră, însă Rusia nu a reușit nici până acum să protejeze complet peninsula de aceste amenințări”, afirmă George Barros, director pentru inovare și analiza datelor din surse deschise la Institutul pentru Studiul Războiului (ISW).

Crimeea devine un activ tot mai costisitor pentru Moscova

Potrivit directorului Centrului pentru Studii Internaționale al Universității Naționale din Odesa, Volodimir Dubovik, este puțin probabil ca importanța militară a Crimeii să poată fi eliminată complet în viitorul apropiat.

Totuși, presiunea constantă face ca menținerea controlului asupra peninsulei să devină treptat mult mai costisitoare. Dacă armata rusă este nevoită să aloce mai multe resurse pentru protejarea logisticii, refacerea infrastructurii și asigurarea aprovizionării, capacitatea sa de acțiune pe alte sectoare ale frontului este diminuată.

Experții subliniază că, pentru Kremlin, Crimeea are o importanță politică aparte. Spre deosebire de anumite sectoare ale liniei frontului, peninsula rămâne un simbol al unuia dintre cele mai importante succese de politică externă ale lui Vladimir Putin. De aceea, orice deteriorare a situației din Crimeea are nu doar o dimensiune militară, ci și una politică semnificativă.

Poate presiunea asupra Crimeii să schimbe cursul războiului?

Majoritatea experților militari sunt de părere că actuala strategie a Ucrainei nu va duce la revenirea rapidă a peninsulei sub controlul Kievului. Totuși, aceasta poate complica semnificativ utilizarea Crimeii ca principală bază militară a Rusiei în sudul Ucrainei.

Distrugerea sistematică a infrastructurii de transport, atacurile asupra sistemelor de apărare antiaeriană și reducerea capacităților de aprovizionare sporesc costul menținerii controlului asupra peninsulei pentru Moscova și ar putea deveni un factor suplimentar de presiune în eventualele negocieri viitoare.

Potrivit lui Volodimir Dubovik, amploarea atacurilor ucrainene a ajuns la un nivel atât de ridicat încât chiar și presa de stat din Rusia este nevoită să relateze în mod regulat despre acestea.

Ucraina trece treptat de la o strategie bazată pe confruntarea directă la una de erodare sistematică a capacităților Rusiei. În loc să mizeze pe încercări de străpungere rapidă, Kievul se concentrează pe atacuri de precizie cu drone, distrugerea logisticii și slăbirea sistemului de apărare antiaeriană.

Crimeea rămâne elementul central al acestei strategii. Cu cât Rusiei îi este mai dificil să aprovizioneze și să apere peninsula, cu atât costul menținerii controlului asupra acesteia crește, atât din punct de vedere militar, cât și politic. De aceea, lupta pentru Crimeea va rămâne, cel mai probabil, una dintre direcțiile-cheie ale războiului în viitorul apropiat.

Articolul OPINIE Crimeea devine capcană pentru Rusia. Strategia Ucrainei, pentru a o transforma în povară pentru Kremlin apare prima dată în Realitatea.md.

Scandalul legat de plățile de la MoldATSA nu este doar despre o funcție, un salariu sau o instituție de stat. El ridică o întrebare mai importantă: ce rol are comunicarea publică într-un stat care vreasă fie modern, transparent și apropiat de cetățeni?

Faptul că inclusiv Președinta a spus că a aflat despre această situație din presă este un detaliu esențial, consideră expertul în comunicare strategică, Alexandru Bejenari.. Arată cât de târziu se activează uneori mecanismele de alertă în interiorul statului. Problema nu ține doarde comunicarea cu publicul, ci și de felul în care sistemul își vede propriile riscuri.

Cine observă la timp o decizie vulnerabilă? Cine o transmite mai departe? Cine are autoritatea să spună căo decizie, chiar dacă poate fi justificată formal, va fi greu de acceptat public?

Aici începe problema reală.

Comunicarea este adesea chemată prea târziu. Decizia a fost luată, percepția publică s-a format, încrederea a fost afectată. În acel moment, nici cel mai bun mesaj nu mai poate repara ceea ce oameniipercep ca lipsă de transparență, privilegiu sau distanță față de societate.

Aceasta nu este o problemă de imagine. Este o problemă de guvernare.

În mediul de afaceri, rolul comunicării s-a schimbat vizibil în ultimii ani. În tot mai multe companiioccidentale, directorul de comunicare nu mai este persoana care „ambalează” deciziile deja luate. El face parte din echipa care ajută conducerea să înțeleagă din timp cum pot fi percepute deciziile importante.

Un bun comunicator nu este un decorator de mesaje. Este un senzor intern de risc. Poate spune înainte de criză: această decizie va fi percepută prost, chiar dacă formal poate fi apărată.

În stat, această funcție rămâne adesea redusă la comunicate, reacții și explicații post-factum. Comunicareaapare după decizie, nu înaintea ei. Iar atunci când lucrurile merg prost, de la comunicatori se așteaptăimposibilul: să explice ceva ce trebuia verificat mai devreme din perspectiva încrederii publice.

Un stat modern nu are nevoie doar de purtători de cuvânt buni. Are nevoie de decizii luate cu simțulimpactului public.

În instituțiile publice și în întreprinderile de stat, salariile, numirile, contractele și sporurile nu sunt simple chestiuni administrative. Ele sunt semnale. Arată cum înțelege sistemul echitatea, responsabilitatea șilimita acceptabilului.

Dacă oamenii văd privilegiu, explicația juridică nu mai este suficientă. Dacă văd o decizie luată într-un cerc închis, comunicatul de presă vine prea târziu. Iar dacă au impresia că află adevărul doar dupăinvestigații jurnalistice, instituția pornește deja de pe un teren pierdut.

Aici suferă și profesia de comunicator.

Societatea întreabă de ce statul plătește oameni pentru comunicare, dacă mesajele publice nu explică ceeace contează cu adevărat. Mulți profesioniști ajung, la rândul lor, să gestioneze consecințele unor decizii la care nu au avut acces atunci când criza încă putea fi prevenită.

Aceasta este vulnerabilitatea sistemului.

Comunicarea publică trebuie să fie parte a procesului de guvernare, nu doar reacție la criză. Nu pentru ca specialiștii în comunicare să ia decizii în locul managerilor sau al instituțiilor, ci pentru ca în sistem săexiste, înainte de scandal, o întrebare simplă: cum va fi văzută această decizie de oameni?

Nu doar prin prisma documentelor și procedurilor. Ci prin prisma unei societăți care are deja un nivelscăzut de încredere în instituții.

Pentru Republica Moldova, acest lucru este esențial. Țara trece prin reforme, modernizare instituțională șiapropiere de Uniunea Europeană. Dar un parcurs european nu se construiește doar prin legi, strategii șirapoarte. Se construiește și prin felul în care instituțiile iau decizii, le explică și protejează încredereapublică.

Comunicarea nu poate înlocui transparența, corectitudinea și responsabilitatea. Dar poate avertiza la timpcă o decizie legală poate fi percepută ca nedreaptă.

Iar într-un stat cu încredere fragilă, această percepție contează enorm.

Problema nu este dacă statul are nevoie de comunicatori bine plătiți. Problema este dacă statul știe săfolosească această competență înainte ca deciziile să devină crize.

Dacă vocea comunicării este ascultată doar după scandal, ea devine o încercare de a explica încredereapierdută.

Dacă este ascultată înainte, poate deveni parte a bunei guvernări.

Articolul Comunicarea publică nu poate repara decizii luate fără încredere apare prima dată în Realitatea.md.

Sau, pe scurt, NIM! Aceasta este abrevierea numelui celui mai mare festival de muzică autohtonă din țara vecină.

NIM este, în același timp, declarația de identitate a unei generații întregi. La moldoveni, identitatea și muzica sunt același lucru, iar asta spune mai mult despre ei decât orice analiză politică sau sociologică.

Cele două zile petrecute la Chișinău mi-au oferit multe lecții și multe dovezi că se poate. Că folclorul poate fi brand internațional, că patriotismul poate fi în același timp real, decent și cool, că o generație poate fi coagulată în jurul a altceva complet diferit decât droguri, sex și violență.

Doamnelor și domnilor, vă invit și pe dumneavoastră să ascultați muzica și să înțelegeți de ce festivalul Născut în Moldova este revoluția culturală pe care România a ratat-o și pe care o evită constant.

Să cânte muzica!

El este Vlad Sabajuc, pe numele de scenă Satoshi, are 27 de ani și este din Cahul, iar pe scena Stadionului Dinamo din Chișinău a entuziasmat mii de oameni. E un rapper care citează în refren doina și hora, care îi invocă în melodiile lui pe Eugeniu Doga și pe Grigore Vieru.

Care spune că focul din vatră e un reper, nu doar o simplă metaforă și care, în aceeași piesă, cântă:

Patria-mamă, te amo

Forever ne cheamă

La lucru, la zeamă, noi trecem vama

Familia e baza

Acestea sunt versurile care reprezintă esența generației de tineri pe care o înțelegem prea putin. O generație care a ales să-și iubească țara chiar dacă părinții ei au găsit-o prea mică și prea nevolnică, chiar dacă multe rânduri de alegeri au fost furate și influențate de unii mai puternici, chiar dacă Rusia a împins din toate părțile, chiar dacă jumătate din populație a plecat la muncă în Occident.

O generație care nu face din patriotism o scuză sau un slogan electoral, ci o stare de spirit asumată zilnic, pe scenă și în afara ei.

Un steag ca o mantie protectoare

Una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am văzut la Chișinău este cea a tinerilor care își fac mantie din steagul moldovenesc.

Să te înfășori cu steagul uneia dintre cele mai sărace țări din Europa, țara care ți-a alungat părinții la muncă în afară, nu înseamnă doar că nu o urăști pentru cum este, ci, probabil, că o iubești pentru cum va deveni prin chiar efortul tău. Înseamnă că ți-ai ales un proiect în loc să-ți alegi o scuză.

Cât de ușor ar fi fost altfel și câte ocazii ți-ar da Moldova să o faci. Să-ți fie silă de ea, să o înjuri, să o părăsești fără să te uiți înapoi, să o folosești ca explicație pentru toate eșecurile tale.

Sunt țări care îți oferă mai multe motive să le iubești și totuși sunt iubite mai puțin. Moldova îți oferă sărăcia, corupția, războiul de la graniță, jumătate din familie plecată, un trecut sovietic care nu s-a terminat cu totul și un viitor care nu a început cu totul și, cu toate acestea, tinerii ei aleg să cânte despre ea. Nu din neștiință, nu din naivitate, nu din lipsă de alternativă.

Dintr-o luciditate pe care noi, românii, am pierdut-o demult sau pe care, poate, n-am avut-o niciodată: că o țară nu este ce găsești când te naști în ea, ci tot ce construiești cât timp trăiești în ea.

13 iunie în două vieți

Pe 13 iunie 1990 fugeam de mineri prin București. Eram student, deci țintă sigură. “Capurile” au fost întotdeauna inamicul numărul unu al regimurilor autoritare și distracția preferată a celor care cred că a gândi este nu doar plictisitor, ci și periculos. Comuniștii le spuneau “căpățâni”, torționarii lor, “țeste”. Îmi feream capul și nu știam nimic despre Moldova. Nu știam că frica de atunci și speranța de acum sunt același lucru, la distanță de treizeci și șase de ani și la o zvârlitură de Prut.

Pe 13 și 14 iunie 2026 a avut loc a doua ediție a festivalului Născut în Moldova. O bună ocazie de a înțelege că, spre deosebire de festivalurile românești, există popoare mici care se poartă ca niște minorități chiar la ele acasă și care își apără tezaurul cultural cu toată ființa.

Nu pentru că sunt slabe. Ci pentru că știu un lucru pe care popoarele mari pare că l-au uitat: numai cei care simt că identitatea le este în primejdie știu cu adevărat să o apere.

Pe scena de la NIM au urcat Irina Rimes, Satoshi, Tania Turtureanu, Lupii lui Calancea, Alternosfera, Carla’s Dreams, Zdob și Zdub, Magnat & Feoctist, Pavel și Cleopatra Stratan, Misha Miller și alții carora le prezint scuze că nu i-am menționat.

Ce au în comun toți? Un singur lucru, folclorul.

Prețuit ca podoabă, nu ca ornament aplicat pe un produs occidental ca să pară exotic pe Spotify, ci ca materie primă, ca osatură, ca punct de pornire către arta lor unică.

Zdob și Zdub au combinat folclorul basarabean cu hard rock-ul și au dus Moldova de trei ori la Eurovision, cântând pe aceleași scene cu Red Hot Chili Peppers și Linkin Park.

Magnat & Feoctist cântă despre Iura din Telenești, despre fata din sat care vrea să se mărite, despre comunitatea în care viața privată devine eveniment colectiv și o fac cu umor sănătos, cu inteligența detaliului și cu onestitatea pe care nu o găsești la nici un alt artist român mainstream.

Irina Rimes, originară din satul Izvoare, și-a construit albumul „Origini“ pornind de la cântecele pe care i le fredona bunica. „Ne naștem cu o moștenire culturală de excepție“, spune ea, ca și când ar dezvălui un mare secret.

Satoshi a luat formula tradițională a cântecului popular – Foaie verde, Foaie lată – și a transformat-o în hook de rap despre dragoste și bucuria de a iubi!

Și apoi sunt Lupii lui Calancea, Carla’s Dream, surorile Osoianu, toți, unici, inegalabili.

Și Alternosfera. Fondată în 1998 de doi liceeni din Chișinău, trupa a început să cânte în rusă, lucrul cel mai firesc pentru un adolescent din capitala Moldovei post-sovietice.

Ceea ce s-a întâmplat “după” este, în sine, o poveste despre identitate:

„Odată cu maturizarea, s-a conturat sistemul de valori, am dezlegat rebusul identității, apartenența lingvistică și codul cultural cu care te adresezi publicului“

spune Marcel Bostan, solistul trupei.

Versurile lor sunt, spune cineva care i-a ascultat prima dată în mașină pe drumul spre Sibiu, „parcă asculți poezii la volum maxim”. Douăzeci și șapte de ani de rock alternativ, cinci albume, sute de concerte în România, Olanda, Marea Britanie. O trupă care tratează muzica, în cuvintele aceluiași Marcel Bostan, „responsabil“, un cuvânt care nu mai există în vocabularul scenei muzicale românești.

Blues, rock’n’roll din folclor, hip-hop, pop, toate declinate dintr-o rădăcină comună, vatra satului. Mândruțe și cosițe, nu curve, nu vagaboande, nu cocalari! Mama care te-a crescut, bunei cu mâinile bătătorite, doina și hora, câmpia și via și focul din vatră, acestea sunt materialele simbolice din care moldovenii și-au construit muzica.

La prima ediție, în iunie 2025, pe Stadionul Zimbru, au fost 28 de artiști și 24.000 de oameni, două recorduri naționale: cea mai mare scenă construită vreodată în Moldova pentru un eveniment muzical și cel mai mare lineup de artiști autohtoni prezenți într-un singur festival.

Totul a pornit dintr-un concert în aprilie 2024, cu 5.500 de spectatori la Chișinău Arena. Doi ani mai târziu, NIM e pe Stadionul Dinamo și ediția a treia e deja anunțată pentru 2027, sub sloganul NE reuNIM. Fără fonduri guvernamentale, fără vreo sofisticată politică de stat.

Este doar voința unui public activ, participativ, care trăiește și prin altceva decât urlete, care dansează toate sârbele și horele și învârtitele așa cum le-a văzut la părinții lor. Privindu-i pe toți, tineri, bătrâni, copii, părinți și bunici, îti dai seama că acest popor, în ciuda tuturor greutăților, a decis că merită să se iubească pe sine mult mai mult decât să se deteste pentru toate nereușitele!

Pe scenă, Satoshi nu se prezintă publicului, el alege să vorbească unei întregi generații.

„Nu uitați, oriunde vă duceți, sunteți moldoveni. Și asta vă cere să vă reprezentați țara cu demnitate. Să fii moldovean înseamnă să muncești mai bine și mai mult decât alții, pentru că noi suntem o națiune mică!“

Sunt mii de oameni în fața lui și el alege să le reamintească un cod moral.

Pe Stadionul Dinamo am văzut copii de școală cântând aceleași versuri cu oameni trecuți de șaizeci de ani. Aceeași melodie, același text, aceeași mână ridicată în aer. Tineri ai căror părinți muncesc în Occident, care știu română, care vorbesc și engleză, franceză și rusă, care ascultă Linkin Park și J. Cole și care aleg să cânte în limba lor. Nu din ignoranță, pur și simplu așa au ales ei. Pentru că ai lor sunt buni. Pentru că ai lor sunt internaționali. Pentru că ai lor sunt modele, nu mostre.

Lângă noi, la concert, se afla și Ministrul Educației din Republica Moldova care s-a bucurat din plin de muzică și a dansat pe toate ritmurile posibile.

„Moldova nu este un loc, este un popor” — cânta Satoshi împreună cu Dara și Magnat & Feoctist, pe 27 august 2024, de Ziua Independenței.

Și nimeni nu este ironic, deși ar avea atâtea motive să fie. Aceasta este coagularea generațiilor în jurul unui vis comun. Un popor mic și talentat, care alege să facă o țară mare.

Ce nu spunem noi, românii, ce nu gândim, ce nu facem

Și acum să vorbim despre noi! Cu onestitate și prin comparație!

România are festivaluri de sute de mii de oameni, poate chiar de milioane! Untold, Electric Castle, Neversea, Beach Please, producții impecabile, artiști internaționali, logistică de prim rang. Este bine și, în același timp, este exact problema principală, nici un festival românesc major nu coagulează generații în jurul identității românești, pentru că identitatea românească nu există pe scenele lor. Se disipeaza în marketing, în business, în monden și social media. Nu este rău, este doar insuficient, este prea puțin.

Folclorul românesc, unul dintre cele mai bogate patrimonii muzicale din Europa, n-are acolo nici un loc, nici un artist care să-l reinventeze cu inteligența cu care o fac moldovenii.

Ce are în schimb România? Îl are pe Gheboasă la Untold cu „Dă-i țiganca“ — versuri care incită la ură rasială și la violență împotriva femeilor. A mai fost și Șatra B.E.N.Z., amendat la Neversea pentru versuri cu referire explicită la organe sexuale în fața unor minori. Mai avem și tot felul de petreceri unde traperii ceruți de elevi cântă, cu minori în sală, „ridică-ți, fă, chiloții de jos”. Ca dezastrul să fie complet, o instanță de judecată, tembelă e drept, dar instanță, a decis că artiștii cu versuri obscene nu pot fi amendați la festivaluri, deoarece spectatorii au ales să participe.

Muzica românească mainstream s-a manelizat și s-a cocalarizat până la punctul în care nu mai poți face diferența între o producție muzicală și o insultă adusă decenței minime, bunei cuviințe și limbii române. Versurile nu mai sunt versuri, sunt protuberanțe, mormăieli, onomatopee sexuale aranjate peste un beat cumpărat cu zece dolari de pe internet.

Limba lui Eminescu, a lui Creangă, a lui Caragiale, limba care a supraviețuit imperiilor nu mai supraviețuiește asaltului românilor lipsiți de direcție și de minimă educație.

Ea, limba română, este astăzi violată în fiecare seară pe scenele și pe televizoarele României, în fața unor copii care nu știu că există și altceva.

Parcă ne-am născut cu toții la cort și la șatră, nu pe prispă, lângă vatră si lângă șură. Parcă nu am avut niciodată doină, niciodată horă, niciodată un tezaur muzical care să fi făcut înconjurul Europei.

Au dispărut mândruțele și cosițele. Ce a rămas are versuri pe care nu le poți cânta în public, cu atât mai puțin în fața copiilor tăi și nici nu-ți vine să le cânți, pentru că nu mai spun nimic nici despre tine, nici despre familia ta, nici despre locul din care vii.

La moldoveni este despre dragoste, despre părinți și despre bunei. La noi este despre excrescențe și extremități, despre mărimi și găuri. Toate adânci! Și strâmte, de parcă toată viața noastră ar fi un coit fără sfârșit, o băgare și o scoatere repetate până la idioțenie.

Cu asta ne încântă artiștii noștri și, mai grav, cu asta ne distrăm și noi. Fără găuri am fi morți, fără extremități am fi doar niște hoituri.

Civilizația ne-a abandonat demult și este explicabil, are și ea mândria ei.

Ignoranți, dar aroganți

Și problema nu este că România nu ar avea artiști valoroși, pentru că are. Mulți sunt cel puțin la nivelul celor din Moldova. Problema este însă că artiștii români nu construiesc nimic în jurul lor, nici o identitate, nici o mișcare, nici un proiect care să depășească propriul cont de streaming și propria imagine de scenă.

Există Loredana, care a valorificat folclorul cu o inteligență și cu o explozie pe care puțini artiști români au atins-o vreodată. Există și Bogdan Mihail Simion, care cântă la inimă cu mintea și care transformă trecutul în modernitate.

Nici măcar Tudor Gheorghe nu a reușit să creeze ceva și dincolo de scenă.

Nu au creat școală, nu au format o generație, nu au construit un fenomen.

Între un artist excepțional și o mișcare culturală este exact distanța dintre un om de geniu și un popor care și-a ales un proiect comun. Moldova a parcurs această distanță. România nici măcar nu a început-o.

Aș vrea sǎ o amintesc aici, distinct, pe Teodora Brody-Enache, născută la Onești, stabilită în Elveția, singura artistă română care a construit o carieră internațională pe fuziunea dintre jazz și doină. A cântat cu Johnny Răducanu, a urcat pe scena de la Carnegie Hall, a dat voce Rapsodiei I de George Enescu cu orchestră de cameră. A înțeles că doina românească nu trebuie să rămână în muzee și a transformat-o în materie primă vie. Dar și ea a rămas singură, un fenomen izolat, admirat și ignorat în același timp, fără urmași muzicali, fără școală, fără o generație care să ducă mai departe ce a construit.

Ceea ce ne lipsește nu este talentul. Este simțul responsabilității față de public. Nici un artist român mainstream nu a urcat vreodată pe scenă și a spus publicului ceva despre cine este, de unde vine și ce datorează celor care l-au crescut. Nici un artist român nu a transformat concertul într-un act civic, nu a ales să fie model în loc să fie numai spectacol, show și sclipici!

La moldoveni, scena este un loc din care vorbești unei națiuni.

La noi, scena este un loc din care te vinzi unui public.

Diferența dintre cele două atitudini este exact diferența dintre NIM și orice festival românesc pe care îl știți.

Dar eșecul nu e doar al artiștilor. Este și al tinerilor care îi ascultă și care nu au curiozitatea să afle de unde vin, ce au moștenit, ce li s-a luat sau ce au aruncat.

Și mai adânc de atât, este și eșecul părinților lor, adică al nostru. Al generației care a făcut Revoluția din decembrie 1989, care a ieșit sub gloanțe cerând libertate și demnitate și care, în anii care au urmat, n-a transmis mai departe nici valorile, nici tezaurul, nici sentimentul că există ceva de apărat.

Moldova a pierdut mai mult, a suferit mai mult, a fost mai amenințată și totuși a găsit puterea să construiască o scenă muzicală despre dragoste, despre bunici, despre patrie, despre demnitate. România a câștigat libertatea în 1989 și a cheltuit-o pe virginitatea culturală pierdută pe nimic.

Ne-am obișnuit să credem, cumva comod, că frații moldoveni sunt mai nevoiași, mai slabi și că, prin contrast, noi suntem mai mari, mai bogați, mai evoluați. Ne amuzăm de ei cu un zâmbet larg și generos, zâmbetul celui care “s-a ajuns”. Istoria ne contrazice, așa cum și NIM ne contrazice! Și Satoshi ne contrazice! Chiar și bătrânul cu pălărie de pai care știe pe de rost versurile unui cântec rap ne contrazice!

Cu toate greutățile pe care le au, ei au construit ceva ce noi nu avem: o fibră comună, un proiect care îi unește, respectul față de părinți și față de bunei, față de limbă și față de tot ce au moștenit. Au încă puterea să cânte despre dragoste și despre credință, despre satul din care au plecat și despre mama care i-a așteptat.

Asta nu e înapoiere, eu cred că asta e smerenie. Asta e împăcare cu tine însuți și cu poporul tău, un lux pe care noi ni l-am pierdut în goana după “civilizație”.

Noi suntem civilizați, chipurile! Eu cred că și ei sunt civilizați, dar și că sunt înrădăcinați. Întrebarea care ar trebui să ne țină treji noaptea cred ca este cine, de fapt, ar trebui să învețe de la cine?

Pentru mine, român născut la București, Născut în Moldova nu este doar titlul unui festival. Este un certificat de apartenență la o națiune pe care ne-am amuzat să o privim de sus până când zâmbetul ne-a înghețat pe față și s-a transformat în rictus.

Al nostru, desigur!

SERGIU TOADER | Chișinău, Republica Moldova

Articolul Op-Ed de Sergiu Toader: „Născut în Moldova” – declarația de identitate a unei generații întregi apare prima dată în Realitatea.md.

Pe 15 iunie 2026, la Luxembourg, Conferința Interguvernamentală dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova a deschis oficial negocierile pe Clusterul 1 (Fundamentele). Să recapitulăm împreună ce înseamnă aceasta, scrie analistul Iulian Groza.

Clusterul 1 se deschide primul și se închide ultimul. E coloana vertebrală a aderării: funcționarea instituțiilor democratice, reforma administrației publice, criteriile economice și, mai presus de toate, statul de drept. Capitolele 23 și 24.

Poziția Comună a UE este acum publică. Merită citită cu atenție. Pentru că nu vorbește despre intenții, ci despre rezultate măsurabile. Astfel, negocierile lucrează cu două categorii de condiții (criterii de referință sau benchmarks). Cele intermediare (interim benchmarks) trebuie atinse pe parcurs, pentru a putea avansa. Criteriile de referință de închidere (closing benchmarks) condiționează închiderea provizorie a fiecărui capitol.

O precizare importantă. În această Poziție Comună, criteriile de referință de închidere explicite sunt definite pentru capitolele 5 (Achiziții publice), 18 (Statistică) și 32 (Control financiar).

Pentru capitolele de stat de drept, 23 și 24, Poziția stabilește condiții intermediare. Închiderea provizorie a acestor capitole rămâne condiționată de atingerea reperelor intermediare, pe orizontală și pe capitolele de stat de drept, fără a prejudicia condiții suplimentare ce vor fi definite pentru Cluster 1.

Pe orizontală, pentru întreg Clusterul 1, Moldova trebuie să asigure o monitorizare strânsă și permanentă a implementării foilor de parcurs privind statul de drept, reforma administrației publice și funcționarea instituțiilor democratice, printr-un mecanism de supraveghere robust și multidisciplinar, cu atenție la resursele umane și financiare, capacitatea instituțională, respectarea termenelor și un dialog real și consistent cu societatea civilă. Iată, pe scurt, ce cere UE pe cele două capitole care contează cel mai mult. Capitolul 23. Sistemul judiciar și drepturile fundamentale.

Criteriile intermediare sunt grupate pe trei direcții.

1. Reforma justiției. Moldova continuă reforma cuprinzătoare a justiției, cu progrese în imparțialitate, independență, responsabilizare, calitate și eficiență. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• a consolidat capacitatea, calitatea, transparența, eficacitatea și independența structurală a organelor de autoadministrare ale justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Superior al Procurorilor și colegiile lor specializate, inclusiv prin alocarea de resurse suficiente, și a făcut progrese tangibile în implementarea hărții judiciare și a hărții procuraturii;
•  a consolidat independența structurală și responsabilizarea sustenabilă a sistemului judiciar și a procuraturii, în special prin avansarea semnificativă spre finalizarea procesului de vetting și menținerea responsabilizării și integrității post-vetting la toate nivelurile, printr-un proces disciplinar îmbunătățit și prin autonomie operațională sporită a procuraturii;
•  a îmbunătățit calitatea actului de justiție, inclusiv prin resurse financiare și umane suficiente, reducerea semnificativă a posturilor vacante, implementarea reformei Curții Supreme de Justiție și consolidarea Institutului Național al Justiției;
• a sporit eficiența justiției, prin rate de soluționare și timpi de procesare mai buni, reducerea sustenabilă a restanțelor, o procedură îmbunătățită la Curtea Constituțională, recurgerea la mecanisme alternative de soluționare a litigiilor, asistență juridică, rate mai mari de executare și digitalizarea sistemului.

2. Combaterea și prevenirea corupției. Moldova face progrese semnificative. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• a implementat consecvent cadrul legal și strategic anticorupție, în linie cu standardele europene și internaționale, inclusiv recomandările GRECO, OSCE/ODIHR și OCDE, cu coordonare, bugetare, monitorizare și evaluare eficiente;
• a consolidat semnificativ independența, eficacitatea, coordonarea și capacitatea operațională a instituțiilor anticorupție specializate și a celorlalte instituții relevante responsabile de combaterea corupției;
• a întărit eficiența cadrului de prevenire a corupției, inclusiv prin alinierea graduală la acquis, precum protecția avertizorilor de integritate, și prin consolidarea verificării declarațiilor de avere;
•  a făcut progrese tangibile spre un istoric solid de investigații, urmăriri penale și condamnări în dosarele de corupție, în special condamnări definitive la nivel înalt, și a crescut numărul și valoarea bunurilor sechestrate, înghețate și confiscate;
• a îmbunătățit integrarea măsurilor anticorupție concrete prin evaluări de risc și măsuri sistemice de integritate în sectoarele cele mai vulnerabile la corupție.

3. Protecția drepturilor fundamentale. Moldova consolidează protecția în practică. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• a consolidat implementarea cadrului legal și de politici pentru drepturile fundamentale și aplicarea lor în practică, în special prin executarea sporită a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și prin întărirea capacității instituțiilor independente, inclusiv Consiliul pentru Egalitate și Oficiul Avocatului Poporului;
• a continuat reforma sistemului penitenciar și a detenției, inclusiv îmbunătățirea condițiilor și urmărirea cazurilor de rele tratamente;
• a întărit libertatea de asociere și de exprimare, libertatea și pluralismul mass-media, prin consolidarea independenței și capacității instituționale a media publice și a unui cadru de monitorizare a activității acestora, precum și prin asigurarea transparenței proprietății media, în linie cu standardele internaționale și ale UE;
• a asigurat progrese în alinierea legislativă privind egalitatea și nediscriminarea, infracțiunile și discursul de ură, drepturile persoanelor cu dizabilități, egalitatea de gen și combaterea violenței de gen, drepturile procedurale ale suspecților și inculpaților și drepturile victimelor, colectarea datelor și serviciile specializate pentru victimele infracțiunilor, precum și consolidarea capacității Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal;
• a făcut progrese spre un sistem integrat de protecție a copilului și spre alinierea la acquis privind drepturile copilului, inclusiv dezinstituționalizarea copiilor lipsiți de îngrijire părintească și a persoanelor cu dizabilități.

Capitolul 24. Justiție, libertate și securitate.

Criteriile de referință intermediare sunt grupate pe trei direcții.

1. Combaterea criminalității grave și organizate. Moldova face progrese tangibile. Criteriul intermediar este atins după ce:

• s-a aliniat suplimentar la acquis privind lupta împotriva crimei organizate, inclusiv investigarea și incriminarea spălării banilor, precum și recuperarea și confiscarea bunurilor;
• a făcut progrese tangibile spre un istoric solid de investigații, urmăriri penale și condamnări definitive în toate domeniile criminalității grave și organizate, inclusiv traficul de persoane și abuzul sexual asupra copiilor, criminalitatea informatică, traficul de arme, producția și traficul de droguri și spălarea banilor, precum și combaterea terorismului;
• a demonstrat o practică credibilă și consecventă de lansare a investigațiilor financiare sistematice în cazurile de criminalitate gravă și organizată, inclusiv spălare de bani;
• a făcut progrese tangibile spre un istoric solid de sechestrare și confiscare definitivă a bunurilor și și-a consolidat sistemul de recuperare a activelor;
• a făcut progrese substanțiale în destructurarea rețelelor de trafic de persoane și de trafic de arme, inclusiv prin operaționalizarea Punctului Focal Național privind armele de calibru mic și armamentul ușor;
• și-a consolidat cadrul instituțional, în special prin definirea mai clară a atribuțiilor și funcțiilor organelor de aplicare a legii, întărirea independenței și integrității lor, a capacităților operaționale, analitice și IT și a cooperării interinstituționale;
• și-a consolidat capacitatea administrativă pentru a îndeplini cerințele UE privind cooperarea judiciară în materie penală, civilă și comercială și pentru a asigura cooperarea efectivă cu Eurojust și cu Parchetul European (EPPO).

2. Cooperarea în domeniul drogurilor. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• a stabilit un Sistem Național de Avertizare Timpurie funcțional și cu resurse suficiente, a consolidat Observatorul Național pentru Droguri și și-a aliniat legislația la acquis privind drogurile și precursorii de droguri;
• a făcut progrese tangibile spre un istoric solid de capturi de droguri, distrugere și confiscare a activelor aferente.

3. Migrație, azil, Schengen, frontiere externe și politica de vize. Moldova livrează rezultate. Criteriul de referință intermediar este atins după ce:

• și-a îmbunătățit alinierea la acquis privind migrația, azilul, politica de vize și gestionarea frontierelor, inclusiv alinierea la metodologia europeană de management integrat al frontierei (IBM);
• și-a consolidat capacitățile instituționale și mecanismele de cooperare și coordonare între autoritățile implicate în gestionarea migrației, frontierelor și azilului, și-a actualizat planul de gestionare a fluxurilor migratorii mixte crescute și a întărit lupta împotriva migrației ilegale și a traficului de migranți;
• și-a îmbunătățit sistemul de azil, statul oferind serviciile necesare solicitanților de azil.

Ce înseamnă, de fapt? Reforma nu se mai măsoară în legi adoptate. Se măsoară în rezultate.

Întrebarea principală este nu doar dacă adoptăm legile potrivite. Ci dacă livrăm progres și rezultate în implementarea lor.
Este partea cea mai complexă și cea mai politică a procesului. Și este partea care trebuie să devină ireversibilă.

Criteriile de referință intermediare nu sunt birocrație. Sunt lista de sarcini pe care trebuie să le îndeplinim exemplar.
Negocierile s-au deschis. De acum, contează ce și când livrăm. Multă muncă în fața, dar merită tot efortul, deoarece vom deveni membri ai UE.

Articolul Iulian Groza, după deschiderea primului cluster de negocieri: De acum, contează ce și când livrăm apare prima dată în Realitatea.md.

Republica Moldova este una dintre țările despre care se vorbește mult în termeni de provocări. Vorbim despre salarii, despre migrație, despre politică, despre crize și despre ceea ce ne lipsește. De multe ori, pare că ne-am obișnuit să măsurăm succesul unei societăți prin ceea ce nu are, nu prin ceea ce a reușit să construiască.

Dar ce ar fi dacă, pentru o clipă, am schimba perspectiva? Ce ar fi dacă am încerca să ne imaginăm o Moldovă fericită?

Nu o Moldovă perfectă. Nu o țară fără probleme, fără conflicte sau fără griji. O astfel de societate nu există nicăieri în lume. Dar o Moldovă în care oamenii ar avea mai multă încredere unii în alții. În care succesul vecinului nu ar fi privit cu suspiciune, ci cu admirație. În care am fi mai preocupați să construim, decât să criticăm.

Poate că primul lucru care s-ar schimba ar fi felul în care ne privim pe noi înșine. De prea multe ori ne descriem țara prin stereotipuri negative. Spunem că „la noi nu se poate”, că „toți pleacă”, că „nimic nu se schimbă”. Și totuși, în fiecare zi există oameni care demonstrează contrariul. Sunt antreprenori care investesc, profesori care educă, medici care salvează vieți, jurnaliști care caută adevărul și tineri care aleg să-și construiască viitorul acasă.

O societate fericită nu înseamnă o societate bogată. Există țări bogate în care oamenii sunt singuri și neîncrezători. Fericirea colectivă vine din sentimentul că aparții unei comunități, că munca ta contează și că viitorul poate fi mai bun decât prezentul.

Dacă am fi mai fericiți, poate am vorbi mai puțin despre ceea ce ne desparte și mai mult despre ceea ce ne unește. Am descoperi că avem mult mai multe lucruri în comun decât credem: aceeași dorință de siguranță pentru familiile noastre, aceeași speranță pentru copiii noștri și aceeași nevoie de respect și demnitate.

Poate că am înceta să căutăm permanent salvatori și am înțelege că schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Cu un gest simplu de respect în trafic. Cu o vorbă bună spusă unui coleg. Cu implicarea într-un proiect comunitar. Cu decizia de a nu răspândi ură și dezbinare.

Republica Moldova a trecut prin multe încercări. A cunoscut perioade de sărăcie, incertitudine și dezamăgire. Dar a demonstrat, în același timp, o capacitate extraordinară de a rezista. Am văzut solidaritate în momente de criză, generozitate față de cei aflați în nevoie și curaj atunci când viitorul părea nesigur.

Poate că adevărata noastră provocare nu este să devenim mai bogați, mai puternici sau mai influenți. Poate că provocarea este să învățăm să apreciem mai mult ceea ce avem și ceea ce suntem.

Pentru că o țară nu este doar suma instituțiilor sale, a drumurilor sau a indicatorilor economici. O țară este starea de spirit a oamenilor care trăiesc în ea.

Și atunci apare întrebarea simplă: ce ar fi dacă am fi fericiți?

Poate că am descoperi că Moldova pe care o căutăm de atâția ani există deja, în mare parte, în noi. Trebuie doar să avem curajul să o vedem.

Articolul Dumitru Țîra: Ce ar fi dacă am fi fericiți? apare prima dată în Realitatea.md.